Umanism Catolic vs. Doctrinele Harului

Vezi acest document pe Scribd

Suveranitatea lui Dumnezeu de Raul Enyedi si Pugh Curtis

Suveranitatea lui Dumnezeu

În toate acţiunile Sale faţă de creaţia Sa, Dumnezeu se descoperă ca fiind suveran. Suveranitatea este consecinţa fiinţei Sale, a naturii şi caracterului Său.

1. DEFINIRE

a. Definiţie: A fi suveran înseamnă a acţiona fără vreun control sau influenţă exterioară!

b. Explicaţie: Prin termenul de suveranitate înţelegem supremaţia, regalitatea, dumnezeirea lui Dumnezeu. Prin aceasta afirmăm că Dumnezeu este Dumnezeu, fiindcă dacă nu ar fi suveran, nu ar fi Dumnezeu! Dumnezeul Bibliei este un suveran absolut!

Dumnezeul predicat de la majoritatea amvoanelor astăzi este un dumnezeu lipsit de putere, un drumeţ cerşetor, care tot bate la inima închisă a omului, care vrea să mântuiască lumea, dar lumea merge în iad… Astăzi se predică un Dumnezeu om şi un om dumnezeu.

c. Aplicaţie: Doar înţelegând suveranitatea lui Dumnezeu putem avea o atitudine potrivită faţă de El.

Atitudinea potrivită este aceea de reverenţă – teamă sfântă (Ps.33:8; 86:11; 111:10; Prov. 9:10; Ier. 10:7; Mal. 1:6),

Ps.33:8. : Tot pământul să se teamă de Domnul!

Toţi locuitorii lumii să tremure înaintea Lui!

Ps. 86:11. : Învaţă*-mă căile Tale, Doamne! Eu voi umbla în adevărul Tău.

Fă-mi inima să se teamă de Numele Tău.

Ps. 111:10. : Frica Domnului este începutul* înţelepciunii;

toţi cei ce o păzesc au o minte sănătoasă,

şi slava Lui ţine în veci.

Prov. 9:10. : Începutul* înţelepciunii este frica de Domnul;

şi ştiinţa sfinţilor este priceperea.

Ier. 10:7. : Cine* să nu se teamă de Tine, Împărate al neamurilor? Ţie se cuvine teama; căci între** toţi înţelepţii neamurilor şi în toate împărăţiile lor, niciunul nu este ca Tine.

Mal. 1:6. : Un fiu cinsteşte* pe tatăl său şi o slugă, pe stăpânul său. Dacă sunt Tată**, unde este cinstea care Mi se cuvine? Dacă sunt Stăpân, unde este teama de Mine? – zice Domnul oştirilor către voi, preoţilor, care nesocotiţi Numele Meu şi care ziceţi†: „Cu ce am nesocotit noi Numele Tău?”

-de glorificare a puterii, măreţiei şi slavei Lui (1 Cr. 29:11; Dan. 2:20; 1 Tim. 1:17; Iuda 25; Apoc. 4:10-11; 5:12-14).

1 Cr. 29:11.: A Ta* este, Doamne, mărirea, puterea şi măreţia, veşnicia şi slava, căci tot ce este în cer şi pe pământ este al Tău; a Ta, Doamne, este domnia, căci Tu Te înalţi ca un stăpân mai presus de orice!

Dan. 2:20. : Daniel a luat cuvântul şi a zis: „Binecuvântat* să fie Numele lui Dumnezeu, din veşnicie în veşnicie! A Lui** este înţelepciunea şi puterea .

1 Tim. 1:17. : A Împăratului* veşniciilor, a nemuritorului**, nevăzutului şi singurului Dumnezeu, să fie* cinstea şi slava în vecii vecilor! Amin.

Iuda 25 : singurului* Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Isus Hristos, Domnul nostru, să fie slavă, măreţie, putere şi stăpânire, mai înainte de toţi vecii, şi acum şi în veci. Amin.

Apoc. 4:10-11. : cei* douăzeci şi patru de bătrâni cădeau înaintea Celui ce şedea pe scaunul de domnie şi** se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor, îşi† aruncau cununile înaintea scaunului de domnie şi ziceau:

11. „Vrednic* eşti Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci** Tu ai făcut toate lucrurile şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!”

Apoc. 5:12-14. : Ei ziceau cu glas tare: „Vrednic* este Mielul, care a fost junghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda!”

13. Şi pe toate* făpturile care sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare, şi tot ce se află în aceste locuri, le-am auzit zicând: „A Celui ce** şade pe scaunul de domnie şi a Mielului să fie lauda†, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor!”

14. Şi* cele patru făpturi vii ziceau: „Amin!”

Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ şi s-au închinat Celui ce** este viu în vecii vecilor!

Oare câţi din cei care ascultă o predică astăzi mai au atitudinea lui Isaia, Ezechiel, Pavel sau Ioan când aceştia l-au văzut pe Domnul?

d. Suveranitatea implică domnie. A fi suveran înseamnă a fi monarh absolut.

i. Versetele care Îl prezintă pe Dumnezeu ca Împărat afişează suveranitatea Lui: Ps. 10:16, 24:7-10, 29:10; Ps. 47:2; 95:3; 97:1; 99:1; 1 Tim. 1:17, 6:15; Apoc. 19:16;

Ps. 10:16. : Domnul* este Împărat în veci de veci;

neamurile sunt nimicite din ţara Lui.

Ps. 24:7-10. : Porţi, ridicaţi-vă* capetele; ridicaţi-vă, porţi veşnice, ca** să intre Împăratul slavei! –

8. „Cine este acest Împărat al slavei?” – Domnul cel tare şi puternic, Domnul cel viteaz în lupte.

9. Porţi, ridicaţi-vă capetele; ridicaţi-le, porţi veşnice, ca să intre Împăratul slavei!

10. „Cine este acest Împărat al slavei?”– Domnul oştirilor: El este Împăratul slavei!

Ps. : 29:10. : Domnul stătea* pe scaunul Lui de domnie când cu potopul,

şi Domnul împărăţeşte în** veci pe scaunul Lui de domnie.

Ps. 47:2.: Căci Domnul, Cel Preaînalt, este înfricoşat*:

El este Împărat** mare peste tot pământul.

Ps. 95.3. : Căci* Domnul este un Dumnezeu mare,

este un împărat mare mai presus de toţi dumnezeii.

Ps. 97:1.: Domnul* împărăţeşte: să se înveselească pământul

şi să se bucure** ostroavele cele multe!

Ps. 99:1.: Domnul* împărăţeşte: popoarele tremură;

El** şade pe heruvimi: pământul se clatină.

1 Tim. 1:17. : A Împăratului* veşniciilor, a nemuritorului**, nevăzutului† şi singurului†† Dumnezeu, să fie* cinstea şi slava în vecii vecilor! Amin.

1 Tim. 6:15. : care va fi făcută la vremea ei de fericitul* şi singurul Stăpânitor, Împăratul** împăraţilor şi Domnul domnilor,

Apoc. 19:16 . : Pe haină şi pe coapsă avea* scris numele acesta: „Împăratul** împăraţilor şi Domnul domnilor.”

ii. Versetele care afirmă că Dumnezeu face ce vrea arată suveranitatea Lui: Iov 23:13; Ps. 115:3; Dan. 4:35.

Iov 23:13. : Dar hotărârea Lui este luată, cine* I se va împotrivi?

Ce-I doreşte sufletul, aceea** face.

Ps. 115:3. : Dumnezeul* nostru este în cer,

El face tot ce vrea.

Dan. 4:35.: Toţi* locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea** cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului, şi nimeni† nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică: „Ce faci?”

iii. Versetele care afirmă că El nu poate fi tras la răspundere de om pentru acţiunile Sale afirmă suveranitatea Lui: Iov 9:12; 33:12, 13; Isa. 45:9-11; Dan. 4:35; Rom. 9:19-20.

Iov 9:12.: . Dacă* apucă El, cine-L va opri?

Cine-I va zice: „Ce faci?”

Iov 33:12, 13. : Îţi voi răspunde că aici n-ai dreptate,

căci Dumnezeu este mai mare decât omul.

13. Vrei dar să te cerţi* cu El,

pentru că nu dă socoteală fiecăruia de faptele Lui?

Isa. 45:9-11. : Vai de cine se ceartă cu Făcătorul* său! – Un ciob dintre cioburile pământului! – Oare lutul** zice el celui ce-l făţuieşte: „Ce faci?”, şi lucrarea ta zice ea despre tine: „El n-are mâini”?

10. Vai de cine zice tatălui său: „Pentru ce m-ai născut?”, şi mamei sale: „Pentru ce m-ai făcut?”

11. Aşa vorbeşte Domnul, Sfântul lui Israel şi Făcătorul său: „Vrea cineva să Mă întrebe asupra viitorului, să-Mi poruncească pentru copiii* Mei şi pentru lucrarea** mâinilor Mele?

Dan. 4:35. : Toţi* locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea** cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului, şi nimeni† nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică: „Ce faci?”

Rom. 9:19-20. : Dar îmi vei zice: „Atunci de ce mai bagă vină? Căci* cine poate sta împotriva voii Lui?”

20. Dar, mai degrabă, cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va* zice celui ce l-a făcut: „Pentru ce m-ai făcut aşa”?

iv. Versetele care Îl prezintă pe Dumnezeu ca Stăpânitor arată suveranitatea Lui: 1 Cr. 29:10-12; Ps. 22:28, 46:10; 145:13; Dan. 4:3; 1 Tim. 6:15; Iuda 25

1 Cr. 29:10-12. : David a binecuvântat pe Domnul în faţa întregii adunări. El a zis: „Binecuvântat să fii Tu, din veac în veac, Doamne Dumnezeul părintelui nostru Israel!

11. A Ta* este, Doamne, mărirea, puterea şi măreţia, veşnicia şi slava, căci tot ce este în cer şi pe pământ este al Tău; a Ta, Doamne, este domnia, căci Tu Te înalţi ca un stăpân mai presus de orice!

12. De la Tine vine bogăţia* şi slava, Tu stăpâneşti peste tot, în mâna Ta este tăria şi puterea, şi mâna Ta poate să mărească şi să întărească toate lucrurile.

Ps. 22:28. : Căci* a Domnului este împărăţia:El stăpâneşte peste neamuri.

Ps . 46:10. : „Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu:Eu stăpânesc* peste neamuri,Eu stăpânesc pe pământ.”

Ps. 145:13. : Împărăţia* Ta este o Împărăţie veşnică,şi stăpânirea Ta rămâne în picioare în toate veacurile.

Dan. 4:3. : Cât* de mari sunt semnele Lui şi cât de puternice sunt minunile Lui! Împărăţia Lui este o împărăţie** veşnică, şi stăpânirea Lui dăinuie din neam în neam!

1 Tim. 6:15. : care va fi făcută la vremea ei de fericitul* şi singurul Stăpânitor, Împăratul** împăraţilor şi Domnul domnilor .

Iuda 25. : singurului* Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Isus Hristos, Domnul nostru, să fie slavă, măreţie, putere şi stăpânire, mai înainte de toţi vecii, şi acum şi în veci. Amin.

2. SUVERANITATEA LUI DUMNEZEU ASUPRA ÎNTREGII CREAŢII

Biblia ne descoperă că Dumnezeu este Creatorul tuturor lucrurilor.

El este cel care ţine întreaga creaţie, iar aceasta Îi este supusă : (Ps. 135:6; Rom. 11:36; Evr. 1:3).

Ps. 135:6. : Domnul face tot* ce vrea în ceruri şi pe pământ, în mări şi în toate adâncurile.

Rom. 11:36. : Din El*, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui** să fie slava în veci! Amin.

Evr. 1:3. : El, care* este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui şi care ţine** toate lucrurile cu cuvântul puterii Lui, a făcut† curăţarea păcatelor şi a şezut†† la dreapta Măririi în locurile preaînalte .

Dumnezeu stăpâneşte materia: Gen. 1:1-3, 6, 9, 11, etc.

Gen. 1:1-3, 6, 9, 11. : La început*, Dumnezeu a făcut** cerurile şi pământul.

2. Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric, şi* Duhul lui Dumnezeu Se mişca pe deasupra apelor.

3. Dumnezeu* a zis: „Să fie** lumină!” Şi a fost lumină.

6. Dumnezeu a zis: „Să fie* o întindere între ape, şi ea să despartă apele de ape.”

9. Dumnezeu a zis: „Să* se strângă la un loc apele care sunt dedesubtul cerului şi să se arate uscatul!” Şi aşa a fost.

11. Apoi Dumnezeu a zis: „Să dea* pământul verdeaţă, iarbă cu sămânţă, pomi roditori**, care să facă rod după soiul lor şi care să aibă în ei sămânţa lor pe pământ.” Şi aşa a fost.

b. Dumnezeu controlează legile şi fenomenele naturale: Iov 37:2-13; 38:8-14; 19-30; Ps. 135:6-7; 147:16-18.

: Iov 37:2-13. : Ascultaţi, ascultaţi trăsnetul tunetului Său,

bubuitul care iese din gura Lui!

3. Îl rostogoleşte pe toată întinderea cerurilor,şi fulgerul Lui luminează până la marginile pământului.

4. Apoi se aude un bubuit*, tună cu glasul Lui măreţ;şi nu mai opreşte fulgerul, de îndată ce răsună glasul Lui.

5. Dumnezeu tună cu glasul Lui în chip minunat;face lucruri* mari pe care noi nu le înţelegem.

6. El zice zăpezii*: „Cazi pe pământ!”Zice acelaşi lucru ploii, chiar şi celor mai puternice ploi.

7. Pecetluieşte mâna tuturor oamenilor,pentru ca toţi să se recunoască* de făpturi ale Lui.

8. Fiara sălbatică se* trage într-o peşterăşi se culcă în vizuina ei.

9. Vijelia vine de la miazăzi,şi frigul din vânturile de la miazănoapte.

10. Dumnezeu, prin suflarea* Lui, face gheaţaşi micşorează locul apelor mari.

11. Încarcă norii cu aburişi-i risipeşte scânteietori;

12. mişcarea lor se îndreaptă după planurile Lui,pentru împlinirea* a tot ce le porunceşte El pe faţa pământului locuit.

13. Îi face să pară ca o nuia*cu care loveşte pământul**,sau ca un semn al† dragostei Lui.

Iov 38:8-14, 19-30 : Cine* a închis marea cu porţi,când s-a aruncat din pântecele mamei ei?

9. Când i-am făcut haina din norişi scutece din întuneric;

10. când i-am pus hotar*şi când i-am pus zăvoare şi porţi;

11. când am zis: „Până aici să vii, să nu treci mai departe;aici să ţi se oprească* mândria valurilor tale”?

12. De când eşti, ai poruncit* tu dimineţii?Ai arătat zorilor locul lor,

13. ca să apuce capetele pământuluişi să scuture pe cei răi* de pe el?

14. Ca pământul să se schimbe ca lutul pe care se pune o pecete,

şi toate lucrurile să se arate îmbrăcate ca în haina lor adevărată?

19. Unde este drumul care duce la locaşul luminii?Şi întunericul unde îşi are locuinţa?

20. Poţi să le urmăreşti până la hotarul lorşi să cunoşti cărările locuinţei lor?

21. Ştii, căci atunci erai născut,şi numărul zilelor tale este mare!

22. Ai ajuns tu până la cămările* zăpezii?Ai văzut tu cămările grindinei,

23. pe care* le păstrez pentru vremurile de strâmtorare,pentru zilele de război şi de bătălie?

24. Pe ce cale se împarte lumina?Şi pe ce cale se împrăştie vântul de răsărit pe pământ?

25. Cine a deschis* un loc de scurgere ploii şi a însemnat drumul fulgerului şi al tunetului,

26. pentru ca să cadă ploaia pe un pământ fără locuitori, pe un pustiu unde nu sunt oameni;

27. pentru ca să adape* locurile pustii şi uscate, şi ca să facă să încolţească şi să răsară iarba?

28. Are ploaia* tată? Cine dă naştere picăturilor de rouă?

29. Din al cui sân iese gheaţa şi cine naşte promoroaca* cerului,

30. ca apele să se îngroaşe ca o piatră, şi faţa adâncului să* se întărească?

Fenomenele necesare vieţii:
ploaia (Gen. 2:5; 1 Împ. 18:1, 41-45; Iov 5:10; Iov 28:25, 26; 37:6; 11-12; Ier. 14:22; Zah. 10:1; Mat. 5:45)

Gen. 2:5. : . În ziua când a făcut Domnul Dumnezeu un pământ şi ceruri, nu era încă pe pământ niciun copăcel* de câmp şi nicio iarbă de pe câmp nu încolţea încă: fiindcă Domnul Dumnezeu nu dăduse încă ploaie** pe pământ şi nu era niciun om ca să lucreze† pământul.

1 Împ. 18:1, 41-45. : Au trecut multe* zile, şi cuvântul Domnului a vorbit astfel lui Ilie, în al treilea an: „Du-te şi înfăţişează-te înaintea lui Ahab, ca să dau** ploaie pe faţa pământului.”

41. Apoi Ilie a zis lui Ahab: „Suie-te de mănâncă şi bea; căci se aude vuiet de ploaie.”

42. Ahab s-a suit să mănânce şi să bea. Dar Ilie s-a suit pe vârful Carmelului şi, plecându-se* la pământ, s-a aşezat cu faţa între genunchi

43. şi a zis slujitorului său: „Suite-te şi uită-te înspre mare.” Slujitorul s-a suit, s-a uitat şi a zis: „Nu este nimic!” Ilie a zis de şapte ori: „Du-te iarăşi.”

44. A şaptea oară, slujitorul a zis: „Iată că se ridică un mic nor din mare, ca o palmă de om.” Ilie a zis: „Suie-te şi spune lui Ahab: „Înhamă şi coboară-te, ca să nu te oprească ploaia.”

45. Peste câteva clipe, cerul s-a înnegrit de nori, a început vântul şi a venit o ploaie mare. Ahab s-a suit în car şi a plecat la Izreel.

2. zăpada (Iov 37:6; Ps. 147:16)

Iov 37. 6. : El zice zăpezii*: „Cazi pe pământ!”Zice acelaşi lucru ploii, chiar şi celor mai puternice ploi.

Ps. 147:16. : 16. El* dă zăpada ca lâna, El presară bruma albă ca cenuşa;

3. vânturile (Iov 28:25, 26; Ps. 135:7)

Iov 28:25, 26. : Când a rânduit* greutatea vântului şi când a hotărât măsura apelor,

26. când a dat legi* ploii şi când a însemnat drumul fulgerului şi tunetului,

Ps. 135:7. : El* ridică norii de la marginile pământului,

dă** naştere la fulgere şi ploaie

4. căldura (Mat. 5:45)

Mat. 5:45. : . ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară* soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.

Astfel, Dumnezeu este activ implicat în creaţia Sa, Lui i se datorează bunul mers al acestor fenomene, traseul precis al planetelor, ciclul exact al anotimpurilor, circuitul apei în natură, fenomene fără de care viaţa ar fi imposibilă.

ii. Fenomenele care periclitează viaţa: Ps. 148:8 . :

Ps. 148:8 . : foc şi grindină, zăpadă şi ceaţă,

vânturi năprasnice, care* împliniţi poruncile Lui,

furtuni (Iov 37:2-5; 9; Ps. 107:25; Ier. 10:13; Iona 1:4)

Iov 37:2-5;9 : Ascultaţi, ascultaţi trăsnetul tunetului Său,

bubuitul care iese din gura Lui!

3. Îl rostogoleşte pe toată întinderea cerurilor,şi fulgerul Lui luminează până la marginile pământului.

4. Apoi se aude un bubuit*, tună cu glasul Lui măreţ;şi nu mai opreşte fulgerul, de îndată ce răsună glasul Lui.

5. Dumnezeu tună cu glasul Lui în chip minunat;face lucruri* mari pe care noi nu le înţelegem.

9. Vijelia vine de la miazăzi,şi frigul din vânturile de la miazănoapte.

Ps. 107:25. : El a zis şi* a pus să sufle furtuna,

care a ridicat valurile mării.

Ier. 10:13. : La tunetul* Lui, urlă apele în ceruri; El ridică** norii de la marginile pământului, dă naştere fulgerelor şi ploii şi scoate vântul din cămările Lui.

Iona 1:4. : Dar Domnul* a făcut să sufle pe mare un vânt năprasnic şi a stârnit o mare furtună. Corabia ameninţa să se sfărâme.

grindină (Iov 37:10; 38:22-23; Ex. 9:23-25)

Iov 37:10; 38:22-23. :

10. Dumnezeu, prin suflarea* Lui, face gheaţaşi micşorează locul apelor mari.

22. Ai ajuns tu până la cămările* zăpezii? Ai văzut tu cămările grindinei,

23. pe care* le păstrez pentru vremurile de strâmtorare, pentru zilele de război şi de bătălie?

Ex. 9:23-25:

23. Moise şi-a întins toiagul spre cer; şi* Domnul a trimis tunete şi piatră, de cădea foc pe pământ. Domnul a făcut să bată piatra peste ţara Egiptului.

24. A bătut piatra, şi focul se amesteca cu piatra; piatra era aşa de mare încât nu mai bătuse piatră ca aceea în toată ţara Egiptului de când este el locuit de oameni.

25. Piatra a nimicit, în toată ţara Egiptului, tot ce era pe câmp, de la oameni până la dobitoace; piatra a* nimicit şi toată iarba de pe câmp, şi a frânt toţi copacii de pe câmp.

secete (Amos 4:7-8; Hagai 1:11)

Amos 4:7-8. : 7. N-am vrut să vă dau nici ploaie, când mai erau încă trei luni până la secerat; am dat ploaie peste o cetate, dar n-am dat ploaie peste o altă cetate; într-un ogor a plouat, şi altul, în care n-a plouat, s-a uscat.

8. Două, trei cetăţi s-au dus la alta ca să bea apă, şi tot nu şi-au potolit setea. Cu toate acestea, tot* nu v-aţi întors la Mine, zice Domnul.

Hagai 1:11. : Am chemat* seceta peste ţară, peste munţi, peste grâu, peste must, peste untdelemn, peste tot ce poate aduce pământul, peste oameni şi peste vite şi peste tot** lucrul mâinilor voastre.”

4. incendii (Gen. 19:24)

24. Atunci Domnul* a făcut să plouă peste Sodoma şi peste Gomora pucioasă şi foc de la Domnul din cer.

Foametea, provocată de lipsa ploii, este determinată de Dumnezeu (Gen. 41:54; Ioel 1:4-12)

Gen. 41:54. : . Şi au început* să vină cei şapte ani de foamete, aşa cum** vestise Iosif. În toate ţările era foamete; dar în toată ţara Egiptului era pâine.

Ioel 1:4-12. : 4. Ce a lăsat nemâncat lăcusta* Gazam a mâncat lăcusta Arbeh, ce a lăsat lăcusta Arbeh a mâncat lăcusta Ielec, ce a lăsat lăcusta Ielec a mâncat lăcusta Hasil.

5. Treziţi-vă, beţivilor, şi plângeţi! Văitaţi-vă, toţi cei ce beţi vin, căci vi s-a luat* mustul de la gură!

6. Căci în ţara mea a năvălit un popor* puternic şi fără număr, cu dinţi** de leu şi măsele de leoaică.

7. Mi-a pustiit* via; mi-a făcut bucăţi smochinul, l-a jupuit de coajă şi l-a trântit jos; mlădiţele de viţă au ajuns albe!

8. Boceşte-te* ca fecioara încinsă cu un sac după bărbatul** tinereţii ei!

9. Au încetat darurile de mâncare* şi jertfele de băutură din Casa Domnului; preoţii, slujitorii Domnului, jelesc.

10. Câmpia este pustiită, pământul*, întristat, căci grâul este nimicit, mustul** a secat, untdelemnul nu mai este.

11. Înmărmuriţi*, plugari, văitaţi-vă, vieri, din pricina grâului şi orzului, căci bucatele de pe câmp sunt pierdute.

12. Via* este prăpădită, smochinul este veştejit, rodiul, finicul, mărul, toţi pomii de pe câmp s-au uscat… Şi s-a dus bucuria** de la copiii oamenilor!

Potopul a venit de la Dumnezeu (Geneza 6:17; 7:11-12)

17. Şi iată că Eu* am să fac să vină un potop de ape pe pământ, ca să nimicească orice făptură de sub cer, care are suflare de viaţă; tot ce este pe pământ va pieri.

11. În anul al şase sutelea al vieţii lui Noe, în luna a doua, în ziua a şaptesprezecea a lunii, în ziua aceea, s-au rupt toate izvoarele* Adâncului celui mare şi s-au deschis stăvilarele** cerurilor.

12. Ploaia a* căzut pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi.

Urgiile din Egipt (Ex. 9:23-26; 10:21-23):

23. Moise şi-a întins toiagul spre cer; şi* Domnul a trimis tunete şi piatră, de cădea foc pe pământ. Domnul a făcut să bată piatra peste ţara Egiptului.

24. A bătut piatra, şi focul se amesteca cu piatra; piatra era aşa de mare încât nu mai bătuse piatră ca aceea în toată ţara Egiptului de când este el locuit de oameni.

25. Piatra a nimicit, în toată ţara Egiptului, tot ce era pe câmp, de la oameni până la dobitoace; piatra a* nimicit şi toată iarba de pe câmp, şi a frânt toţi copacii de pe câmp.

26. Numai* în ţinutul Gosen, unde erau copiii lui Israel, n-a bătut piatra.

21. Domnul a zis lui Moise*: „Întinde-ţi mâna spre cer şi va fi întuneric peste ţara Egiptului, aşa de întuneric de să se poată pipăi.”

22. Moise şi-a întins mâna spre cer; şi a fost* întuneric beznă în toată ţara Egiptului, timp de trei zile.

23. Nici nu se vedeau unii pe alţii, şi nimeni nu s-a sculat din locul lui timp de trei zile. Dar*, în locurile unde locuiau toţi copiii lui Israel, era lumină.

c. Dumnezeu este suveran peste legile naturale şi le poate încălca, nefiind supus lor.

i. Trecerea Mării Roşie (Ex. 14:21-22)

21. Moise şi-a întins* mâna spre mare. Şi Domnul a pus marea în mişcare printr-un vânt dinspre răsărit, care a suflat cu putere toată noaptea; el a uscat** marea, şi apele s-au despărţit† în două.

22. Copiii* lui Israel au trecut prin mijlocul mării ca pe uscat, şi apele stăteau ca un zid** la dreapta şi la stânga lor.

ii. trecerea Iordanului (Iosua 3:15-17)

15. Când preoţii care duceau chivotul au ajuns la Iordan şi când li s-au înmuiat picioarele* în marginea apei – căci** Iordanul se varsă peste toate malurile lui în† tot timpul secerişului –

16. apele care se coboară din sus s-au oprit şi s-au înălţat grămadă, la o foarte mare depărtare de lângă cetatea Adam, care este lângă Ţartan*; iar cele ce se coborau spre** marea câmpiei, care este Marea† Sărată, s-au scurs de tot. Poporul a trecut în faţa Ierihonului.

17. Preoţii care duceau chivotul legământului Domnului s-au oprit pe uscat, în mijlocul Iordanului, în timp ce tot Israelul* trecea pe uscat, până a isprăvit tot poporul de trecut Iordanul.

oprirea timpului (Iosua 10:12-14; 2 Împ. 20:9-11)

Iosua 10:12-14. : 12. Atunci Iosua a vorbit Domnului, în ziua când a dat Domnul pe amoriţi în mâinile copiilor lui Israel, şi a zis în faţa lui Israel:

„Opreşte-te, soare*, asupra Gabaonului,

şi tu, lună, asupra văii** Aialonului!”

13. Şi soarele s-a oprit, şi luna şi-a întrerupt mersul,

până ce poporul şi-a răzbunat pe vrăjmaşii lui.

Lucrul acesta nu* este scris oare în Cartea Dreptului?

Soarele s-a oprit în mijlocul cerului şi nu s-a grăbit să apună, aproape o zi întreagă.

14. N-a mai* fost nicio zi ca aceea, nici înainte, nici după aceea, când Domnul să fi ascultat glasul unui om; căci Domnul** lupta pentru Israel.

2 Împ. 20:9-11. : 9. Şi Isaia a zis: „Iată, din partea Domnului, semnul* după care vei cunoaşte că Domnul va împlini cuvântul pe care l-a rostit: „Cum vrei: să treacă umbra peste zece trepte înainte sau să dea înapoi cu zece trepte?”

10. Ezechia a răspuns: „Nu este mare lucru ca umbra să treacă înainte peste zece trepte; ci mai bine să se dea înapoi cu zece trepte.”

11. Atunci Isaia, prorocul, s-a rugat Domnului, şi Domnul a dat cu zece* trepte înapoi umbra din locul în care se coborâse pe cadranul soarelui lui Ahaz.

cei trei în cuptorul aprins (Dan. 3:20-28)

20. Apoi a poruncit unora din cei mai voinici ostaşi din oştirea lui să lege pe Şadrac, Meşac şi Abed-Nego şi să-i arunce în cuptorul aprins.

21. Oamenii aceştia au fost legaţi cu izmenele, cămăşile, mantalele şi celelalte haine ale lor şi aruncaţi în mijlocul cuptorului aprins.

22. Fiindcă porunca împăratului era aspră, şi cuptorul era neobişnuit de încălzit, flacăra a ucis pe toţi oamenii care aruncaseră în el pe Şadrac, Meşac şi Abed-Nego.

23. Dar aceşti trei oameni, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, au căzut legaţi în mijlocul cuptorului aprins.

24. Atunci împăratul Nebucadneţar s-a înspăimântat şi s-a sculat repede. A luat cuvântul şi a zis sfetnicilor săi: „N-am aruncat noi în mijlocul focului trei oameni legaţi?” Ei au răspuns împăratului: „Negreşit, împărate!”

25. El a luat iarăşi cuvântul şi a zis: „Ei bine, eu văd patru oameni umblând* slobozi în mijlocul focului şi nevătămaţi; şi chipul celui de al patrulea seamănă cu al unui fiu** de dumnezei!”

26. Apoi Nebucadneţar s-a apropiat de gura cuptorului aprins şi, luând cuvântul, a zis: „Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, slujitorii Dumnezeului celui Preaînalt, ieşiţi afară şi veniţi încoace!” Şi Şadrac, Meşac şi Abed-Nego au ieşit din mijlocul focului.

27. Dregătorii, îngrijitorii, cârmuitorii şi sfetnicii împăratului s-au strâns şi au văzut că focul n-avusese nicio putere asupra* trupului acestor oameni, că nici perii capului lor nu se pârliseră, hainele le rămăseseră neschimbate şi nici măcar miros de foc nu se prinsese de ei.

28. Nebucadneţar a luat cuvântul şi a zis: „Binecuvântat să fie Dumnezeul lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, care a trimis pe îngerul Său şi a izbăvit pe slujitorii Săi care s-au încrezut* în El, au călcat porunca împăratului şi şi-au dat mai degrabă trupurile lor decât să slujească şi să se închine altui dumnezeu decât Dumnezeului lor!

v. potolirea furtunii (Marcu 4:36-39)

36. După ce au dat drumul norodului, ucenicii L-au luat în corabia în care se afla şi aşa cum era. Împreună cu El mai erau şi alte corăbii.

37. S-a stârnit o mare furtună de vânt care arunca valurile în corabie, aşa că mai că se umplea corabia.

38. Şi El dormea la cârmă pe căpătâi. Ucenicii L-au deşteptat şi I-au zis: „Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?”

39. El S-a sculat, a certat vântul şi a zis mării: „Taci! Fără gură!” Vântul a stat şi s-a făcut o linişte mare.

d. Dumnezeu stăpâneşte peste regnul animal:

i. Aducerea animalelor la Adam (Gen. 2:19)

19. Domnul Dumnezeu* a făcut din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului; şi le-a adus** la om, ca să vadă cum are să le numească; şi orice nume pe care-l dădea omul fiecărei vieţuitoare, acela-i era numele.

ii. Aducerea animalelor la Noe (Gen. 6:19-20);

19. Din tot ce trăieşte, din orice făptură, să iei în corabie câte două* din fiecare soi, ca să le ţii vii cu tine: să fie o parte bărbătească şi o parte femeiască.

20. Din păsări după soiul lor, din vite după soiul lor şi din toate târâtoarele de pe pământ după soiul lor, să vină* la tine înăuntru câte două din fiecare soi, ca să le ţii cu viaţă.

Aducerea broaşelor, a insectelor asupra Egiptenilor (Ex. 8:13, 22)

13. Domnul a făcut cum cerea Moise; şi broaştele au pierit în case, în curţi şi în ogoare.

22. Dar*, în ziua aceea, voi deosebi ţinutul Gosen, unde locuieşte poporul Meu, şi acolo nu vor fi muşte, pentru ca să cunoşti că Eu, Domnul, sunt în mijlocul ţinutului acestuia.

Călăuzirea vacilor care duceau chivotul (1 Sam. 6:7-12)

7. Acum, faceţi un* car nou de tot şi luaţi două vaci tinere care dau ţâţă şi care n-au tras** la jug; înjugaţi vacile la car şi mânaţi înapoi acasă viţeii lor care se ţin după ele.

8. Să luaţi chivotul Domnului şi să-l puneţi în car; să puneţi alături de el, într-o ladă, lucrurile de aur* pe care le daţi Domnului ca dar pentru vină; apoi să-l trimiteţi, şi va pleca.

9. Să-l urmăriţi cu privirea; şi dacă se va sui pe drumul hotarului său spre Bet-Şemeş,* Domnul ne-a făcut acest mare rău; dacă nu, vom şti** că nu mâna Lui ne-a lovit, ci lucrul acesta a venit peste noi din întâmplare.”

10. Oamenii au făcut aşa. Au luat două vaci care alăptau, le-au înjugat la car şi le-au închis viţeii acasă.

11. Au pus în car chivotul Domnului şi lada cu şoarecii de aur şi chipurile umflăturilor lor.

12. Vacile au apucat drept pe drum spre Bet-Şemeş; au ţinut mereu acelaşi drum, mugind, şi nu s-au abătut nici la dreapta, nici la stânga. Domnitorii filistenilor au mers după ele până la hotarul Bet-Şemeşului.

Corbii hrănindu-l pe Ilie (1 Împ. 17:2-4)

2. Şi cuvântul Domnului a vorbit lui Ilie cu aceste vorbe:

3. „Pleacă de aici, îndreaptă-te spre răsărit şi ascunde-te lângă pârâul Cherit, care este în faţa Iordanului.

4. Vei bea apă din pârâu, şi am poruncit corbilor să te hrănească acolo.”

Măgăriţa lui Balaam (Num. 22:28)

28. Domnul a* deschis gura măgăriţei, şi ea a zis lui Balaam: „Ce ţi-am făcut, de mai bătut de trei ori?”

Peştele care l-a înghiţit pe Iona (Iona 1:17)

17. Domnul a trimis un peşte mare să înghită pe Iona, şi* Iona a stat în pântecele peştelui trei zile şi trei nopţi.

Pescuirea minunată (Luca 5:4-7; Ioan 21:4-6)

Luca 5:4-7. : Când a încetat să vorbească, a zis lui Simon: „Depărteaz-o* la adânc şi aruncaţi-vă mrejele pentru pescuire.”

5. Drept răspuns, Simon I-a zis: „Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic; dar, la cuvântul Tău, voi arunca mrejele!”

6. După ce le-au aruncat, au prins o aşa de mare mulţime de peşti că începeau să li se rupă mrejele.

7. Au făcut semn tovarăşilor lor care erau în cealaltă corabie să vină să le ajute. Aceia au venit, şi au umplut amândouă corăbiile, aşa că au început să se afunde corăbiile.

Ioan 21:4-6. : 4. Dimineaţa, Isus stătea pe ţărm; dar ucenicii nu* ştiau că este Isus.

5. „Copii”, le-a zis Isus*, „aveţi ceva de mâncare?” Ei I-au răspuns: „Nu”.

6. El le-a zis*: „Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corăbiei şi veţi găsi.” Au aruncat-o deci şi n-o mai puteau trage de mulţimea peştilor.

Daniel şi leii din groapă (Dan. 6:22)

22. Dumnezeul* meu a trimis pe îngerul Său şi a închis** gura leilor, care nu mi-au făcut niciun rău, pentru că am fost găsit nevinovat înaintea Lui. Şi nici înaintea ta, împărate, n-am făcut nimic rău!”

e. Dumnezeu stăpâneşte îngerii

Îngerii sfinţi, slujitorii Săi (1 Cr. 21:15, 27; toate versetele care vorbesc despre îngeri ca fiind trimişi de Dumnezeu)

15. Dumnezeu a trimis un înger* la Ierusalim, ca să-l nimicească; şi, pe când îl nimicea, Domnul S-a uitat şi I-a părut** rău de răul acesta; şi a zis îngerului care nimicea: „Destul! Acum, trage-ţi mâna înapoi!” Îngerul Domnului stătea lângă aria lui Ornan, iebusitul.

27. Atunci Domnul a vorbit îngerului, care şi-a vârât iarăşi sabia în teacă.

Dumnezeu stăpâneşte peste îngerii rebeli (Jud. 9:23; 1 Sam. 16:14; 1 Împ. 22:23; toate exorcizările din NT)

Jud. 9:23.: 23. Atunci Dumnezeu* a trimis un duh rău între Abimelec şi locuitorii Sihemului, şi locuitorii Sihemului au fost necredincioşi** lui Abimelec,

1 Sam. 16:14. : 14. Duhul* Domnului S-a depărtat de la Saul; şi a fost muncit de un** duh rău care venea de la Domnul.

1 Împ. 22:23. : 23. Şi acum*, iată că Domnul a pus un duh de minciună în gura tuturor prorocilor tăi care sunt de faţă. Dar Domnul a hotărât lucruri rele împotriva ta.”

iii. Satan (Iov 1:12; Mat. 4:10, 11; Apoc. 20:1-3, 10)

Iov 1:12. : 12. Domnul a zis Satanei: „Iată, îţi dau pe mână tot ce are, numai asupra lui să nu întinzi mâna.” Şi Satana a plecat dinaintea Domnului.

Mat. 4:10, 11. : 10. „Pleacă, Satano”, i-a răspuns Isus. „Căci este scris: „Domnului Dumnezeului tău* să te închini şi numai Lui să-I slujeşti.”

11. Atunci diavolul L-a lăsat. Şi deodată au venit la Isus nişte îngeri* şi au început să-I slujească.

Apoc. 20:1-3, 10. : 1. Apoi am văzut coborându-se din cer un înger care* ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare.

2. El a pus mâna pe balaur*, pe şarpele cel vechi, care este diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani.

3. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo şi a pecetluit* intrarea deasupra lui, ca** să nu mai înşele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme.

10. Şi* diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde** este fiara şi prorocul mincinos. Şi vor fi munciţi† zi şi noapte în vecii vecilor.

f. Dumnezeu stăpâneşte asupra oamenilor în general:

i. Viaţa tuturor oamenilor este în mâna lui Dumnezeu (Iov 12:10; 34:14, 15; Isa. 42:5; Fapte 17:25, 28)

Iov 12:10. ; 34:14, 15. :

10. El ţine în mână* sufletul a tot ce trăieşte, suflarea oricărui trup omenesc.

14. Dacă nu S-ar gândi decât la El, dacă Şi-ar lua înapoi* duhul şi suflarea,

15. tot ce este carne* ar pieri deodată, şi omul s-ar întoarce în ţărână.

Isa. 42:5. : Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu care* a făcut cerurile şi le-a întins, care** a întins pământul şi cele de pe el, care† a dat suflare celor ce-l locuiesc, şi suflet, celor ce merg pe el.

Fapte 17:25, 28. : 25. El nu este slujit de mâini omeneşti, ca* şi când ar avea trebuinţă de ceva, El**, care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile.

28. Căci în* El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum** au zis şi unii din poeţii voştri: „Suntem din neamul Lui…”

ii. Dumnezeu controlează zilele omului, El permite ca cineva să se nască cu vreo boală sau handicap (Ps. 139:13-17)

13. Tu mi-ai întocmit rinichii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele:

14. Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale,

şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!

15. Trupul* meu nu era ascuns de Tine, când am fost făcut într-un loc tainic,

ţesut în chip ciudat, ca în adâncimile pământului.

16. Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; şi în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele.

17. Cât* de nepătrunse mi se par gândurile Tale, Dumnezeule,şi cât de mare este numărul lor!

iii. Dumnezeu hotărăşte timpul şi locul în care se nasc şi trăiesc oamenii (Fapte 17:26)

26. El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremuri şi a pus anumite hotare* locuinţei lor,

iv. Dumnezeu le creează condiţii favorabile de a trăi (Mat. 5:45)

ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară* soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.

v. Dumnezeu conduce viaţa omului în aşa fel încât omul ajunge să împlinească voia lui Dumnezeu (Prov. 16:9; 19:21; 20:24; Ier. 10:23)

Prov. 16:9; 19:21; 20:24. :

9. Inima* omului se gândeşte pe ce cale să meargă, dar** Domnul îi îndreaptă paşii.

21. Omul face multe* planuri în inima lui, dar hotărârea Domnului, aceea se împlineşte.

24. Domnul* îndreaptă paşii omului, dar ce înţelege omul din calea sa?

vi. Dumnezeu pedepseşte popoare pentru nelegiuirea lor

1. Canaaniţii (Gen. 15:16 . ; Lev. 18:24, 25, vezi cucerirea Canaanului)

Gen. 15:16. : 16. În al patrulea neam*, ea se va întoarce aici; căci nelegiuirea amoriţilor** nu şi-a atins† încă vârful.”

Lev. 18:24, 25. : 24. Să nu vă spurcaţi cu niciunul* din aceste lucruri, căci prin** toate aceste lucruri s-au spurcat neamurile pe care le voi izgoni dinaintea voastră.

25. Ţara* a fost spurcată prin ele; Eu îi voi pedepsi** fărădelegea, şi pământul va† vărsa din gura lui pe locuitorii lui.

2. Amaleciţii, (Deut. 25:17-19 . ; 1 Sam. 15:3)

Deut. 25:17-19. : 17. Adu-ţi* aminte ce ţi-a făcut Amalec pe drum, la ieşirea voastră din Egipt:

18. cum te-a întâlnit pe drum şi, fără nicio teamă* de Dumnezeu, s-a aruncat asupra ta pe dinapoi, asupra tuturor celor ce se târau la coadă, când erai obosit şi sleit de puteri.

19. Când îţi va* da Domnul Dumnezeul tău odihnă, după ce te va izbăvi de toţi vrăjmaşii care te înconjoară, în ţara pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-o dă ca moştenire şi spre stăpânire, să ştergi** pomenirea lui Amalec de sub ceruri: să nu uiţi lucrul acesta.

1 Sam. 15:3. : 3. Du-te acum, bate pe Amalec şi nimiceşte* cu desăvârşire tot ce-i al lui; să nu-i cruţi, şi să omori bărbaţii şi femeile, copiii şi pruncii, cămilele şi măgarii, boii şi oile.”

3. Egiptenii, (Ex. 14:14 . vezi urgiile din Exod)

14. Domnul* Se va lupta pentru voi; dar voi staţi** liniştiţi.”

4. Israelul (Lev. 18:28-30; 1 Cr. 9:1)

Lev. 18:28-30. : 28. Luaţi seama ca nu cumva să vă verse şi pe voi ţara* din gura ei, dacă o spurcaţi, cum a vărsat pe neamurile care erau în ea înaintea voastră.

29. Căci toţi cei ce vor face vreuna din aceste spurcăciuni vor fi nimiciţi din mijlocul poporului lor.

30. Păziţi poruncile Mele şi* nu faceţi niciunul din obiceiurile urâte care se făceau înaintea voastră, ca să nu** vă spurcaţi cu ele. Eu† sunt Domnul Dumnezeul vostru.”

1 Cr. 9:1. : 1. Tot* Israelul este scris în spiţele de neam şi trecut în cartea împăraţilor lui Israel. Şi Iuda a fost luat rob în Babilon, din pricina fărădelegilor lui.

vii. Dumnezeu ridică şi răstoarnă liderii (Prov. 21:1; Dan. 2:21); El controlează cursul politic al naţiunilor, deciziile pe care le iau conducătorii:

Prov. 21:1. : Inima împăratului este ca un râu de apă în mâna Domnului,

pe care îl îndreaptă încotro vrea.

Dan. 2:21. : 21. El schimbă vremurile* şi împrejurările; El răstoarnă** şi pune pe împăraţi; El dă înţelepciune† înţelepţilor şi pricepere, celor pricepuţi!

1. Împietrirea lui Faraon (Rom. 9:17)

17. Fiindcă Scriptura* zice lui faraon: „Te-am ridicat înadins**, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea şi pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul.”

2. Nebucadneţar şi cucerirea lui Iuda (Ier. 25:8, 9)

8. De aceea, aşa vorbeşte Domnul oştirilor: „Pentru că n-aţi ascultat cuvintele Mele,

9. iată, voi trimite să aducă toate* popoarele de la miazănoapte, zice Domnul; şi voi trimite la robul** Meu Nebucadneţar, împăratul Babilonului; îi voi aduce împotriva acestei ţări şi împotriva locuitorilor ei, şi împotriva tuturor acestor neamuri de jur împrejur ca să le nimicească cu desăvârşire şi să facă din ele un pustiu† şi o pricină de batjocură, nişte dărâmături veşnice.

3. Cirus şi porunca de a ridica Ierusalimul şi Templul (Isa. 45:1, 13)

Aşa vorbeşte Domnul către unsul Său, către Cirus, pe care-l ţine de mână* ca să doboare neamurile înaintea lui şi să dezlege brâul împăraţilor, să-i deschidă porţile, ca** să nu se mai închidă:

13. Eu* am ridicat pe Cirus, în dreptatea Mea, şi voi netezi toate cărările lui. El Îmi va zidi** iarăşi cetatea şi va da drumul prinşilor Mei de război, fărㆠpreţ de răscumpărare şi fără daruri, zice Domnul oştirilor.”

4. Pilat şi hotărârea de a-L răstigni pe Isus (Mat. 27:17-26)

17. Când erau adunaţi la un loc, Pilat le-a zis: „Pe care voiţi să vi-l slobod? Pe Baraba sau pe Isus, care Se numeşte Hristos?”

18. Căci ştia că din pizmă dăduseră pe Isus în mâinile lui.

19. Pe când stătea Pilat pe scaun la judecată, nevasta sa a trimis să-i spună: „Să n-ai nimic a face cu Neprihănitul acesta; căci azi am suferit mult în vis din pricina Lui.”

20. Preoţii* cei mai de seamă şi bătrânii au înduplecat noroadele să ceară pe Baraba, iar pe Isus să-L omoare.

21. Dregătorul a luat cuvântul şi le-a zis: „Pe care din amândoi voiţi să vi-l slobod?” „Pe Baraba”, au răspuns ei.

22. Pilat le-a zis: „Dar ce să fac cu Isus, care Se numeşte Hristos?” „Să fie răstignit!”, i-au răspuns cu toţii.

23. Dregătorul a zis: „Dar ce rău a făcut?” Ei au început să strige şi mai tare: „Să fie răstignit!”

24. Când a văzut Pilat că n-ajunge la nimic, ci că se face mai multă zarvă, a luat* apă, şi-a spălat mâinile înaintea norodului şi a zis: „Eu sunt nevinovat de sângele Neprihănitului acestuia. Treaba voastră!”

25. Şi tot norodul a răspuns: „Sângele* Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri.”

26. Atunci Pilat le-a slobozit pe Baraba; iar pe Isus, după ce a pus să-L bată cu nuiele*, L-a dat în mâinile lor, ca să fie răstignit.

viii. Nimeni nu i se poate împotrivi (Iov 23:13; Prov. 21:30; Isa. 14:27; 43:13; 46:10)

Iov 23:13. : 13. Dar hotărârea Lui este luată, cine* I se va împotrivi?

Ce-I doreşte sufletul, aceea** face.

Prov. 21:30. : 30. Nici* înţelepciunea, nici priceperea, nici sfatul n-ajută împotriva Domnului.

Isa. 14:27; 43:13; 46:10. :

27. Domnul oştirilor a luat această hotărâre*: cine I se va împotrivi? Mâna Lui este întinsă: cine o va abate?”

13. Eu sunt de la* început, şi nimeni nu izbăveşte din mâna Mea; când lucrez Eu, cine se poate împotrivi**?

10. Eu* am vestit de la început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit. Eu zic: „Hotărârile** Mele vor rămâne în picioare şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea.

ix. El se poate împotrivi acţiunilor oamenilor, le poate dejuca planurile: (Gen. 11:7; Ex. 15:4; Ps. 2:1-4; Mat. 2:12-18; Fapte 12:5-11)

Gen. 11:7. : 7. Haidem! să* Ne coborâm şi să le încurcăm acolo limba, ca să** nu-şi mai înţeleagă vorba unii altora!”

Ex. 15:4. : 4. El a aruncat în mare carele* lui faraon şi oastea lui; luptătorii lui aleşi** au fost înghiţiţi în Marea Roşie.

Ps. 2:1-4. : 1. Pentru ce se întărâtă* neamurile şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşarte?

2. Împăraţii pământului se răscoală, şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său*, zicând:

3. „Să le rupem* legăturile şi să scăpăm de lanţurile lor!”

4. Cel ce* şade în ceruri râde**, Domnul Îşi bate joc de ei.

Mat. 2:12-18. : 12. În urmă, au fost înştiinţaţi de Dumnezeu în vis* să nu mai dea pe la Irod, şi s-au întors în ţara lor pe un alt drum.

13. După ce au plecat magii, un înger al Domnului se arată în vis lui Iosif şi-i zice: „Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui, fugi în Egipt şi rămâi acolo până îţi voi spune eu; căci Irod are să caute Pruncul, ca să-L omoare.”

14. Iosif s-a sculat, a luat Pruncul şi pe mama Lui, noaptea, şi a plecat în Egipt.

15. Acolo a rămas până la moartea lui Irod, ca să se împlinească ce fusese vestit de Domnul prin prorocul care zice: „Am chemat pe Fiul Meu din* Egipt.”

16. Atunci Irod, când a văzut că fusese înşelat de magi, s-a mâniat foarte tare şi a trimis să omoare pe toţi pruncii de parte bărbătească, de la doi ani în jos, care erau în Betleem şi în toate împrejurimile lui, potrivit cu vremea pe care o aflase întocmai de la magi.

17. Atunci s-a împlinit ce fusese vestit prin prorocul Ieremia*, care zice:

18. „Un ţipăt s-a auzit în Rama, plângere şi bocet mult: Rahela îşi jelea copiii

şi nu voia să fie mângâiată, pentru că nu mai erau.”

Fapte 12:5-11. :

5. Deci Petru era păzit în temniţă, şi biserica nu înceta să înalţe rugăciuni către Dumnezeu pentru el.

6. În noaptea zilei când avea de gând Irod să-l înfăţişeze la judecată, Petru dormea între doi ostaşi, legat de mâini cu două lanţuri; şi nişte păzitori păzeau temniţa la uşă.

7. Şi iată, un înger al Domnului a stat lângă el pe neaşteptate, şi o lumină a strălucit în temniţă. Îngerul* a deşteptat pe Petru, lovindu-l în coastă, şi i-a zis: „Scoală-te iute!” Lanţurile i-au căzut jos de pe mâini.

8. Apoi îngerul i-a zis: „Încinge-te şi leagă-ţi încălţămintea.” Şi el a făcut aşa. Îngerul i-a mai zis: „Îmbracă-te în haină şi vino după mine.”

9. Petru a ieşit afară şi a mers după el, fără* să ştie dacă ce făcea îngerul este adevărat. I se părea că are** o vedenie.

10. După ce au trecut de straja întâi şi a doua, au ajuns la poarta de fier care dă în cetate, şi ea* li s-a deschis singură; au ieşit şi au trecut într-o uliţă. Îndată, îngerul a plecat de lângă el.

11. Când şi-a venit Petru în fire, a zis: „Acum văd cu adevărat că Domnul a* trimis pe îngerul Său şi m-a** scăpat din mâna lui Irod şi de la tot ce aştepta poporul iudeu.”

g. Dumnezeu este suveran în mântuire:

i. El este sursa mântuirii (Iona 2:9; Apoc. 7:10; Fapte 4:12; Os. 13:4)

Iona 2:9. : 9. Eu însă Îţi voi aduce jertfe* cu un strigăt de mulţumire, voi împlini juruinţele pe care le-am făcut. Mântuirea** vine de la Domnul.”

Apoc. 7:10. : 10. şi strigau cu glas tare şi ziceau: „Mântuirea* este a Dumnezeului nostru, care** şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!”

Fapte 4:12. : 12. În nimeni altul nu este mântuire: căci nu* este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi.”

Os. 13:4. : „Dar Eu* sunt Domnul Dumnezeul tău din ţara Egiptului încoace. Tu cunoşti că nu este alt Dumnezeu** afară de Mine şi nu este alt Mântuitor afară de Mine.

ii. Suveranitatea sa în mântuire constă în dreptul de selecţie al celor care vor fi mântuiţi, în faptul că El mântuieşte pe cine vrea (Rom. 9:14-23; Ex. 33:19; Mat. 20:15)

Rom. 9:14-23. : 14. Deci ce vom zice? Nu cumva* este nedreptate în Dumnezeu? Nicidecum!

15. Căci El a zis lui Moise: „Voi avea* milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur.”

16. Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă.

17. Fiindcă Scriptura* zice lui faraon: „Te-am ridicat înadins**, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea şi pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul.”

18. Astfel, El are milă de cine vrea, şi împietreşte pe cine vrea.

19. Dar îmi vei zice: „Atunci de ce mai bagă vină? Căci* cine poate sta împotriva voii Lui?”

20. Dar, mai degrabă, cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va* zice celui ce l-a făcut: „Pentru ce m-ai făcut aşa”?

21. Nu este olarul* stăpân pe lutul lui, ca din aceeaşi frământătură de lut să facă un** vas pentru o întrebuinţare de cinste, şi un alt vas pentru o întrebuinţare de ocară?

22. Şi ce putem spune, dacă Dumnezeu, fiindcă voia să-Şi arate mânia şi să-Şi descopere puterea, a suferit cu multă răbdare nişte vase* ale mâniei, făcute** pentru piere;

23. şi să-Şi arate bogăţia* slavei Lui faţă de nişte vase ale îndurării pe care le-a pregătit** mai dinainte pentru slavă (despre noi vorbesc)?

Ex. 33:19. : 19. Domnul a răspuns: „Voi* face să treacă pe dinaintea ta toată frumuseţea Mea şi voi chema Numele Domnului înaintea ta; Eu Mă** îndur de cine vreau să Mă îndur şi am milă de cine vreau să am milă!”

Mat. 20:15. : 15. Nu pot* să fac ce vreau cu ce-i al meu? Ori** este ochiul tău rău, fiindcă eu sunt bun?”

iii. Tatăl este suveran în mântuire

1. Actul alegerii (Rom. 8:29-30; 9:21-23; Ef. 1:4-6)

Rom. 8:29-30.; 9:21-23 :

29. Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai* dinainte, i-a şi hotărât mai** dinainte sㆠfie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca†† El să fie Cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi.

30. Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat*; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi**; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit.

21. Nu este olarul* stăpân pe lutul lui, ca din aceeaşi frământătură de lut să facă un** vas pentru o întrebuinţare de cinste, şi un alt vas pentru o întrebuinţare de ocară?

22. Şi ce putem spune, dacă Dumnezeu, fiindcă voia să-Şi arate mânia şi să-Şi descopere puterea, a suferit cu multă răbdare nişte vase* ale mâniei, făcute** pentru piere;

23. şi să-Şi arate bogăţia* slavei Lui faţă de nişte vase ale îndurării pe care le-a pregătit** mai dinainte pentru slavă (despre noi vorbesc)?

Ef. 1:4-6. :

4. În El, Dumnezeu ne-a* ales înainte** de întemeierea lumii, ca să fim† sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui,

5. ne-a rânduit mai* dinainte să fim înfiaţi** prin Isus Hristos, dupㆠbuna plăcere a voii Sale,

6. spre lauda slavei harului Său pe* care ni l-a dat în Preaiubitul Lui**.

Tragerea la Cristos (Ioan 6:44, 65)

44. Nimeni* nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.

65. Şi a adăugat: „Tocmai de aceea v-am* spus că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu.”

iv. Fiul este suveran în mântuire. Cristos a murit în locul celor pe care Tatăl i-a ales (Ioan 10:18; Rom. 8:33-34)

Ioan 10:18. :

18. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am* putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi: aceasta** este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu.”

Rom. 8:33-34. : 33. Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu* este Acela care-i socoteşte neprihăniţi!

34. Cine-i* va osândi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă** la dreapta lui Dumnezeu şi† mijloceşte pentru noi!

v. Duhul este suveran în mântuire:

a. Duhul Sfânt este Cel care regenerează (Ioan 3:6)

Ce este născut din carne este carne, şi ce este născut din Duh este duh.

b. dă viaţă spirituală (Ioan 6:63).

Duhul* este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă.

c. 2 Tes. 2:13 – El separă sau sfinţeşte astfel persoana, făcând posibilă „credinţa adevărului”.

13. Noi* însă, fraţi preaiubiţi de Domnul, trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci de la început** Dumnezeu† v-a ales pentru mântuire, în†† sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului.

Aşadar, Dumnezeul nostru este un Dumnezeu sfânt, drept, suveran. El este unic în tot universul. El nu cunoaşte schimbarea sau limita.

Doar Lui i se cuvine cinstea, lauda, mărirea şi gloria. Întreaga creaţie trebuie să Îl laude! Oamenii trebuie să vină înaintea Lui cu o teamă sfântă, cu reverenţă deplină.

El este judecătorul cel drept şi tot ceea ce spune este Adevăr suprem. Iubirea Lui este veşnică. Nimeni nu poate să o cuprindă! El nu este obligat să dea socoteală nimănui pentru ceea ce face, nu este obligat să fie îndelung răbdător faţă de oameni, nu este obligat să mântuiască pe cineva.

Dar o face din bunătate, milă şi compasiune faţă de cei ce îi sunt vrăjmaşi. El îşi arată iubirea şi harul măreţ faţă de cei pe care i-a ales pentru a fi cu El pentru veşnicie. „Cine este ca Tine, minunat în sfinţenie, bogat în fapte de laudă, şi făcător de minuni?” „Dreptatea Ta, Dumnezeule, ajunge până la cer; Tu ai săvârşit lucruri mari: Dumnezeule, cine este ca Tine?” – Ex. 15:11b; Ps. 71:19

Publicitate

Diferenţa dintre „vechea” şi „noua” Evanghelie de Rolfe Barnard

Diferenţa dintre „vechea” şi „noua” Evanghelie

de Rolfe Barnard

Acum, prieteni, vin să vă spun deschis că vechea Evanghelie a Harului lui Dumnezeu este opusă acestei „noi evanghelii” ce este parte har, parte fapte omeneşti. Vechea Evanghelie, care este adevărata Evanghelie a lui Dumnezeu, a păstrat cu sfinţenie câteva valori pe care această „nouă evanghelie” le-a pierdut. Vreţi să mă ascultaţi cu atenţie acum? Această nouă evanghelie, pe care o întâlnim astăzi susţinând o răscumpărare universală şi un scop divin de mântuire universală, este constrânsă, prin natura sa, a ieftini harul şi a ieftini crucea lui Cristos, prin negarea faptului că Tatăl şi Fiul sunt Suverani în mântuire. Această „nouă evanghelie” ne asigură că, după ce Dumnezeu, în Cristos, a îndeplinit tot ce a putut să îndeplinească, depinde în final de alegerea fiecărui om dacă scopul lui Dumnezeu de a-l mântui este realizat sau nu.

Acum, prieteni, această poziţie des răspândită – predicarea faptului că Dumnezeu şi-a făcut partea, iar acum stă neputincios în timp ce tu decizi dacă scopul Său va fi sau nu realizat – conduce la două concluzii nefericite.

În primul rând, această poziţie ne conduce la o înţelegere greşită a semnificaţiei invitaţiei îndurătoare pe care o prezintă Cristos în Evanghelie. Când auzim invitaţiile făcute de aceşti predicatori, care strică Evanghelia, înţelegem că ei nu prezintă expresia tandreţei răbdării unui Suveran puternic, ci apelurile patetice ale dorinţelor umane. Şi astfel, Dumnezeul Întronat al Slavei, în predicarea de azi, a fost deodată preschimbat într-un personaj slab, neputincios, care bate la inima omului, inimă pe care nu are puterea de a o deschide. Prieteni, aceasta este o dezonoare ruşinoasă adusă Cristosului Suveran al Noului Testament.

În al doilea rând, această „nouă evanghelie”, în modul în care este predicată, ne determină să negăm dependenţa noastră de Dumnezeu; iar atunci când este vorba de decizii vitale, ne îndepărtează din mâinile lui Dumnezeu. Ne învaţă că, de fapt, noi suntem stăpânii propriului nostru destin şi comandanţii sufletelor noastre. Şi astfel, subminează chiar fundamentul relaţiei noastre cu Creatorul. Nu este de mirare, privind la convertiţii de astăzi, că sunt adesea lipsiţi de reverenţă şi de devoţiune.

Vechea Evanghelie vorbeşte foarte diferit atunci când descrie nevoia omului de Isus Cristos; ea accentuează un aspect ignorat astăzi. Şi anume, faptul că păcătosul nu poate să se supună Evangheliei, aşa cum nu poate asculta nici de Lege, neavând inima înnoită. Pe de altă parte, declarând puterea lui Cristos de a salva, vechea Evanghelie îl proclamă pe El ca Autor şi agent principal al convertirii. Îl predică pe El, ca fiind Acela care prin Duhul Său, prin înaintarea Evangheliei, reînnoieşte inimile oamenilor şi îi trage la El. Aşadar, Vechea Evanghelie, în timp ce susţine credinţa ca pe o datorie a omului, accentuează de asemenea faptul că credinţa nu stă în puterea omului. Dumnezeu este Acela care ne capacitează pentru a-i împlini poruncile. Efeseni 2:8 spune: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.”

Evrei 12:2a spune: „Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre…”

Astfel, Vechea Evanghelie nu susţine doar că omul trebuie să vină la Cristos pentru a fi mântuit, ci ea de asemenea afirmă că omul nu poate să vină decât dacă este tras de Dumnezeu. Ioan 6:44 ne spune: „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l trage Tatăl, care M-a trimis…”1

Ioan 14:6 spune: „Isus i-a zis: Eu Sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”

Ioan 3:27 – „Drept răspuns, Ioan i-a zis: „Omul nu poate primi decât ce-i este dat din Cer.”

Drept urmare, prieteni, Vechea Evanghelie înfăptuieşte ceea ce este indispensabil pentru noi, şi anume ea lucrează pentru a răsturna încrederea în sine, convingând în acelaşi timp păcătoşii că mântuirea este în totalitate independentă de ei, conducându-i pe păcătoşi într-o stare disperată a sinelui, dependentă de harul glorios al Mântuitorului Suveran, nu doar pentru a obţine neprihănirea, ci şi credinţa. Astfel, Vechea Evanghelie nu vorbeşte despre a te decide pentru Cristos, cum auzim astăzi; deoarece această expresie sugerează că am vota pe cineva pentru o anumită funcţie. Sugerează în mod clar ideea unui act în care candidatul nu are nici un rol decât să se ofere pe sine pentru alegeri. Totul este stabilit de alegerea independentă a votantului. Aş dori însă ca oamenii să mă creadă când le spun că noi nu Îl votăm pe Fiul lui Dumnezeu pentru a ocupa funcţia de Mântuitor al nostru! Iar Mântuitorul nostru nici nu rămâne pasiv în timp ce predicatorii fac campanie în contul Său.

Prieteni, a veni la Cristos, a te baza pe Cristos şi a te întoarce din păcat într-o predare deplină înaintea lui Cristos, este mult diferit de a te decide pentru Cristos ca Mântuitor personal. Aceia care pervertesc Evanghelia, imploră oamenii să-L accepte pe Isus ca Mântuitor, promiţându-le că vor fi mântuiţi. Aceasta este o minciună venită din iad, deoarece nu se regăseşte pe paginile Bibliei. Dacă o persoană nu se predă lui Isus Cristos ca Domn şi Conducător deplin în propria-i viaţă, nu este mântuită! De asemenea auzim din gura celor ce pervertesc Evanghelia, următoarele cuvinte: „Acum păcătosule care asculţi Evanghelia, Dumnezeu şi-a făcut partea… Diavolul te vrea pentru el, iar Cristos la rândul Său te vrea pentru El, tu însă eşti cel care are votul decisiv.” Dragi prieteni, aceasta este o altă minciună izvorâtă din iad! Cristos nu s-a oferit pe Sine pentru o funcţie. El lucrează şi astăzi şezând pe un tron şi domnind ca Profet, Mare Preot şi Rege. El nu este un simplu spectator în timp ce noi încercăm să-i convingem pe oameni să se decidă pentru El, în timp ce Evanghelia este predicată.

El vine în mod activ prin Duhul pentru a-i trage pe oameni la Sine, şi de aceea noi, predicatorii, afirmăm că El este un Mântuitor pentru cei păcătoşi. Tatăl împreună cu Duhul Sfânt trag păcătoşii aducându-i astfel la Cristos. Mântuirea este a Domnului! Mulţumiri fie-I aduse că este numai în Cristos! Iar la întrebarea „Ce trebuie să fac pentru a fi mântuit?” – aceasta fiind de altfel şi întrebarea întrebărilor – Vechea Evanghelie răspunde: „Crede în Domnul Isus.” Şi atunci, cineva va întreba: „Ce înseamnă lucrul acesta?” Vechea Evanghelie răspunde: „Înseamnă a te şti pe tine însuţi un păcătos şi de asemenea a-L cunoaşte pe Cristos care a murit pentru cei păcătoşi. Înseamnă a abandona toată „neprihănirea” proprie şi încrederea de sine, şi a te arunca cu tot ceea ce eşti la picioarele lui Cristos pentru iertare şi pace. Înseamnă schimbarea duşmăniei şi rebeliunii naturale a cuiva faţă de Dumnezeu, cu un duh recunoscător care se supune Voii lui Cristos, prin regenerarea inimii acelei persoane de către Duhul Sfânt. Înseamnă luarea păcătosului de Dumnezeu şi transformarea lui într-o făptură nouă, în Cristos.”

Următoarea întrebare: „Cum voi ajunge să cred în Cristos şi să mă pocăiesc? Frate Barnard, tu îmi spui că nu am nici o abilitate naturală pentru a face aceste lucruri.” Nu eu spun asta, ci Dumnezeu spune lucrul acesta! Dar dacă nu am nici o abilitate pentru a face aceste lucruri, cum voi ajunge eu să cred în Cristos şi să mă pocăiesc? Dacă tu spui că trebuie, dar nu pot, cum am să pot îndeplini lucrul acesta? La această întrebare încurcată, şi totuşi adevărată, Vechea Evanghelie răspunde: „Ascultă prietene păcătos, priveşte la Cristos. Renunţă a mai privi la tine însuţi, renunţă a mai asculta de vechea ta voinţă slabă şi păcătoasă; priveşte la Cristos, caută-L pe Domnul, imploră mila Lui.” 1 Samuel 2:8 spune: „El ridică din pulbere pe cel sărac, ridică din gunoi pe cel lipsit. Ca să-i pună să şadă alături cu cei mari…”

Isaia 45:22 spune: „Întoarceţi-vă la Mine, şi veţi fi mântuiţi toţi cei ce sunteţi la marginile pământului! Căci Eu sunt Dumnezeu, şi nu altul.”

Isaia 55:6 de asemenea spune: „Căutaţi pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemaţi-L, câtă vreme este aproape.”

Ieremia 29:13 spune: „Mă veţi căuta, şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima.”

Plângi înaintea lui Cristos, aşa cum eşti, apelează la mila Sa, cere-I să-ţi dea o inimă nouă, lucrând în tine o pocăinţă şi credinţă autentică. Cere-I lui Cristos să îndepărteze inima ta rea şi necredincioasă şi să-ţi scrie legea Sa în inimă. Stai aproape de El, veghind, rugându-te, citind, şi ascultând Cuvântul Său, continuând să-L cauţi pe Domnul până când El îţi dăruieşte pacea!

Dumnezeul Cel Atotputernic trebuie să înfăptuiască o minune în tine şi să ţi-l descopere pe Cristos înlăuntrul tău, pentru a avea viaţa veşnică.

Ioan 17:3 spune: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Cristos, pe care L-ai trimis Tu.”

Luca 10:22 afirmă: „Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu; şi nimeni nu ştie cine este Fiul, afară de Tatăl, nici cine este Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere.”

Duhul Sfânt trebuie să te boteze în trupul lui Cristos. 1 Corinteni 12:13 spune „…noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup…”

Domnul nostru Isus Cristos nu aşteaptă pasiv, ci lucrează în mod activ pentru a-i aduce pe aleşii Săi la credinţă. Predicarea „noii evanghelii” este numită şi aducerea oamenilor la Cristos, ca şi cum doar oamenii vin, în timp ce Cristos stă nemişcat. Adevărata Evanghelie reprezintă venirea lui Cristos la oameni. În timp ce Evanghelia este predicată, şi Cristos este prezentat înaintea ochilor oamenilor, Măreţul Salvator proclamat de Evanghelie este activ – Slavă Domnului! – făcându-şi lucrarea prin Cuvânt. El nu stă pasiv, ci îi cercetează pe păcătoşi cu mântuirea, trezindu-i la credinţă şi aducându-i cu milă la El. Mulţumim lui Dumnezeu că noi nu trebuie să folosim toate aceste metode fireşti pentru a face pe cineva să se decidă a-L accepta pe Cristos! Noi nu trebuie decât să-L predicăm pe Cristos în puterea Duhului Sfânt! Noi nu trebuie să privim la aceşti bieţi păcătoşi având impresia că totul depinde de ei. Ci ştim că în timp ce Îl predicăm, Cristos este pregătit, lucrează, se ocupă de ei. EL este Cel care deschide ochii orbilor, şi, binecuvântat fie Dumnezeu, El trage păcătoşii la Sine. O ce glorios este a-L proclama pe Cristos care a venit în lume pentru a-i mântui pe păcătoşi! Glorificat să fie Numele-I Sfânt!

Luca 5:32 ne spune: „N-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi ci pe cei păcătoşi.”

Galateni 1:6-9 pe de altă parte avertizează: „Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Cristos, la o altă Evanghelie. Nu doar că este o altă Evanghelie; dar sunt unii oameni care vă tulbură, şi voiesc să răstoarne Evanghelia lui Cristos. Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema! Cum am mai spus, o spun şi acum: dacă vă propovăduieşte cineva o Evanghelie, deosebită de aceea pe care aţi primit-o, să fie anatema!”

Pentru cine a murit Cristos? de John Owen

Vezi acest document pe Scribd

IEHOVAH TSIDQENU (DOMNUL, Îndreptăţirea noastră) De Ron Crisp

IEHOVAH TSIDQENU
(DOMNUL, Îndreptăţirea noastră)
De Ron Crisp, 2010

 

Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David o Odraslă neprihănită.

El va împărăţi, va lucra cu înţelepciune şi va face dreptate şi judecată în ţară.

În vremea Lui, Iuda va fi mântuit, şi Israel va avea linişte în locuinţa lui;

şi iată Numele pe care i-L vor da: „Domnul, Neprihănirea noastră!”

Ieremia, 23:5, 6.

 

În adevăr, aceasta este una dintre cele mai mari taine din lume: neprihănirea care sălăşluieşte într-o Persoană din Ceruri mă îndreptăţeşte pe mine, un păcătos de pe Pământ!

John Bunyan

 

 

---

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

INTRODUCERE

 

„Fraţilor, dorinţa inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu pentru israeliţi este să fie mântuiţi. Le mărturisesc că ei au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere: pentru că, întrucât n-au cunoscut neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi şi nu s-au supus astfel neprihănirii pe care o dă Dumnezeu.

Epistola către romani, 10:1-3.

 

 Numai DOMNUL este sfânt. Zeii pe care oamenii şi-i creează îi fac după propriul lor chip păcătos. Roma şi Grecia antice se închinau la zeităţi despre care se credea că sunt vinovate de toate crimele şi viciile. Cei care îşi imaginează asemenea zei şi le slujesc sunt cu adevărat ignoranţi cu privire la perfecţiunile morale ale lui Dumnezeu.

Aceasta să fi fost ignoranţa despre care vorbea Pavel în Epistola către romani, 10:3? Nu avem dovezi pentru a fundamenta această idee. Captivitatea din Babilon pare să fi frânt înclinaţia Israelului spre zei păgâni.

Şi atunci, cu privire la ce anume era Israel ignorant? Răspunsul se vede clar atunci când observăm că Pavel se referă la metoda de îndreptăţire[1] ca „neprihănire a lui Dumnezeu” sau „neprihănirea lui Dumnezeu”. Isra­el, aşadar, nu era ignorant cu privire la caracterul lui Dumnezeu, ci cu privire la Evanghelia Sa. Ei ştiau să-L numească „drept”, dar nu învăţaseră să-L numească „DOMNUL – ÎNDREPTĂŢIREA NOASTRĂ”. Chiar şi în cercurile „creştine” sunt mulţi care pricep conceptul de neprihănire ca un atribut dumnezeiesc, dar nu ştiu că neprihănirea este un dar dumnezeiesc acordat credincioşilor.

 

„Dacă deci prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel Unul singur, care este Isus Hristos!”

Epistola către romani, 5:17.

 

Există culte creştine întregi care consideră îndreptăţirea ca fiind rezultatul unei infuzii a neprihănirii. La fel ca şi Israel, ei sunt ignoranţi cu privire la punerea neprihănirii lui Cristos în socoteala noastră.

 

 

1. I.                   NEVOIA OMULUI DE NEPRIHĂNIRE

 

Adam  a fost creat după chipul lui Dumnezeu; el era sfânt în faptă, cuvânt şi gând. Căderea în păcat a schimbat această stare de lucruri, abandonându-i atât pe Adam cât şi rasa umană pe care o reprezenta într-o stare de vinovăţie şi depravare.

 

„după cum este scris: ‚Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar. Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar.’”

Epistola către romani, 3:10,12.

 

Problema omului este realmente înţeleasă atunci când ne dăm seama de faptul că depravarea umană include în sine o înclinaţie spre auto-justificare şi îndreptăţire de sine. Oamenii sunt depravaţi, condamnaţi şi se complac în starea lor. Ei sunt atât de orbi încât se mândresc cu ceea ce-L întărâtă pe Domnul cel mai tare. Religia însăşi este făcută pentru a promova îndreptăţirea de sine şi auto-satisfacţia şi, astfel, ea devine mai periculoasă pentru sufletele oamenilor decât chiar desfrâul. Şi aceasta pentru că ea orbeşte oamenii faţă de nevoia lor de îndurare.

Poate că nimic din ceea ce Domnul a propovăduit nu a fost atât de şocant pentru oameni ca următoarele rostiri:

 

„Şi Isus le-a zis: ‚Adevărat vă spun că vameşii şi curvele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu.’”

Evanghelia după Matei, 21:31b.

 

„A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi şi dispreţuiau pe ceilalţi. ‚Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era fariseu, şi altul vameş. Fariseul stătea în picioare şi a început să se roage în sine astfel: « Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele. » Vameşul stătea departe şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer; ci se bătea în piept şi zicea: « Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul! » Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci oricine se înalţă va fi smerit; şi oricine se smereşte va fi înălţat.’”

Evanghelia după Luca, 18:9-14.

 

Spunem cu mâhnire că există un şoc de care vor avea parte cei care mor încrezându-se în propriile lor „fapte moarte”:

 

„Nu oricine-Mi zice: ‚Doamne, Doamne!’ va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: ‚Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?’ Atunci le voi spune curat: ‚Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.’”

Evanghelia după Matei, 7:21-23.

 

A. Expunerea neprihănirii noastre.

 

Cum se face că Dumnezeu nu vede nimic bun în aceia care sunt în afara lui Cristos? Mulţi dintre ei se consideră oameni de treabă. Gândiţi-vă la următoarele lucruri:

 

1. Dumnezeu măsoară printr-un standard diferit de cel pe care-l întrebuinţăm noi. Dumnezeu Însuşi este adevăratul standard. Legea Sa reflectă sfinţenia Lui.

 

„Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu…”

Epistola către romani, 3:23.

 

Este uşor să te simţi mulţumit atunci când te măsori cu cineva faţă de care te simţi superior. Totuşi, acest lucru este o înşelăciune. O broască râioasă se poate simţi egală ca înfăţişare celorlalte broaşte râioase, dar aceasta nu o va face să fie şi frumoasă. Ce valoare are să te simţi la fel de bun ca şi alţii care trăiesc ei înşişi sub aceeaşi condamnare? Aceasta este ca şi oamenii care se întrec încercând să sară peste o prăpastie mare. Dacă se prăbuşesc cu toţii şi mor, mai contează cine a sărit cel mai mult?

 

 

1. Noi ne uităm la cele exterioare, în timp ce Dumnezeu priveşte la inimă. Acolo, El vede rădăcina, esenţa, însăşi matricea răului. În inimă Dumnezeu găseşte ceea ce perverteşte şi corupe fiecare gând, motiv, cuvânt şi faptă a omului decăzut. El vede că noi nu-L mai iubim.

 

„Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună.”

Epistola către romani, 8:7.

 

 Şi fără dragoste, nimic din ceea ce facem nu este pe placul lui Dumnezeu:

 

„Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Şi chiar dacă aş avea darul prorociei şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa, aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic. Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.

Întâia epistolă către corinteni, 13:1-3.

 

Dragostea este punctul focal al Legii şi adevărata esenţă a cerinţelor acesteia:

 

„Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii: căci cine iubeşte pe alţii a împlinit Legea. De fapt: ‚Să nu preacurveşti, să nu furi, să nu faci nicio mărturisire mincinoasă, să nu pofteşti’ şi orice altă poruncă mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta: ‚Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.’ Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii.”

Epistola către romani, 13:8-10.

 

Vorbind despre cele două mari porunci, Isus de fapt rezuma Cele Zece Porunci:

 

„Şi unul din ei, un învăţător al Legii, ca să-L ispitească, I-a pus întrebarea următoare: ‚Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?’ Isus i-a răspuns: ‚Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.’ În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Prorocii.”

Evanghelia după Matei, 22:35-40.

 

Păcatul apare în multe forme, dar toate cresc din aceeaşi rădăcină.

Această stare de vrăjmăşie cu Dumnezeu s-a manifestat prima dată la Adam, după căderea sa în păcat. La crearea sa, el se desfătase de prezenţa lui Dumnezeu, se bucurase de bunătatea Sa şi apreciase darurile sale. Păcatul a produs o schimbare imediată. După încălcarea poruncii, Adam era îngrozit de prezenţa lui Dumnezeu, se îndoia de bunătatea Sa şi, în mod ultim, Îl învinuia pe Dumnezeu pentru propriul lui păcat.

 

„Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el. Atunci li s-au deschis ochii la amândoi; au cunoscut că erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri din ele. Atunci au auzit glasul Domnului Dumnezeu care umbla prin grădină în răcoarea zilei: şi omul şi nevasta lui s-au ascuns de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină. Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om şi i-a zis: ‚Unde eşti?’ El a răspuns: ‚Ţi-am auzit glasul în grădină; şi mi-a fost frică, pentru că eram gol, şi  m-am ascuns.’ Şi Domnul Dumnezeu a zis: ‚Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci?’ Omul a răspuns: ‚Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat.’ Şi Domnul Dumnezeu a zis femeii: ‚Ce ai făcut?’ Femeia a răspuns: ‚Şarpele m-a amăgit şi am mâncat din pom.’”

Genesa, 3:6-13.

 

Schimbarea văzută în Adam a fost reflectată în curând în schimbarea pe care păcatul a produs-o în rasa umană în întregul său. Primele capitole din Genesa ne istorisesc povestirea: primul om născut în lumea aceasta îşi ucide fratele. Rapid, lumea devine o hazna pregătită pentru judecată.

 

„Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ şi S-a mâhnit în inima Lui. Şi Domnul a zis: ‚Am să şterg de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut, de la om până la vite, până la târâtoare şi până la păsările cerului; căci Îmi pare rău că i-am făcut.’”

Genesa, 6:5-7.

 

1. O altă problemă pe care o are neprihănirea omului este că aceasta este incompletă. Noi ne focalizăm atenţia spre lucrurile minore, în timp ce le neglijăm pe cele majore.

 

„Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute. Povăţuitori orbi, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!”

Evanghelia după Matei, 23:23, 24.

 

Noi ne mulţumim să ne înfrânăm de la o conduită şocantă şi uităm dimensiunea reală a legii lui Dumnezeu.

 

„Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: ‚Să nu preacurveşti.’ Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui.”

            Evanghelia după Matei, 5:27, 28.

 

1. În final, mai notăm faptul că neprihănirea omului constă adesea din respectarea tradiţiilor omeneşti. Oamenii sunt foarte zeloşi pentru propriile lor reguli şi ceremonii, dar, cu toate acestea, trăiesc neglijând totalmente voia revelată a lui Dumnezeu.

 

 

 

 

B. Condamnarea neprihănirii noastre.

 

„Toţi am ajuns ca nişte necuraţi, şi toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită. Toţi suntem ofiliţi ca o frunză, şi nelegiuirile noastre ne iau ca vântul.”

Isaia, 64:6.

 

Cele mai bune fapte ale noastre sunt privite de Dumnezeu ca fiind „o haină mânjită”. Reţineţi bine această afirmaţie. Ea nu vorbeşte despre necuviinţele de vineri seara, ci despre închinăciunea noastră de duminică dimineaţa. Lucrurile cu care ne fălim sunt acelea care cel mai adesea Îl întărâtă pe Dumnezeu mai mult decât cele de care ne este ruşine.

Moartea este pedeapsa pentru păcat şi ne va secera pe toţi, aducându-ne în prezenţa lui Dumnezeu. Suntem ca o frunză, iar moartea ca o boare de toamnă. Ar fi o zi tristă dacă am fi mânaţi la judecată îmbrăcaţi în zdrenţele propriei noastre neprihăniri.

 

 

II. NEPRIHĂNIREA PE CARE O DĂ DUMNEZEU

 

„…pentru că, întrucât n-au cunoscut neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi şi nu s-au supus astfel neprihănirii pe care o dă Dumnezeu.”

Epistola către romani, 10:3.

 

Problema păcatului nostru a fost rezolvată cu succes. Păcatele noastre nu sunt numai iertate, ci ne-a fost dăruită şi neprihănirea de care aveam nevoie. În mântuire chiar există o neprihănire care ne-a fost împărtăşită sau infuzată. Prin regenerare suntem înnoiţi, iar prin înviere ne sunt date trupuri noi. Această neprihănire ne face potriviţi pentru Ceruri şi îi diferenţiază pe copiii lui Dumnezeu de ceilalţi.

 

„Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. Oricine nu trăieşte în neprihănire nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său.”

Întâia epistolă a lui Ioan, 3:10.

 

Dar această neprihănire împărtăşită nouă nu este temeiul justificării noastre.

Există şi o neprihănire trecută în socoteala noastră, cea la care se referea Pavel atunci când vorbea despre „neprihănirea lui Dumnezeu”. Numai ea constituie baza acceptării noastre înaintea lui Dumnezeu şi Scriptura are multe de spus despre acest concept.

 

1. A.                Neprihănirea lui Dumnezeu a fost revelată în Vechiul Testament.

 

Nu Pavel a inventat această doctrină sau terminologia pe care a întrebuinţat-o pentru a o explica, el o descoperise în Vechiul Testament.[2]

 

„Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea şi Prorocii -…”

Epistola către romani, 3:21.

 

„Ce vom zice, dar, că a căpătat, prin puterea lui, strămoşul nostru Avraam? Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu. Căci ce zice Scriptura? ‚Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire.’ Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat; pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el îi este socotită ca neprihănire. Tot astfel, şi David numeşte fericit pe omul acela pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit. ‚Ferice’, zice el, ‚de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate şi ale căror păcate sunt acoperite! Ferice de omul căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!’ Fericirea aceasta este numai pentru cei tăiaţi împrejur sau şi pentru cei netăiaţi împrejur? Căci zicem că lui Avraam credinţa ‚i-a fost socotită ca neprihănire.’ Dar cum i-a fost socotită? După sau înainte de tăierea lui împrejur? Nu când era tăiat împrejur, ci când era netăiat împrejur. Apoi a primit ca semn tăierea împrejur, ca o pecete a acelei neprihăniri pe care o căpătase prin credinţă, când era netăiat împrejur. Şi aceasta, pentru ca să fie tatăl tuturor celor care cred, măcar că nu sunt tăiaţi împrejur; ca, adică, să li se socotească şi lor neprihănirea aceasta”

Epistola către romani, 4:1-11.

 

 

B. Neprihănirea lui Dumnezeu este primită separat de Lege.

Noi nu suntem îndreptăţiţi înaintea lui Dumnezeu pentru că am fi reuşit să ne conformăm unui standard. Acest adevăr este şocant pentru cei care nu au fost iluminaţi pentru a înţelege Evanghelia. Am nota cu 10 un elev care pică la fiecare examen? Ar putea un judecător să-l achite pe cel vinovat şi să rămână el însuşi drept? Pot fi infractorii iertaţi şi expediaţi spre Paradis pe cheltuiala judecătorului? Aceste lucruri ar distruge societăţile noastre şi, cu toate acestea, sunt analoge acţiunilor înfăptuite de Dumnezeu în actul mântuirii noastre. El îi justifică pe călcătorii de lege pe propriile Sale cheltuieli, separat de vreun merit de-al lor.

 

„pentru că, întrucât n-au cunoscut neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi şi nu s-au supus astfel neprihănirii pe care o dă Dumnezeu. Căci Hristos este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El să poată căpăta neprihănirea. În adevăr, Moise scrie că omul care împlineşte neprihănirea pe care o dă Legea va trăi prin ea. Pe când iată cum vorbeşte neprihănirea pe care o dă credinţa: ‚Să nu zici în inima ta: « Cine se va sui în cer? » (Să coboare adică pe Hristos din cer.) Sau: « Cine se va coborî în Adânc? » (Să scoale adică pe Hristos din morţi.) Ce zice ea deci? ‚Cuvântul este aproape de tine: în gura ta şi în inima ta.’ Şi cuvântul acesta este Cuvântul credinţei, pe care-l propovăduim noi. Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire”

Epistola către romani, 10:3-10.

 

„Deci ce vom zice? Neamurile, care nu umblau după neprihănire, au căpătat neprihănirea, şi anume, neprihănirea care se capătă prin credinţă; pe când Israel, care umbla după o Lege care să dea neprihănirea, n-a ajuns la Legea aceasta. Pentru ce? Pentru că Israel n-a căutat-o prin credinţă, ci prin fapte. Ei s-au lovit de Piatra de poticnire, după cum este scris: ‚Iată că pun în Sion o Piatră de poticnire şi o Stâncă de cădere: şi cine crede în El nu va fi dat de ruşine.’”

Epistola către romani, 9:30-33.

 

„Ba încă şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă.”

Epistola către filipeni, 3:8, 9.

 

Oricât de şocante sunt implicaţiile mântuirii pe baza harului, pentru oameni nu există altă nădejde. Legea nu poate justifica, întrucât nimeni nu se poate conforma standardului său. Funcţia sa este aceea de a revela păcatul şi de a-l osândi pe păcătos. A te întoarce la Lege pentru a fi justificat înseamnă a te adresa procurorului pentru a obţine îndurare, sau a încerca să te speli pe faţă cu o oglindă.

 

„Ştim însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sunt sub Lege, pentru ca orice gură să fie astupată, şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu. Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului. Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea şi Prorocii”

Epistola către romani, 3:19-21.

 

Legea ne revelează nevoia, dar nu o şi împlineşte; Legea ne expune păcatul, dar nu-l poate curăţa.

Pentru ca nu cumva să fim înţeleşi greşit: nu denigrăm Legea, care este o reflectare a naturii lui Dumnezeu şi o revelaţie a voii Sale. Naraţiunea Evangheliei este consemnarea onorării Legii lui Dumnezeu în toate modurile. Cerinţele acesteia au fost împlinite pe deplin, dar nu de păcătos. Pedeapsa ei a fost aplicată, dar nu celor aleşi. Iadul este un tribut adus jurisdicţiei absolute a lui Dumnezeu, dar Calvarul este un tribut şi mai mare. Îndurarea nu a acţionat niciodată pe socoteala Legii lui Dumnezeu, ci pe cea a lui Cristos Isus. El S-a supus autorităţii ei şi a onorat-o printr-o ascultare desăvârşită. A purtat osânda rostită de ea pentru ca păcătoşii să poată fi mântuiţi şi totuşi autoritatea Legii să fie păstrată.

 

„Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus. Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu; pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel, încât să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus.”

Epistola către romani, 3:24-26.

 

Mântuirea păcătoşilor ar fi rămas un nod gordian dacă nu ar fi fost Mântuitorul nostru. Cum poate Dumnezeu să fie sfânt şi drept şi, în acelaşi timp, să arate vinovaţilor îndurare? Cristos a rezolvat problema la Calva­r. „Bunătatea şi credincioşia se întâlnesc, dreptatea şi pacea se sărută” (Psalmii, 85:10).

 

 

C. Neprihănirea lui  Dumnezeu nu se primeşte pe baza faptelor noastre.

 

Noi ne gândim în mod natural la a fi primiţi sau acceptaţi de către Dumnezeu ca răsplată pentru o conduită corectă sau chiar lăudabilă. Este o nădejde amăgitoare pentru oamenii căzuţi dacă îşi pun speranţa în aşa ceva. Cei aflaţi în afara lui Cristos nu au fapte pe care Dumnezeu să le accepte. Însăşi încercarea de îndreptăţire prin fapte nu este doar inutilă, ci chiar o respingere a ofertei dumnezeieştii îndurări şi o încercare de arogare a slavei care-I aparţine lui Cristos. De fapt, mântuirea este dată numai celor care încetează orice încercare de a o agonisi şi-I recunosc lui Cristos creditul pentru fiecare aspect al mântuirii.

 

„Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat; pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el îi este socotită ca neprihănire. Tot astfel, şi David numeşte fericit pe omul acela pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit. ‚Ferice’, zice el, ‚de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate şi ale căror păcate sunt acoperite! Ferice de omul căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!’”

Epistola către romani, 4:4-8.

 

„Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare, pentru ca, după cum este scris: ‚Cine se laudă să se laude în Domnul.’”

Întâia epistolă către corinteni, 1:30,31.

 

Dar să nu-şi închipuie cineva că acest adevăr neagă importanţa faptelor bune în viaţa creştină.

 

„Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri.”

Evanghelia după Matei, 5:16.

 

Aici discutăm mai degrabă locul faptelor bune: ele sunt nu baza, ci rezultatul mântuirii. Observaţi cum exprimă Pavel aceasta:  

 

„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.”

Epistola către efeseni, 2:8,9.

 

Faptele bune nu dăruiesc viaţa, dar o manifestă. Acesta este cu certitudine mesajul lui Iacov (Epistola lui Iacov, 2:14-20).

 

 

D. Neprihănirea lui Dumnezeu îi îndreptăţeşte pe păcătoşi

 

„…pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el îi este socotită ca neprihănire.”

Epistola către romani, 4:5.

 

Îndreptăţirea nu este o stare pe care o atingem, ci un verdict rostit de Dumnezeu cu privire la statutul nostru legal. Oamenii nu sunt îndreptăţiţi în calitate de păcătoşi reformaţi, ci de păcătoşi care cred:

 

„Oricine crede în El nu este judecat; dar cine nu crede a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu.”

Evanghelia după Ioan, 3:18.

 

Îndreptăţirea provine din lucrarea lui Cristos pentru noi, nu din lucrarea Duhului în noi.

„Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care-i socoteşte neprihăniţi! Cine-i va osândi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi!”

Epistola către romani, 8:33, 34.

 

Duhul Sfânt ne dăruieşte pacea lui Dumnezeu, dar numai Cristos ne dăruieşte pacea cu Dumnezeu.

 

„Deci fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos.”

Epistola către romani, 5:1.

 

Dorinţa mea de a mă face înţeles mă determină să mă repet – vă rog să mă mai îngăduiţi!

Regenerarea este împărtăşirea neprihănirii lui Cristos sufletului celui răscumpărat. Îndreptăţirea este trecerea neprihănirii lui Cristos în socoteala sau în contul păcătosului. Una ne face potriviţi pentru Ceruri, iar cealaltă ne garantează că Dumnezeu ne primeşte la Sine („…ne-a făcut plăcuţi în cel Preaiubit”[3], Epistola către efeseni, 1:6).

În final, îngăduiţi-mi să subliniez faptul că, întrucât îndreptăţirea este juridică, ea este instantanee, com­pletă şi irevocabilă:

 

„Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă socotit neprihănit decât celălalt.”

Evanghelia după Luca, 18:14a.

 

„…şi de toate de care n-aţi putut fi îndreptăţiţi în Legea lui Moise, oricine crede este îndreptăţit în El.”[4]

Faptele apostolilor, 13:39.

 

„Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.”

Evanghelia după Ioan, 5:24.

 

Nu este de mirare faptul că Pavel vorbea extaziat după ce a menţionat siguranţa celor îndreptăţiţi (Epistola către romani, 8:33-39)!

Expunerea îndreptăţirii pe care am făcut-o nu este o digresiune de la declaraţia noastră că neprihănirea lui Dumnezeu îi justifică pe păcătoşi. Numai cei care cred într-o îndreptăţire juridică, pot crede aceasta cu adevărat.  Cu privire la această chestiune, Biserica romano-catolică oferă un exemplu. Ei neagă o îndreptăţire juridică totală şi resping ideea neprihănirii trecute în socoteala celui care crede. În sistemul lor, justificarea include regenerarea şi sfinţirea. Ea este o stare pe care omul o atinge cel mai adesea după o perioadă de purificare petrecută în Purgatoriu. Numai cei denumiţi de ei „sfinţi” ating justificarea în această viaţă. Aceasta nu este o justificare a celor păcătoşi, ci o justificare dobândită numai de cei care au devenit vrednici.

 

 

E. Neprihănirea lui Dumnezeu ne este dăruită de către o Persoană dumnezeiască.

 

„Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David o Odraslă neprihănită. El va împărăţi, va lucra cu înţelepciune şi va face dreptate şi judecată în ţară. În vremea Lui, Iuda va fi mântuit, şi Israel va avea linişte în locuinţa lui; şi iată Numele pe care i-L vor da: ‚DOMNUL, NEPRIHĂNIREA NOASTRĂ!’”

Ieremia, 23:5, 6.

 

Titlurile din Vechiul Testament care sunt compuse cu Iehovah Îl revelează pe Dumnezeu ca fiind Acela care împlineşte toate nevoile poporului Său. Iehovah Ţidqenu sau, aşa cum este tradus, „DOMNUL, ÎNDREPTĂŢIREA NOASTRĂ” este unul dintre aceste titluri. Se vorbeşte clar despre Mesia şi-L revelează ca fiind o Persoană dumnezeiască. Mesia, ca Dumnezeu, asigură poporului Său neprihănirea lui Dumnezeu pentru a-i justifica. Această neprihănire este a Sa.

 

F. Neprihănirea lui Dumnezeu este găsită în Cristos Isus, Domnul nostru.

 

Creştinii cred că Isus este Mesia şi că neprihănirea lui Dumnezeu este găsită în Cristos.

 

„Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.”

A doua epistolă către corinteni, 5:21.

 

„Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare, pentru ca, după cum este scris: ‚Cine se laudă să se laude în Domnul.’”

Întâia epistolă către corinteni, 1:30, 31.

 

„Dacă deci prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel Unul singur, care este Isus Hristos!) …Astfel, dar, după cum printr-o singură greşeală a venit o osândă care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa. Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur Om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.”

Epistola către romani, 5:17-19.

 

Să expunem acest adevăr mai pe larg. În teologie vorbim despre neprihănirea activă şi pasivă a lui Cristos. Neprihănirea Sa pasivă implică pătimirea Sa în calitate de Purtător al păcatelor noastre. El a plătit pentru păcatele noastre pentru ca noi să putem fi iertaţi.

Amintiţi-vă, cu toate acestea, faptul că noi aveam nevoie de ceva mai mult decât de iertare, aveam nevoie de neprihănire. Aceasta se găsea în viaţa lui Cristos de ascultare desăvârşită faţă de Tatăl. Aceasta este neprihănirea activă a lui Cristos. El este astfel Purtătorul păcatelor noastre şi îndreptăţirea noastră. John Bunyan explică aceasta în stilul său inimitabil:

 

„Observaţi, neprihănirea este încă ‚în El’, nu în noi. După cum aripile şi penele rămân tot ale păsării, chiar şi atunci când ea îşi acoperă puii, şi aceştia sunt feriţi şi încălziţi prin ele, tot aşa şi neprihănirea rămâne în Cristos chiar şi atunci când noi suntem făcuţi părtaşi ai beneficiilor.

 

După cum faptele mele, deşi copiii mei sunt hrăniţi şi îmbrăcaţi prin ele, sunt tot faptele mele şi nu ale lor, tot aşa, neprihănirea prin care stăm înaintea lui Dumnezeu drepţi, fără a fi sub blestem, sălăşluieşte tot în Cristos şi nu în noi. Păcatele noastre, atunci când au fost puse asupra lui Cristos, erau, cu toate acestea, ale noastre, în mod personal şi nu ale Sale, tot aşa şi neprihănirea, atunci când este pusă asupra noastră, este totuşi a Sa în mod personal, şi nu a noastră. ‚Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El’ (II Corinteni 5:21).

 

Prin urmare, neprihănirea lui Cristos, are virtuţi justificatoare numai prin trecerea ei în socoteala noastră de către Dumnezeu. În acelaşi fel în care păcatele noastre L-au făcut pe Domnul Isus „păcat” numai prin faptul că Dumnezeu le-a pus în socoteala Lui.

 

Este absolut necesar să ştim aceasta. Dacă înţelegerea pe care o avem cu privire la această chestiune este ceţoasă, atunci ne va fi cu neputinţă să avem o credinţă sănătoasă. Când suntem ispitiţi, vom ieşi în pagubă dacă vom căuta în noi înşine o neprihănire justificatoare. Ea nu se poate găsi nicăieri altundeva decât în Isus Cristos. Apostolul privea întotdeauna la Isus, ca să poată ‚fi găsit în El’, ştiind că pacea sau siguranţa nu pot fi avute nicăieri altundeva (Filipeni 3:6-9). În adevăr, aceasta este una dintre cel mai mari taine din lume: că neprihănirea care sălăşluieşte într-o Persoană din Ceruri mă socoteşte neprihănit pe mine, un păcătos de pe Pământ!

 

Din propoziţia principală obţin două concluzii. Prima, că oamenii sunt justificaţi de sub blestemul Legii înaintea lui Dumnezeu, deşi sunt păcătoşi în ei înşişi. A doua, că aceasta nu poate fi săvârşită de nicio altă neprihănire decât cea săvârşită cu multă vreme în urmă şi care sălăşluieşte în Persoana lui Isus Cristos.[5]

 

 

G. Neprihănirea justificatoare a lui Dumnezeu este a noastră prin imputare.[6]

 

„Nu există niciun alt mod pentru justificarea păcătoşilor de sub blestemul Legii în ochii lui Dumnezeu decât prin trecerea în socoteala lor a neprihănirii săvârşite cu multă vreme în urmă şi care sălăşluieşte în Persoana lui Isus Cristos.”[7]

Această învăţătură propovăduită de John Bunyan fusese mai întâi propovăduită în Sfintele Scripturi. Observaţi un exemplu: „Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (A doua epistolă către Corinteni, 5:21).

Ce altceva ar putea fi mai limpede? Cristos nu a avut păcat dar, totuşi, a pătimit pentru păcatele noastre. Noi nu avem neprihănire dar, totuşi, suntem acceptaţi prin neprihănirea Sa. Nu este aceasta imputare?

Adevărul acestei imputări este propovăduit, şi el, în Epistola către romani, 5:12-21. Centrul de greutate a rostirii lui Pavel de-acolo este acela că oamenii sunt justificaţi sau socotiţi neprihăniţi în Cristos tot aşa cum înainte fuseseră osândiţi în Adam. După cum păcatul lui Adam a fost pus în socoteala celor aflaţi sub calitatea sa de cap, tot aşa, neprihănirea lui Cristos este trecută în socoteala alor Săi. În aceste chestiuni legate de calitatea de cap şi de cea de imputare Cristos a fost cu adevărat prefigurat de Adam (Epistola către romani, 5:14).

Înainte de a continua, ar trebui să observăm că această doctrină a transferului a fost propovăduită limpede în Vechiul Testament. David a vorbit despre ea:

 

„Tot astfel, şi David numeşte ‚fericit’ pe omul acela pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit. ‚Ferice’, zice el, ‚de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate şi ale căror păcate sunt acoperite! Ferice de omul căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!’”

Epistola către romani, 4:6-8.

 

Avraam a fost justificat în acelaşi fel:

 

„Căci ce zice Scriptura? ‚Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire.’

Epistola către romani, 4:3.

 

 

H. Neprihănirea lui Dumnezeu este revelată în Evanghelie.

 

„Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului; deoarece în ea este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: ‚Cel neprihănit va trăi prin credinţă.’”

Epistola către romani, 1:16,17.

 

Evanghelia revelează neprihănirea lui Dumnezeu în două feluri. Mai întâi, ea declară adevărul privitor la subiect. În al doilea rând, ea este instrumentul prin care neprihănirea lui Dumnezeu îşi săvârşeşte partea în mântuire. Acolo unde nu este Evanghelie, nu este credinţă: „Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos” (Epistola către romani, 10:17).

 

 

III. Supunerea faţă de neprihănirea lui Dumnezeu

 

„…pentru că, întrucât n-au cunoscut neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi şi nu s-au supus astfel neprihănirii pe care o dă Dumnezeu.”

Epistola către romani, 10:3.

 

Omul se supune neprihănirii lui Dumnezeu numai atunci când crede din inimă revelaţia lui Dumnezeu cu privire la nevoia omului şi suplinirea ei de Dumnezeu. Pavel ne spune despre experienţa convingerii sale cu privire la nevoia sa de neprihănire:

 

„Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam; dar, când a venit porunca, păcatul a înviat, şi eu am murit. Şi porunca, ea, care trebuia să-mi dea viaţa, mi-a pricinuit moartea. Pentru că păcatul a luat prilejul, prin ea m-a amăgit, şi prin însăşi porunca aceasta m-a lovit cu moartea. Aşa că Legea, negreşit, este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună. Atunci, un lucru bun mi-a dat moartea? Nicidecum. Dar păcatul, tocmai ca să iasă la iveală ca păcat, mi-a dat moartea printr-un lucru bun, pentru ca păcatul să se arate afară din cale de păcătos, prin faptul că se slujea de aceeaşi poruncă.”

Epistola către romani, 7:9-13.

 

Această convingere pune capăt încrederii noastre care se complace în propria noastră bunătate. Scriptura ilustrează aceasta nu doar în viaţa lui Pavel, ci şi în alte locuri: gândiţi-vă la tâlharul de pe Calvar, la vameşul din parabola lui Cristos, la temnicerul filipean şi la femeia care a spălat picioarele lui Cristos cu lacrimile ei. Toţi aceştia au încetat să mai încerce „a-şi întemeia propria lor neprihănire”.

În final, ne supunem neprihănirii lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Cristos. Prin credinţă, ne încredem în mărturia dumnezeiască a Evangheliei. În credinţă, ne uităm la Cristos ca singura noastră nădejde:

 

„Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea şi Prorocii – şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nicio deosebire. Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.

Epistola către romani, 3:21-23.

 

„Fraţilor, dorinţa inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu pentru israeliţi este să fie mântuiţi. Le mărturisesc că ei au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere: pentru că, întrucât n-au cunoscut neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi şi nu s-au supus astfel neprihănirii pe care o dă Dumnezeu. Căci Hristos este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El să poată căpăta neprihănirea. În adevăr, Moise scrie că omul care împlineşte neprihănirea pe care o dă Legea va trăi prin ea. Pe când iată cum vorbeşte neprihănirea pe care o dă credinţa: ‚Cine se va sui în cer?’ (Să coboare adică pe Hristos din cer.) Sau: ‚Cine se va coborî în Adânc?’ (Să scoale adică pe Hristos din morţi.) Ce zice ea deci? ‚Cuvântul este aproape de tine: în gura ta şi în inima ta.’ Şi cuvântul acesta este Cuvântul credinţei, pe care-l propovăduim noi. Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire, după cum zice Scriptura: ‚Oricine crede în El nu va fi dat de ruşine.’ În adevăr, nu este nicio deosebire între iudeu şi grec; căci toţi au acelaşi Domn, care este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L cheamă. Fiindcă ‚oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit.’”

Epistola către romani, 10:1-13.

 

„Ba încă şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă.”

            Epistola către filipeni, 3:8, 9.

 

Dumnezeu a ales ca credinţa să fie mijlocul prin care să primim darul neprihănirii, întrucât „numai credinţa” este consecventă cu planul Său ca mântuirea să fie „numai pe baza harului” „numai prin Cristos”.

 

„De aceea moştenitori sunt cei ce se fac prin credinţă, pentru ca să fie prin har, şi pentru ca făgăduinţa să fie chezăşuită pentru toată sămânţa lui Avraam: nu numai pentru sămânţa aceea care este sub Lege, ci şi pentru sămânţa aceea care are credinţa lui Avraam, tatăl nostru al tuturor”

Epistola către romani, 4:16.

 

Credinţa atribuie toată slava obiectului său. Ea îşi ia ochii de la sine şi nu lasă loc falei:

 

„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.”

Epistola către efeseni, 2:8,9.

 

Avraam este marele prototip al celor care, prin credinţă, primesc imputarea neprihănirii lui Cristos. În Sfintele Scripturi, „tată” poate însemna primul exemplu al unui lucru (Genesa, 4:19-21; Evanghelia după Ioan, 8:44). Avraam este „tatăl” nostru nu pentru că ar fi fost primul om mântuit, ci pentru că el este primul om despre care ni se spune exact cum a fost mântuit. Iată consemnarea:

 

„Şi Avram a zis: ‚Iată că nu mi-ai dat sămânţă, şi slujitorul născut în casa mea va fi moştenitorul meu.’ Atunci cuvântul Domnului i-a vorbit astfel: ‚Nu el va fi moştenitorul tău, ci cel ce va ieşi din tine, acela va fi moştenitorul tău.’ Şi, după ce l-a dus afară, i-a zis: ‚Uită-te spre cer şi numără stelele, dacă poţi să le numeri.’ Şi i-a zis: ‚Aşa va fi sămânţa ta.’ Avram a crezut pe Domnul, şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire.”

Genesa, 15:3-6.

 

Pavel explică faptul că credinţa prin care lui i s-a trecut în socoteală neprihănirea lui Cristos era credinţa în Cristos.

 

„Acum, făgăduinţele au fost făcute ‚lui Avraam şi seminţei lui’. Nu zice: ‚şi seminţelor’ (ca şi cum ar fi vorba de mai multe), ci ca şi cum ar fi vorba numai de una: ‚şi seminţei tale’, adică Hristos.”

Epistola către galateni, 4:16.

 

Astfel, înainte de a fi fost introdus botezul, înainte de a fi fost dată Legea şi înainte de a fi fost circumci­s, Avraam a fost îndreptăţit prin credinţă:

 

„Ce vom zice, dar, că a căpătat, prin puterea lui, strămoşul nostru Avraam? Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu. Căci ce zice Scriptura? ‚Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire.’ Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat; pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el îi este socotită ca neprihănire.”

Epistola către romani, 4:1-5.

 

„De aceea moştenitori sunt cei ce se fac prin credinţă, pentru ca să fie prin har, şi pentru ca făgăduinţa să fie chezăşuită pentru toată sămânţa lui Avraam: nu numai pentru sămânţa aceea care este sub Lege, ci şi pentru sămânţa aceea care are credinţa lui Avraam, tatăl nostru al tuturor, după cum este scris: ‚Te-am rânduit să fii tatăl multor neamuri.’ El, adică, este tatăl nostru înaintea lui Dumnezeu în care a crezut, care învie morţii şi care cheamă lucrurile care nu sunt, ca şi cum ar fi. Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut, şi astfel a ajuns tatăl multor neamuri, după cum i se spusese: ‚Aşa va fi sămânţa ta.’ Şi, fiindcă n-a fost slab în credinţă, el nu s-a uitat la trupul său care era îmbătrânit – avea aproape o sută de ani – nici la faptul că Sara nu mai putea să aibă copii. El nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci, întărit prin credinţa lui, a dat slavă lui Dumnezeu, deplin încredinţat că El ce făgăduieşte, poate să şi împlinească. De aceea credinţa aceasta ‚i-a fost socotită ca neprihănire’. Dar nu numai pentru el este scris că ‚i-a fost socotită ca neprihănire’; ci este scris şi pentru noi, cărora, de asemenea, ne va fi socotită, nouă celor ce credem în Cel ce a înviat din morţi pe Isus Hristos, Domnul nostru, care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre, şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi.”

Epistola către romani, 4:16-25.

 

 

Concluzie

 

Nu trebuie niciodată să lăsăm teologia în sfera teoriei pure. Dragul meu cititor, eşti tu un copil al lui Avraam? Este Cristos Purtătorul păcatelor tale şi neprihănirea ta? Ai renunţat tu la propria ta neprihănire? Este mărturisirea ta similară cu cea a lui Pavel?

 

„Ba încă şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă.”

Epistola către filipeni, 3:8, 9.

 

A găsit profeţia lui Ieremia împlinire în viaţa ta?

 

„Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David o Odraslă neprihănită. El va împărăţi, va lucra cu înţelepciune şi va face dreptate şi judecată în ţară. În vremea Lui, Iuda va fi mântuit, şi Israel va avea linişte în locuinţa lui; şi iată Numele pe care i-L vor da: ‚DOMNUL, NEPRIHĂNIREA NOASTRĂ!’”

Ieremia, 23:5, 6.

 

În curând vom sta înaintea lui Dumnezeu. Fie ca Dumnezeu să te ajute pe tine, cel care acum nu te încrezi în Cristos să-ţi pui credinţa în El chiar acum! A nu avea credinţă în El înseamnă a nu avea neprihănirea Sa transferată în contul tău. „Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea…” (Epistola către romani, 10:10a).

 

 

 

ADDENDUM
Profesorul John Murray despre Epistola către romani, 1:16-17.

 

În versetul 17 ni se furnizează motivul pentru care Evanghelia este puterea lui Dumnezeu întru mântuire, iar motivul este acela că în Evanghelie este revelată „o neprihănire pe care o dă Dumnezeu”. Trebuie observat modul în care conceptele cu care operează aici apostolul sunt analoage cu cele din Vechiul Testament şi, neîndoielnic, provin din el. În aceste versete sunt coordonate patru idei pivotale: puterea lui Dumnezeu, mântuirea, revelaţia şi neprihănirea lui Dumnezeu. În Vechiul Testament găsim aceleaşi idei aduse împreună într-un fel de care versetele 16, 17 amintesc clar:

 

„Cântaţi Domnului o cântare nouă, căci El a făcut minuni. Dreapta şi braţul Lui cel sfânt I-au venit în ajutor. Domnul Şi-a arătat mântuirea, Şi-a descoperit dreptatea înaintea neamurilor.”

Psalmii, 98:1, 2.

 

„Eu Îmi apropii neprihănirea: nu este departe; şi mântuirea Mea nu va zăbovi. Eu voi pune mântuirea Mea în Sion şi slava Mea peste Israel.”

Isaia, 46:13.

 

„Neprihănirea Mea este aproape, mântuirea Mea se va arăta (…), dar  neprihănirea Mea va dăinui în veci, şi mântuirea Mea se va întinde din veac în veac”

Isaia, 51:5a, 8b.

 

„…căci mântuirea Mea este aproape să vină, şi neprihănirea Mea este aproape să se arate.”

Isaia, 56:1b.

 

„De dragostea Sionului nu voi tăcea, de dragostea Ierusalimului nu voi înceta, până nu se va arăta mântuirea lui, lumina soarelui şi izbăvirea lui, ca o făclie care s-aprinde.”

Isaia, 62:1. A se vedea şi Isaia, 54:17; 61:10, 11).

 

Este evident faptul că vestirea mântuirii şi revelarea sau descoperirea neprihănirii sunt expresii paralele şi transmit, esenţialmente, aceeaşi idee. De-aici rezultă că în limbajul Vechiului Testament mântuirea lui Dumnezeu şi neprihănirea lui Dumnezeu în asemenea contexte sunt practic sinonime: săvârşirea mântuirii şi descoperirea neprihănirii vizează acelaşi lucru. Aceeaşi complementare o găsim şi aici şi de aceea poate spune apostolul că Evanghelia este puterea lui Dumnezeu întru mântuire: „pentru că în ea este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu.”

(Extras din The Epistle to the Romans. Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Co., 1987, pp. 28-29.)

---

[1] Verbele „a îndreptăţi” şi „a justifica” sunt sinonime cu expresia „a socoti neprihănit” folosită în traducerea Cornilescu a Bibliei. Prin urmare, le vom traduce alternativ. N.ed.

[2] A se vedea Addendum.

[3] Traducerea GBV, Bucureşti, 2001. Această versiune traduce la fel ca şi traducerea în engleză King James Version. Cornilescu traduce prin „pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui”. N.ed.

[4] Traducerea GBV, Bucureşti, 2001

[5] Gospel Seed, aprilie-iunie, 1986, Vol. I, No. 2, pp. 3-4.

[6] Adică prin trecerea ei în socoteala sau în dreptul nostru. N.ed.

[7] Ibid., p. 5.