Zidind Templul lui Dumnezeu – 1 Cor 3:1-4:6 de Raul Enyedi

Textul se adresează adunării, în general (1 Cor. 1:1-2), „fraților” – v. 1-3 (a se vedea și concluzia, 4:6). Aceștia erau copii spirituali (nu puteau suferi hrana tare), carnali (făceau lucrurile în felul lumii, erau călăuziți de fire). Aceasta se vede din roada din mijlocul lor: invidii, certuri, dezbinări (v. 3), mândrie (4:6).

Aceste dezbinări (cauzate de invidie și mândrie, care aveau ca efecte certuri și ruperea unității) erau cauzate de o rivalitate a slujitorilor din Corint, care polarizau membrii în jurul lor. Aceasta este problema pe care o tratează Pavel în context. Unii se polarizau în jurul său și alții în jurul lui Apolo sau al lui Petru, ca și cum ei, ca slujitori, ar fi avut o rivalitate între ei (1:12).

În realitate, nu există rivalitate între acești slujitori (Pavel și Apolo sunt tot una – v. 8; sunt împreună lucrători cu Dumnezeu – v. 9, sunt toți ai adunării – 3:22, sunt slujitori ai lui Cristos și administratori ai tainelor lui Dumnezeu – 4:1, 2, nu sunt unul împotriva celuilalt, 4:6.). Între ei nu există rivalitate pentru că lucrările lor sunt complementare (Pavel sădește, Apolo udă – 3:6). Fiecare are un rol diferit în lucrarea de construire a adunării (imaginea ogorului și a casei/ templului), fiecare are un „lucru încredințat lui” (4:2).

Avertizarea lui Pavel se referă la slujitorii/lucrătorii creștini. Nu se referă la Apolo însuși, deoarece Pavel îl dă exemplu pozitiv în 4:6. Luca, scriind cartea Faptele Apostolilor după scrierea epistolei 1 Corinteni, consemnează faptul că Apolo a ajutat mult adunarea din Corint, nu că a distrus-o (Fapte, 18:27).

4:6 – Pavel folosește o „icoană de vorbire” (lit: „a schimba înfățișarea, a transfigura, a adapta”). Aceasta înseamnă că, în loc de a-i numi specific pe unii din slujitorii din Corint, s-a dat pe sine și pe Apolo ca exemplu. Adunarea și slujitorii vizați trebuiau să înțeleagă lecția: să nu se mândrească cu unul împotriva altuia. Slujitorii să fie credincioși fiecare în lucrul încredințat lor, să nu se mândrească și să nu genereze conflicte, certuri și diviziuni. Frații din adunare trebuia să învețe să nu se grupeze în jurul unor slujitori, înălțându-i pe unii și respingându-i și judecându-i pe alții. Judecarea lucrării fiecăruia o face Domnul, Stăpânul slujitorilor, nu noi (4:3-5).

După ce a folosit imaginea agricolă (unul seamănă, altul udă), prezentând adunarea ca un ogor al lui Dumnezeu (3:6-9a), Pavel folosește o a doua metaforă pentru a-și ilustra argumentul: Adunarea este clădirea lui Dumnezeu (casa – v. 9b, templul – v. 16). El dezvoltă această metaforă a adunării ca și clădire astfel:

v. 10: Pavel se prezintă pe sine ca „meșter-zidar înțelept”. Pavel este arhitectul (responsabilul cu privire la construcție). Pavel a pus temelia, adică a început construirea clădirii, care este adunarea locală din Corint. Prezentându-se ca un arhitect înțelept, Pavel sugerează că el a început bine clădirea, a așezat-o pe o temelie bună și a dat lucrătorilor un plan bun.

„un altul” (gr. „allos” – altul de același fel, spre deosebire de „heteros” – „altul de o esență diferită”) – un alt lucrător (slujitor al lui Dumnezeu/lucrător public) clădește deasupra. Apolo este un astfel de slujitor, menționat în metafora anterioară (v. 6), dar el este folosit de Pavel doar ca „icoană de vorbire” (transfigurare), pentru a nu da numele specifice ale celor cărora se adresează. „Altul” se referă la slujitorii din acel moment din adunarea din Corint care erau în conflict unul cu celălalt. Nu era doar unul, pentru că el se referă la mai mulți „fiecare să ia bine seama”.

„Dar fiecare să ia bine seama cum clădeşte deasupra.” – avertisment solemn, arătând importanța de a analiza la fiecare pas rezultatele lucrării proprii. Un zidar înțelept se verifică după fiecare cărămidă așezată, analizând calitatea materialului și punându-l în cântar (standardul/Cuvântul/ „ce este scris” – 4:6), pentru a se asigura că ceea ce zidește este drept și rezistent.

v. 11: Temelia este identificată ca fiind Cristos. Fiecare adunare adevărată îl are pe Cristos ca și temelie. Versetul pregătește argumentul din v. 12

v. 12: Există două feluri de materiale pe care unii lucrători (zidari) le foloseau pentru a continua construcția adunării din Corint, începute bine de Pavel:

  1. „aur, argint, pietre scumpe” – materiale prețioase, care făceau clădirea să fie frumoasă (pietrele scumpe nu sunt de genul diamantelor, rubinelor, etc., ci marmură și alte pietre decorative folosite în construcții). Imaginea de aici este cea a construcției unui templu. Templul din Ierusalim era o clădire fizică, îmbrăcată în marmură albă, strălucitoare, și era poleit cu aur, argint și aramă. Era o clădire splendidă, strălucitoare, impunătoare. În sens spiritual, adunarea din Corint este o clădire, un templu aflat în construcție. Pavel l-a început bine. Dar cum arată construcția acum? Zidarii care au venit după el au folosit materiale prețioase, așa cum se cere construirii unui templu?
  2. „lemn, fân, trestie” – Pavel insinuează că situația curentă din adunare arăta altfel: în loc ca zidarii să construiască o clădire impunătoare, frumoasă, prețioasă, templul lui Dumnezeu (adunarea din care făceau parte) era mai degrabă o cocioabă construită din materiale ieftine și perisabile.

v. 13: „lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă” – ceea ce construiește fiecare zidar acum, poate nu este aparent, vizibil de toți, dar în viitor va fi descoperită valoarea lucrării fiecăruia.

„ziua Domnului o va face cunoscută, căci se va descoperi în foc”. Lit. „Ziua”, face referire la ziua revenirii lui Cristos. Nu se referă la o perioadă de încercări de pe pământ a adunării, ci la Judecata de la tronul lui Cristos (2 Cor. 5:10), în vederea răsplătirii fiecăruia. „Focul” de aici nu este focul încercării prin care trec toți credincioșii și toate adunările din toate timpurile pe pământ, ci la faptul că Dumnezeu, la judecată, știe totul, dă în vileag totul, chiar și motivațiile ascunse ale inimii.

Expresia din v. 13 își găsește paralela în 4:5: „De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci fiecare îşi va căpăta lauda de la Dumnezeu.” Pavel îi mustră aici, pentru că adunarea din Corint prețuiau pe unii care zideau „lemn, fân, trestie” și desconsiderau pe alții care zideau materiale prețioase (vezi 4:3-4).

v. 14: „Dacă lucrarea zidită de cineva pe temelia aceea rămâne în picioare, el va primi o răsplată.” Este evident că focul (judecata) este, pentru slujitorul bun, spre răsplătire. „Atunci fiecare îşi va căpăta lauda de la Dumnezeu.” (4:5); „fiecare îşi va lua răsplata după osteneala lui” (3:8), cum a spus mai devreme, în cealaltă metaforă, agricolă.

Cât de bine s-a achitat lucrătorul de slujba lui? Dumnezeu știe aceasta, și abia în ziua judecății se va vedea acest lucru. Verdictul judecății oamenilor, dat în timpul acestei vieți, judecând după aparențe, este irelevant (4:3). Focul judecății lor nu poate pătrunde foarte adânc, până la lucrurile ascunse, la gândurile și motivațiile oamenilor (4:5). Oamenii pot judeca doar lucrurile exterioare.

Felul cum se comportă oamenii în împrejurări grele, critice, arată ce este în inima lor. Încercarea funcționează ca un cuptor, separând aurul de zgură. Dumnezeu scoate ce este mai bun din noi atunci când ne trece prin cuptorul încins. Dar încercările nu reprezintă focul ultim, al judecății, din 1 Cor. 3:13. În timpul persecuțiilor, mulți au trădat, s-au dezis de Cristos și de adunare. Dacă cineva este în stare să moară, și rabdă până la moarte pentru credința lui, aceasta nu înseamnă automat că acea credință este adevărată. Au fost atei care au murit pentru principiile lor, musulmani, evrei, catolici, ortodocși, protestanți care au murit pentru credința lor și au răbdat toate suferințele. Aceasta nu înseamnă automat că credința lor este cea corectă.

Faptul că suferim din partea societății nu înseamnă automat că suferim pentru Cristos. Apostolul Petru, vorbind despre astfel de încercări prin care toți credincioșii și toate adunările trec la un moment dat, avertizează că nu orice suferință îl onorează pe Dumnezeu, ci doar acelea care sunt făcute pentru El, pentru Numele Lui, pentru numele de „creștin”, adică pentru învățătura Lui și pentru adunarea Lui (1 Pet. 2:20, 4:15-16).

Adevăratul foc, adevărata judecată, o face Dumnezeu, la tronul Său. De aceea, nu trebuie să judecăm înainte de vreme, să dăm sentințe finale cu privire la alții, cât timp suntem pe pământ.

v. 15: „Dacă lucrarea lui va fi arsă, îşi va pierde răsplata. Cât despre el, va fi mântuit, dar ca prin foc.” Judecata aceasta finală nu este spre mântuire, ci spre răsplătire a celor mântuiți. A fi mântuit „ca prin foc” prezintă imaginea celui care iese dintr-o clădire incendiată cu mâinile goale, în urma lui nerămânând nimic, decât cenușă. Aceasta este imaginea slujitorului nesăbuit, care a construit în adunare lucruri perisabile.

Care sunt aceste lucruri perisabile și care sunt cele valoroase?

Versetele 18-23 aduc lumină în ce privește identificarea lucrurilor numite „lemn, fân, trestie”: lucrarea bazată pe înțelepciunea „în felul veacului acestuia”, care este diferită de înțelepciunea lui Dumnezeu. Pavel deschide acest subiect în 1:17 și continuă să condamne predicarea bazată pe înțelepciunea vorbirii și afirmă că el însuși L-a predicat altfel pe Cristos între ei (2:1-2: „Cât despre mine, fraţilor, când am venit la voi, n-am venit să vă vestesc taina lui Dumnezeu cu o vorbire sau înţelepciune strălucită. Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos, şi pe El răstignit).”

Predicarea firească a unora a generat de partea membrilor carnali (3:1-3) înălțarea unor predicatori și desconsiderarea altora (3:3-4) și a generat invidii, schisme și certuri.

Însă „lemnul, fânul, trestia” se referă mai mult decât la conținutul doctrinar al predicării: se referă la motivarea interioară a slujitorului pentru care face o slujire. Aceasta pentru că predicarea în sine poate fi (și trebuie) trasă la răspundere de adunare, care o poate evalua conform standardului Cuvântului. Însă motivațiile interioare ale slujitorului doar Dumnezeu le știe. Focul judecății va da în vileag („va scoate la lumină”) în „ziua” aceea (nu acum) „lucrurile ascunse în întuneric şi va descoperi gândurile inimilor” (4:5).

Dacă cineva a făcut o lucrare din slavă deșartă, pentru propria-i înălțare, pentru un câștig mârșav, chiar dacă ar fi predicat doctrina corectă și toți l-ar fi apreciat în timpul vieții, la judecată, Dumnezeu îl va da în vileag și nu îi va da nicio răsplată.

Așadar, materialele perisabile și ieftine, nedemne de a fi parte din Templul lui Dumnezeu, care îi strică frumusețea, reprezintă doctrinele false, predicarea bazată pe înțelepciunea omenească și motivațiile firești care produc certuri și dezbinări în adunare.

Materialele prețioase reprezintă opusul acestora: învățăturile lui Cristos, predicarea centrată pe Cristos, bazată pe dragoste jertfitoare și pe o slujire cu credincioșie a lui Cristos și a adunării, care fac din adunare o casă spirituală trainică, unită, bine închegată și frumoasă.

Cine sunt zidarii? Strict, conform contextului, ei sunt slujitorii adunării din Corint, care continuau în prezent lucrarea începută de Pavel și continuată de Apolo. Cuvintele lui Pavel reprezintă o mustrare și o atenționare a lor. Acesta este înțelesul, adică interpretarea textului.

1. O aplicație a textului este pentru toți slujitorii adunărilor adevărate, din toate timpurile și locurile. Fiecare trebuie să ia bine seama cum zidește adunarea în care slujește și ce materiale folosește.

Pavel scoate în evidență 3 feluri de slujitori:

  1. 1. pe cei înțelepți, care zidesc materiale potrivite pentru Templul lui Dumnezeu, și care vor fi răsplătiți pentru munca lor în ziua judecății. (v. 12-13).
  2. 2. pe cei nesăbuiți, care sunt mântuiți, dar lucrarea zidită de ei este o cocioabă, nevrednică de numele de Casă a Dumnezeului celui Viu. (v. 14)
  3. 3. Pe cei destructivi, care dărâmă ceea ce zidesc alții (v. 16-17). Cum dărâmă? Prin aducerea de lucruri nesfinte în Templu.

Fiecare slujitor trebuie să se cerceteze, să se evalueze pe sine, învățătura sa, motivațiile sale, efectele lucrării sale în adunare, pentru a-și da seama, înainte de a fi prea târziu, ce fel de lucrare face.

2. Dar, oare doar slujitorii publici ai adunărilor adevărate primesc această atenționare? Fiecare membru al unei adunări adevărate trebuie să ia pentru sine acest avertisment. Să nu uităm că Pavel începe această parte a epistolei adresându-se întregii adunări (3:1-3) și mustrându-i pe toți pentru carnalitatea lor. El încheie argumentația adresându-se întregii adunări (4:6). Având în vedere, pe de-o parte, că nu doar slujitorii publici, ci toți membrii adunării se făceau vinovați de dezbinări și certuri, și pe de altă parte că toți membrii contribuie la zidirea adunării, nu doar slujitorii publici, trebuie ca avertismentul lui Pavel să fie luat în seamă de fiecare membru. Fiecare avem o lucrare de făcut în adunarea în care ne-a așezat Dumnezeu. Fiecare avem daruri specifice cu care Dumnezeu ne-a înzestrat pentru slujirea fraților și zidirea adunării. Cum facem acea lucrare? Cu credincioșie sau delăsare? Cu sinceritate sau de ochii altora? Călăuziți de Duhul Sfânt sau de firea pământească? Fiecare membru trebuie să fie cu băgare de seamă, căci lucrarea fiecăruia va fi dată pe față când vom sta înaintea tronului lui Cristos.

Este un privilegiu să facem parte dintr-o adunare adevărată. Membralitatea într-o adunare adevărată este o binecuvântare atât pentru viața aceasta, cât și pentru cea veșnică. Sunt mulți mântuiți care rătăcesc și își chinuie sufletele în adunări false sau nu au frați și surori care să îi slujească și să îi poarte în rugăciune. Să nu uităm să prețuim apartenența la adunare. Dar, mai mult, din adunările adevărate de pe pământ Domnul își va aduna Mireasa. Ea este compusă din membrii adunărilor adevărate, care L-au slujit cu credincioșie pe Mirele lor cât au trăit pe pământ. Mireasa se pregătește pe pământ, pregătirea ei constând în „faptele neprihănite ale sfinților” (Apoc. 19:7-8). Aceste fapte includ lucrarea corectă de zidire a construcției adunării (aur, argint, pietre scumpe).

Cine nu se pregătește pe pământ, chiar dacă nominal face parte dintr-o adunare adevărată, nu se poate aștepta la o răsplată sau la a face parte din Mireasa glorificată. De aceea, fiecare să se cerceteze și să ia bine seama la felul cum își face partea lui specifică în construirea adunării.

3. O ultimă aplicație a avertismentului lui Pavel, cea mai lărgită, este pentru toți cei mântuiți. De ce? pentru că toți mântuiții se vor înfățișa, după răpire, înaintea tronului lui Cristos, în vederea evaluării slujirii proprii. Contextul în care scrie Pavel era unul în care toți mântuiții făceau parte din adunări adevărate. În Noul Testament nu avem mai multe feluri de adunări. De aceea spune el că nimeni din Corint nu poate pune altă temelie decât Cristos (3:11). Dar, Domnul Isus și apostolii ne avertizează că vor exista schisme și apostazii, și ne învață cum să îi tratăm pe cei ce le provoacă: să îi însemnăm, să nu avem nicio legătură cu ei, să nu existe nicio asociere între noi și ei, între adunările noastre și cele făcute de ei.

Astăzi, avem aproximativ 40,000 de feluri de adunări în lume. Nu toate au ca temelie pe Cristos. Multe au ca temelie anumiți oameni sau învățăturile lor. Dar există oameni mântuiți în multe din aceste confesiuni. Când Domnul Isus se va arăta, toți cei mântuiți vor fi răpiți, nu doar cei din adunările adevărate. Și toți se vor înfățișa la judecata pentru răsplătiri. Cei care nu au slujit în adunări adevărate nu vor fi răsplătiți pentru slujirea lor publică, pentru că ei au contribuit la zidirea unor temple ilegitime, în care nu locuia Dumnezeu, și au păgubit adunările adevărate de slujirea lor. Din această cauză, nu vor fi parte din Mireasă (cea mai mare răsplătire posibilă), ci dintre invitații la nuntă. Ei vor fi răsplătiți, însă, pentru toată slujirea privată.

Dar, atât timp cât suntem mântuiți, cât suntem pe pământ, suntem chemați să facem parte din adunări adevărate și să contribuim la zidirea lor cu tot aurul, argintul și pietrele scumpe de care suntem în stare. Dumnezeu, care și-a pus Numele în Templul Său spiritual, în adunare, merită cea mai bună slujire de care suntem în stare. Dacă ești mântuit, dar nu faci parte dintr-o adunare adevărată, aplică acest text pentru tine, și începe să zidești pe temelia care este Cristos. Începe să slujești cu credincioșie în adunarea Lui!

Niciun mântuit nu se poate mulțumi cu starea de a fi mântuit „ca prin foc”. Nimeni să nu se mulțumească cu o răsplată mică. Noi nu Îl slujim pe Dumnezeu pentru a primi o răsplată, ci din dragoste pentru El, ca răspuns la dragostea Lui nemăsurată față de noi. Slujirea noastră, credincioșia noastră, materialele pe care le folosim în construirea adunării arată dragostea noastră față de El. Zidarul înțelept și devotat zidește aur, argint, pietre scumpe pentru că Îl iubește pe proprietarul casei și vrea să facă o lucrare cât mai bună pentru El. Zidarul care face o lucrare de mântuială demonstrează că nu are o mare prețuire față de proprietar.

Dumnezeu să ne ajute să avem o adunare vrednică de Numele Dumnezeului nostru, în care fiecare să zidim aur, argint, pietre scumpe. Este un privilegiu să fim „împreună lucrători cu Dumnezeu”. Să zidim împreună un templu sfânt și frumos, nu o cocioabă ieftină!

Tag-uri:, , , ,

Lasă un comentariu