Mărturisire de credință

ARTICOLE DE CREDINŢĂ

 

În aceste vremuri există diferite organizaţii religioase care mărturisesc ca noi că urmează Biblia ca şi călăuză a lor; totuşi, ele diferă de noi în doctrină, credinţă şi practică. Din această cauză ne vedem obligaţi să expunem o declaraţie distinctivă a ceea ce credem şi învăţăm. Următoarele articole nu sunt folosite ca substitut pentru Sfintele Scripturi, ci ca exponente a ceea ce sunt percepute a fi doctrinele de bază ale Cuvântului lui Dumnezeu.

I.  ADEVĂRATUL DUMNEZEU

 Scriptura învaţă iar noi credem că există numai un singur Dumnezeu viu şi adevărat (1); infinit (2); etern (3); existent prin Sine Însuşi (4); imuabil (5); sfânt (6); drept (7), omniscient (8), omnipotent (9); omniprezent (10); care este Duh (11); al cărui nume este Iehova (12); Creatorul şi conducătorul suprem al cerului şi al pământului (13); iar în unitatea esenţei, naturii şi fiinţei Dumnezeirii unice, există trei distincţii eterne, ce ne sunt descoperite nouă sub figura unor persoane, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt (14); aceste trei sunt egale în fiecare perfecţiune divină, executând slujbe distincte, dar în armonie în măreaţa lucrare de răscumpărare, fiind vrednice de aceeaşi onoare, închinare şi ascultare (15)

(1) Deut. 6:4; Gen. 1:1 şi Isa. 42:8; (2) Iov 11:7; Ps. 139:7-12; 147:5; (3) Ps. 90:2; (4) Isa. 40:28; (5) Mal. 3:6; Iac. 1:17 (6) Isa. 6:3; (7) Ps. 89:14; Deut. 32:4; (8) Ps. 147:5; (9) Ps. 62:11; Dan. 4:35; (10) Ps. 139: 7-10; Ier. 23:23, 24; (11) Ioan 4:24, Ier. 23:23-24; (12) Ps. 83:18; Ex. 6:3; (13) Gen. 1:1; Dan. 4:35; (14) Gen. 1:26; Mat. 3:16-17; Ioan 14:16; 15:26; (15) Apoc. 4:11; Marcu 12:30

II.  SFINTELE SCRIPTURI

 Scriptura învaţă şi noi credem că întreaga Scriptură a fost dată prin inspiraţia vebală a lui Dumnezeu, iar prin aceasta înţelegem cele şaizeci şi şase de cărţi scrise în limbile originale (1); această inspiraţie nu trebuie comparată cu inspiraţia atribuită lucrărilor geniului uman, ea fiind realizată miraculos prin providenţa şi puterea lui Dumnezeu (2); totuşi, nu într-un fel în care să prejudicieze realitatea agentului uman (3); această inspiraţie nu se găseşte în grade diferite, ci se extinde egal şi deplin peste fiecare parte a Bibliei, fie că este istorică, legală, poetică, profetică sau doctrinară, extinzându-se chiar şi asupra cuvintelor însuşi aşa cum sunt găsite în manuscrisele originale (4); această inspiraţie se extinde asupra referinţelor istorice şi ştiinţifice la fel de complet precum se extinde asupra problemelor de doctrină, astfel încât Biblia nu conţine erori în ce priveşte faptele, la fel cum nu conţine erori privitoare la doctrină (5); prin urmare, Biblia Îl are ca autor pe Dumnezeu, conţinând adevărul neamestecat cu eroare; şi având ca scop mântuirea păcătoşilor (6); ea este şi va rămâne adevăratul centru al unităţii divine, singurul standard autoritar după care trebuiesc judecate conduita, crezurile şi opiniile umane (7).

(1) 2 Tim. 3:16; 2 Pet. 1:21; (2) 1 Cor. 2:13; 14:37, Fapte 1:16; 3:21; (3) Apoc. 1:10-12; (4) Mat. 5:18; Gal. 3:16; Isa 34:16; (5) Ioan 10:35; Ps. 12:6; (6) 2 Tim. 3:16; Prov. 30:5-6; Ioan 5:39; (7) Ioan 17:17; Isa. 8:20

III.  SUVERANITATEA LUI DUMNEZEU

Scriptura învaţă şi noi credem că Dumnezeu este un suveran absolut (1); ce are milă de cine vrea şi împietreşte pe cine vrea (2); lucrând după voia şi scopul Său în oastea cerurilor şi printre locuitorii pământului (3); făcând toate lucrurile după sfatul voii Sale (4); cauzând eficient tot ceea ce este bine şi permiţând cu înţelepciune tot răul ce se întâmplă, din motive numai de El ştiute şi biruindu-l pentru propria-i glorie şi binele celor răscumpăraţi (5).

(1) Ps. 115:3; (2) Rom. 9:15-18; (3) Dan. 4:35; (4) Ef. 1:11; (5) Rom. 8:28; Prov. 16:4

 IV.  DUHUL SFÂNT

Scriptura învaţă şi noi credem că Duhul Sfânt este o personalitate divină şi nu o emanaţie, influenţă sau forţă (1); egală cu Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul şi de aceeaşi esenţă şi natură (2); El a fost activ în creaţie (3); îl opreşte pe acel om al fărădelegii până la împlinirea scopului lui Dumnezeu (4); convinge de păcat (5); El este agentul lui Dumnezeu în naşterea din nou (6); la regenerare, vine să locuiască continuu în inimă, fiind pecetea mântuirii (7), mărturisind (8), sfătuind (9), învăţând (10), călăuzind (11) şi sfinţind (12); de aceea, credinciosul nu are nevoie să Îl caute, căci Duhul este deja în el, ci trebuie să se predea Lui pentru a fi umplut de El (13).

(1) Ioan 14:26; 16:13; (2) 2 Cor. 13:14; (3) Gen. 1:2; (4) 2 Tes. 2:7; (5) Fapte 2:37; (6) Ioan 3:6; 6:63; (7) Ef. 1:13; (8) Rom. 8:16; (9) 1 Ioan 2:20; (10) 1 Ioan 2:27; (11) Ioan 16:13; (12) 1 Cor. 6:11; (13) 1 Tes. 5:19; Ef. 5:18

V.  CRISTOS ŞI LUCRAREA SA MEDIATOARE

Scriptura învaţă şi noi credem că Isus din Nazaret a fost născut de la Duhul Sfânt într-o manieră miraculoasă, fără un tată uman, de Maria, o fecioară (1); de aceea, El este atât Fiul lui Dumnezeu cât şi Dumnezeu Fiul, iar la rânduirea Tatălui a împlinit Legea divină printr-o ascultare perfectă (2); El Însuşi nu a păcătuit şi nu putea păcătui fiind Dumnezeu Fiul (3); şi prin moartea Sa substitutivă a făcut ispăşire deplină pentru toate păcatele tuturor aleşilor lui Dumnezeu (4); a înviat din morţi (5); este acum întronat la dreapta lui Dumnezeu, mijlocind pentru credincioşi (6); unind în persoana Sa minunată cele mai blânde afecţiuni cu perfecţiunile divine, fiind astfel, în toate modurile, un mângâietor potrivit şi un Mântuitor atoatesuficient (7).

(1) Mat. 1:18-25; Luc. 1:26-35; (2) Mat. 5:17; Gal. 4:4-5; (3) Ioan 1:1; 1:14; (4) Ioan 10:15; 6:38-39; (5) Mat. 28:6; Ioan 2:22; (6) Rom. 8:34; Evr. 7:25; (7) Evr. 1:3-4; 4:14-16; 7:25-27; 9:24-28

 

VI.  SATAN

Scriptura învaţă şi noi credem că Diavolul sau Satan este un spirit personal rău, care iniţial a fost un înger sfânt, stare din care a căzut prin păcătuire, atrăgând după el o mulţime de îngeri (1); el acum prezidează peste aceşti îngeri răi ca şi conducător al lor, fiind prinţul puterii întunericului acestei lumi (2); el este duşmanul lui Dumnezeu (3); ispititorul şi acuzatorul sfinţilor (4), posesor al puterii morţii (5); autorul întregului rău şi al tuturor religiilor false (6); principala putere din spatele apostaziei prezente (7); el este destinat înfrângerii finale şi distrugerii eterne în iazul de foc (8).

(1) Ezec. 28: 13-17; Isa. 14:12-17; Apoc. 12:3-4; 2 Pet. 2:4; (2) Ef. 2:2; 2 Cor. 11:13-15; (3) Mat. 13:25; (4) 1 Pet. 5:8; Apoc. 12:10; (5) Evr. 2:14; (6) Ioan 8:44; 2 Cor. 11:13-15, 4:3-4; 1 Tim. 4:1; (7) 1 Ioan 4:1-3, 2 Tes. 2:3-7; (8) Apoc. 20:10

 

VII.  CREAREA UNIVERSULUI

Scriptura învaţă şi noi credem că relatarea creaţiei din Geneza trebuie acceptată literal şi nu figurativ sau alegoric (1); omul a fost creat în mod divin printr-un act direct după imaginea creatorului Său (2); şi nu prin evoluţie din specii inferioare (3); întreaga viaţă animală şi vegetală a fost la fel creată şi plasată sub legea neschimbabilă de a aduce rod numai după soiul lor (4).

(1) 2 Tim. 3:16; (2) Gen. 1:26-27; 2:7; (3) 1 Tim. 6:20; (4) Gen. 1:11, 12, 21, 24, 25

 

VIII.  CĂDEREA ŞI DEPRAVAREA OMULUI

Scriptura învaţă şi noi credem că omul a fost creat la început fără prihană (1) şi de o perfecţiune finită (2); dar, printr-o călcare voluntară de lege, el a căzut din starea sa fericită şi sfântă (3); ca şi consecinţă a neascultării lui, moartea a intrat în vigoare în acel loc, în acel moment (4); şi el a pierdut în totalitate, întreaga sa viaţă spirituală, ajungând mort în greşeli şi păcate, (5) ajungând supus puterii diavolului (6); păcatul lui Adam a fost imputat întregii sale rase (7); iar natura sa coruptă a fost transmisă întregii sale posterităţi prin naştere naturală (8); astfel, orice fiu al lui Adam este prin natură un fiu al mâniei (9); în întregime lipsit de viaţă spirituală (10); în vrăjmăşie cu Dumnezeu (11); în întregime înclinat înspre rău (12); fără putere de a face ceva plăcut lui Dumnezeu (13); sau speranţă de a fi primiţi de Dumnezeu (14); decât dacă este mântuit de Cristos (15); şi adus la viaţă de Duhul Sfânt (16).

(1) Ecl. 7:29; (2) Gen. 1:27-31; (3) Gen. 3:6-24; (4) Gen. 2:16-17; Rom. 5:12; (5) Ef. 2:1, 5; 1 Ioan 3:14; (6) 2 Tim. 2:26; (7) Rom. 5:18-19; 1 Cor. 15:22; (8) Gen. 8:21; Iov 14:4; Ps. 51:5; 58:3; Isa. 48:8; (9) Ef. 2:1-3; (10) Ioan 5:24; Col. 2:13; (11) Rom. 8:7; (12) Iov 15:16; Ier. 13:23; 17:9; (13) Rom. 5:6; (14) Ef. 2:12; (15) Mat. 1:21; (16) Ioan 3:3; 3:5; 6:63; 2 Cor. 3:6

 

IX.  VOINŢA LIBERĂ

Scriptura învaţă şi noi credem că omul prin natură posedă voinţă liberă sau un agent liber, prin care înţelegem că, în relaţie cu Dumnezeu, el acţionează întotdeauna fără constrângere şi în acord cu propriile sale dorinţe şi înclinaţii dominante, în toate acţiunile sale fiind impulsionat din interior (1); se aplică aceasta când omul este încă păcătos, sub puterea diavolului, neputând prin propria-i putere să se elibereze (2); se aplică de asemenea în exerciţiul pocăinţei şi credinţei, sub puterea regeneratoare a lui Dumnezeu şi în slujirea de după regenerare, pe măsură de Dumnezeu lucrează în noi voinţa şi înfăptuirea după buna Sa plăcere (3).

(1) Marcu 7:21-23; Ioan 3:19; (2) Ef. 2:1; 4:17-19; Ioan 6:44, 65; (3) Ef. 2:8-10; Ioan 6:37; Fil. 2:13

 

 

 

X.  SCOPUL HARULUI LUI DUMNEZEU

Scriptura învaţă şi noi credem că scopul electiv al lui Dumnezeu, după care El predestinează (1), cheamă (2), regenerează (3), sfinţeşte (4); mântuieşte (5) şi glorifică păcătoşii (6); este atât etern cât şi personal (7); este necondiţionat (8); este cea mai glorioasă manifestare a bunătăţii Sale suverane, El fiind infinit de înţelept, sfânt şi imuabil (9); acest scop include toate mijloacele prin care se ajunge la sfârşitul plănuit (10); exclude complet lăudăroşenia, promovează umilinţa, dragostea, rugăciunea, lauda la adresa lui Dumnezeu şi o imitare activă a milei Sale acordate gratuit (11); este perfect consecventă cu agentul liber al omului (12); trebuie constatat prin efectele sale în toţi aceia care cred cu adevărat Evanghelia (13); iar constatarea acestuia în noi înşine necesită şi merită cea mai mare sârguinţă (14).

(1) Rom. 8:29; (2) Rom. 8:30; (3) 2 Cor. 4:6; (4) 1 Cor. 6:11; (5) 2 Tim. 2:10; (6) Rom. 8:30; (7) 2 Tes. 2:13; (8) Rom. 9:11; (9) Ef. 1:11-14; (10) 2 Tes. 2:13-14; (11) Ef. 1:4; 2:8-10; 2 Pet. 1:3-7 (12) Apoc. 22:17; (13) 1 Tes. 1:4-10; (14) 2 Pet. 1:10-11

 

XI.  CHEMAREA EFICIENTĂ

Scriptura învaţă şi noi credem că numai şi numai pe acele persoane pe care Dumnezeu le-a ales şi predestinat pentru mântuire, El, la timpul hotărât, în timpul vieţii lor, le cheamă prin Cuvântul şi Duhul Său afară din starea de păcat şi moarte în care au fost născuţi, la mântuire, prin sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului, regenerându-le inimile, iluminându-le minţile, reînnoindu-le voinţele, atrăgându-i, astfel, la Cristos în pocăinţă şi credinţă (1).

(1) Ioan 6:37; 10:16, 26-27; Fapte 2:39; 13:48; Rom. 8:28-30; 2 Tes. 2:13-14; 2 Tim. 2:9-10

XII  NAŞTEREA DIN NOU

Scriptura învaţă şi noi credem că, datorită depravării umane care implică moartea spirituală, nici un păcătos nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu fără naşterea din nou (1); naşterea din nou constă în implantarea unei naturi noi şi purificarea sufletului (2); este realizată într-o manieră supranaturală, dincolo de înţelegerea noastră, prin puterea Duhului Sfânt şi în conexiune cu Cuvântul lui Dumnezeu (3); astfel încât să asigure ascultarea noastră voluntară faţă de Evanghelie în roadele sfinte ale pocăinţei, credinţei şi înnoirii vieţii (4).

(1) Ioan 3:3; (2) 2 Cor. 4:6; 5:17; (3) Ioan 6:63; 1 Pet. 1:23; (4) Rom. 6:17-18

XIII  POCĂINŢA ŞI CREDINŢA

Scriptura învaţă şi noi credem că pocăinţa şi credinţa sunt îndatoriri sacre, şi totodată haruri inseparabile, realizate în sufletele noastre prin Duhul regenerator al lui Dumnezeu (1); şi prin care, fiind puternic convins de vina, neajutorarea şi pericolul în care se află (2); precum şi de calea mântuirii prin Cristos (3); păcătosul se întoarce la Dumnezeu cu neprefăcută remuşcare, mărturisindu-I păcatele şi implorându-I mila (4); primind, în acelaşi timp, din toată inima pe Domnul Isus Cristos ca Împărat, Preot şi Profet, bazându-se numai pe El ca singur şi atotsuficient Mântuitor (5).

(1) Fapte 5:31; 11:16-18; 20:20, 21; 2 Tim. 2:24, 25; Ef. 2:8; Fil. 1:29; 1 Ioan 5:1; (2) Ps. 116:3-5; Isa. 6:5; (3) Ioan 16:8; Fapte 2:37-38; 16:30-31; (4) Luca 18:13; 2 Cor. 7:11; (5) Fapte 3:22-23; Rom. 10:9-11; 2 Tim. 1:12; Evr. 7:25.

XIV  CALEA MÂNTUIRII

Scriptura învaţă şi noi credem că mântuirea păcătoşilor este în întregime prin har, prin credinţa în lucrarea deplină a lui Cristos (1); întregul beneficiu al ascultării şi morţii lui Cristos este primit numai prin credinţă, fără nici o faptă (2); răscumpărarea noastră a fost realizată doar prin sângele lui Cristos, care a fost făcut păcat pentru noi, murind în locul nostru (3); şi nici pocăinţa, nici credinţa, nici sentimentul, nici rezoluţiile, nici eforturile sincere, nici ritualurile nu pot adăuga câtuşi de puţin la valoarea preţiosului sânge al lui Cristos (4); iar lui Dumnezeu Îi face plăcere să mântuiască păcătoşii prin predicarea Evangheliei morţii, îngropării şi învierii lui Cristos, fără de care nici un om nu poate fi mântuit (5)

(1) Ef. 2:8-9; Fapte 16:31; (2) Rom. 3:28; Gal. 2:16; (3) Gal. 3:13; (4) Ef. 2:13; 1 Pet. 1:18, 19; Rom. 10:4; (5) Col. 1:18; 1 Cor. 1:21; 4:15.

 

XV  JUSTIFICAREA

Scriptura învaţă şi noi credem că toţi cei ce cred în Cristos sunt justificaţi, îndreptăţiţi sau socotiţi neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu (1); justificarea include iertarea tuturor păcatelor (2); şi darul vieţii veşnice pe baza principiilor Sale neprihănite (3); aceasta este acordată, nu în vederea vreunei fapte sau neprihăniri pe care am făcut-o sau o vom face, ci doar prin credinţa în Cristos (4); prin aceasta, neprihănirea Sa perfectă este gratuit şi deplin imputată nouă de Dumnezeu (5); şi ne aduce într-o stare de pace binecuvântată şi favor cu Dumnezeu (6); şi asigură orice altă binecuvântare necesară pentru timp şi eternitate (7).

(1) Rom. 3:22-24; Gal. 2:16; (2) Fapte 13:38; (3) Rom. 5:17-21; (4) Rom. 3:28; (5) Rom. 10:4; 5:1-8; (6) Rom. 5:1; (7) Rom. 8:32-34; Ef. 1:3

 

XVI  SIGURANŢA MÂNTUIRII

Scriptura învaţă şi noi credem că nu doar unii, ci toţi cei născuţi din nou prin Duhul au privilegiul, deseori necunoscut însă, de a fi siguri de mântuirea lor chiar din prima zi de când L-au cunoscut pe Cristos ca Mântuitor (1); această siguranţă nu este bazată pe vreo descoperire imaginară a valorii lor, ci numai pe mărturia lui Dumnezeu în Cuvântul Său scris (2); şi a Duhului Sfânt (3); cultivând în copiii Săi iubire filială, gratitudine şi ascultare (4).

(1) 1 Ioan 5:20; (2) Ioan 20:31; (3) 1 Ioan 4:13; Rom. 8:16; (4) 2 Cor. 5:14-15; 1 Ioan 4:19.

 

XVII  SFINŢIREA

Scriptura învaţă şi noi credem că sfinţirea aparţine tuturor celor care au fost regeneraţi (1); că este atât instantanee (2); cât şi progresivă (3); sfinţirea noastră instantanee constă în separarea noastră obiectivă faţă de lumea necredincioşilor şi punerea deoparte sau consacrarea pentru Dumnezeu, în vreme ce suntem făcuţi sfinţi în ochii Legii şi în suflet se stabileşte o nouă viaţă (4); această fază a sfinţirii este îndeplinită în regenerare şi nu are vreun grad, fiind posedată în mod absolut de toţi cei mântuiţi (5); sfinţirea progresivă este începută la regenerare şi este dusă mai departe prin prezenţa şi puterea Duhului Sfânt, unde, prin utilizarea anumitor mijloace, cum ar fi, Cuvântul lui Dumnezeu, cercetarea de sine, lepădarea de sine, vegherea, rugăciunea şi practicarea tuturor exerciţiilor şi îndatoririlor evlaviei, suntem subiectiv separaţi de lume pentru a trăi pentru Dumnezeu (6); această fază a sfinţeniei este doar relativă şi nu are niciodată ca rezultat în această viaţă perfecţiunea fără păcat (7).

(1) 1 Cor. 6:11; (2) 1 Cor. 1:30; (3) 1 Tes. 4:3; (4) 2 Tes. 2:13-14; (5) 1 Cor. 6:11; Evr. 10:10; (6) Ioan 17:17; 2 Tim. 2:19-22; (7) Fil. 3:13-14.

XVIII.  CELE DOUĂ NATURI ALE CREDIN-CIOSULUI

Scriptura învaţă şi noi credem că regenerarea este implantarea unei vieţi noi (1); şi nu eradicarea sau reformarea vechii naturi (2); natura cea veche rămâne în credincios până la sfârşitul vieţii sale pământeşti şi este în conflict constant cu noua natură, astfel încât credinciosul nu este niciodată în viaţă eliberat din prezenţa păcatului nefiind capabil să asculte întru totul voia lui Dumnezeu (3).

(1) Ioan 17:3; Rom. 6:23; (2) Rom. 7:18; (3) Gal. 5:17; Rom. 7:14-25.

 

 

XIX.  UMBLAREA CREŞTINĂ

Scriptura învaţă şi noi credem că suntem chemaţi cu o chemare sfântă să umblăm, nu după fire, ci după Duh, şi să trăim în Duhul astfel încât să nu împlinim poftele firii pământeşti (1); iar firea, fiind încă în noi, până la sfârşitul pelerinajului nostru pe pământ, trebuie ţinută în supunere faţă de Cristos, altfel îşi va manifesta cu siguranţă prezenţa, spre dezonoarea Numelui Său (2).

(1) Rom. 8:1-7; (2) 1 Cor. 9:27; 2 Pet. 1:3-13.

 

XX.  FAPTELE BUNE

Scriptura învaţă şi noi credem că în vreme ce faptele bune nu au nimic de a face cu mântuirea noastră (1); ele sunt rânduite de Dumnezeu pentru gloria Sa şi vor urma cu siguranţă regenerării (2); este de datoria noastră de a ne angaja a le face sub călăuzirea Duhului şi instruirea Cuvântului lui Dumnezeu (3); răsplata noastră veşnică în prezenţa lui Dumnezeu depinde de ele (4).

(1) Tit 3:5; (2) Ef. 2:10; (3)1 Cor. 3:11-15; (4) Rom. 14:11-12; 2 Cor. 5:10; Apoc. 22:12

 

XXI.  PERSEVERENŢA SFINŢILOR

Scriptura învaţă şi noi credem că cei cu adevărat mântuiţi, fiind predestinaţi atât la justificare cât şi la glorificare şi născuţi din nou din Duhul, nu vor cădea niciodată total sau final şi nu vor pieri (1); ci sunt păziţi de puterea lui Dumnezeu prin credinţă pentru mântuire (2); prin aceasta ei vor îndura până la sfârşit (3); dar nu într-un mod care să prejudicieze responsabilitatea lor (4); iar această ataşare de Cristos este marele semn care îi distinge de mărturisitorii superficiali (5); credinciosul stă în prezent cu Cristos în locurile cereşti (6).

(1) Rom 8:28-30; (2) 1 Pet 1:5; (3) Ps. 91:1-16; (4) Fil 2:12-13; (5) 1 Ioan 2:19; Evr. 6:9, 10:39; (6) Ef. 2:6.

 

XXII.  BOTEZUL

Scriptura învaţă şi noi credem că botezul este imersia în apă (1); a credinciosului pocăit (2); pe baza autorităţii unei biserici nou testamentale (3); în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt (4); nu pentru a obţine iertarea păcatelor (5); ci pentru a arăta, într-o emblemă solemnă şi frumoasă, moartea faţă de păcat şi învierea pentru trăirea unei vieţi noi (6); acesta fiind o precondiţie a membralităţii în biserică (7); şi a participării la Cina Domnului (8).

(1) Fapte 8:38; (2) Mat. 3:5-8; Fapte 2:38; 8:37; (3) Mat. 28:18-20; (4) Mat. 28:19-20; (5) Fapte 10:43; (6) Rom 6:4; (7) Fapte 2:41; (8) Fapte 2:42.

 

 

XXIII.  CINA DOMNULUI

Scriptura învaţă şi noi credem că Cina Domnului nu este un sacrament, ci o rânduială solemnă şi simbolică aşezată în biserică de Domnul nostru (1); în care, membrii bisericii locale, ţinând rânduiala (2); prin utilizarea pâinii nedospite şi a vinului, au părtăşie nu unul cu altul, ci cu Domnul (3); iar aceasta arată nu iubirea lor unii pentru ceilalţi, ci moartea Domnului până va veni El (4); bucata de pâine reprezintă unitatea trupului care celebrează Cina (5); unitate esenţială pentru celebrarea scripturală a rânduielii.

(1) Mat. 26:26-30; (2) 1 Cor. 11:18, 20; (3) 1 Cor. 10:16; (4) 1 Cor. 11:24-26; (5) 1 Cor 10:17; (6) 1 Cor 11:18-34.

XXIV.  BISERICA

Scriptura învaţă şi noi credem că o biserică nou testamentală pe pământ este un corp de credincioşi botezaţi, în mod necesar local, şi nu universal, asociaţi voluntar în credinţă şi părtăşie în jurul Cuvântului lui Dumnezeu (1); celebrând rânduielile instituite de Cristos (2); guvernaţi de legile Sale, El fiind singurul Cap (3); şi exersând darurile, drepturile şi privilegiile investite în ei de Cristos (4); o asemenea biserică este trupul lui Cristos, în caracterul Său local, la care ar trebui să se afilieze toţi cei regeneraţi (5); lucrătorii ei ordinaţi sunt păstorii (6); şi diaconii (7); misiunea bisericii este clar arătată în marea trimitere (8); fiecare adunare are dreptul absolut la autoguvernare după cum sunt călăuziţi de Duhul Sfânt; în afara oricărei interferenţe a vreunei organizaţii, grupări, convenţii, asociaţii sau indivizi; este scriptural ca adunările să coopereze una cu alta pentru înaintarea Evangheliei şi a doctrinelor Cuvântului lui Dumnezeu (9); dar fiecare biserică judecă singură măsura şi metoda cooperării sale; numai Bisericile Baptiste nou testamentale păstrează astăzi esenţialul credinţei şi practicii apostolice; promisiunea lui Cristos de a-Şi zidi biserica a fost împlinită doar în acest fel de biserici, prima dintre ele organizând-o în timpul lucrării Sale pământeşti (10); dându-i ei, şi celor care vor descinde din ea, marea trimitere; doar aceste biserici adevărate de pe pământ posedă autoritate divină (11); de aceea, noi catalogăm ca nescripturale comuniunea deschisă, botezul străin, afilierea amvonului cu lucrători eretici, borduri de misiune, ecumenism, unionism, modernism, asociaţianismul convenţional modern, dictatura vreunei biserici, dictatura pastorului, şi orice fel de rele asemănătoare care survin în urma unor asemenea practici.

 

(1) I Cor 12:12-13; (2) I Cor 11:2; (3) Ef. 1:22; (4) Ef. 4:11-16 (5) I Cor 12:27; (6) Ef. 4:11; (7) I Tim 3:1-7; Fapte 6:2-3; I Tim 3:8-13; (8) Mat. 28:19-20; (9) Fapte 15:1-31; II Cor 8:23-24; 11:8-9; Fil. 4:15-16; (10) Ioan 1:29-51; (11) Mat. 28:18-20.

 

 

XXV.  CEI NEPRIHĂNIŢI ŞI CEI PĂCĂTOŞI

Scriptura învaţă şi noi credem că există o diferenţă radicală şi esenţială între cei neprihăniţi şi cei păcătoşi (1); doar cei care sunt regeneraţi, fiind justificaţi prin credinţa în Isus Cristos şi sfinţiţi prin Duhul lui Dumnezeu, sunt cu adevărat neprihăniţi (2); în vreme ce toţi cei care stăruie în nepocăinţă şi necredinţă sunt păcătoşi în ochii lui Dumnezeu şi se află sub blestemul Său (3); această distincţie rămâne între oameni atât în viaţă, cât şi după moarte (4); la moarte, sufletele neprihăniţilor trec imediat în prezenţa lui Dumnezeu, aşteptând prima înviere, când sufletele şi trupurile glorificate vor fi reunite, fiind asociate pentru totdeauna cu Domnul (5); iar sufletele celor răi vor trece la moarte la chinuri, aşteptând judecata de la marele tron alb de la sfârşitul mileniului, când sufletul şi trupul vor fi reunite şi aruncate în iazul de foc, nu pentru a fi anihilate, ci pentru a fi pedepsite cu distrugerea veşnică din prezenţa Domnului (6).

(1) Gen 18:23; Mal 3:18; II Cor 6:14; (2) Rom 1:17; Fil 3:9; (3) Ioan 3:36; Rom. 2:5; (4) Luca 16:23-26; Fapte 24:15 (5) Luca 16:22-23; 2 Cor. 5:1, 8; I Tes. 4:17; (6) Luca 16:23; Apoc. 20:11-15.

XXVI.  A DOUA VENIRE A LUI CRISTOS

Scriptura învaţă şi noi credem căci Cristos este acum Împărat peste o Împărăţie spirituală, şi El împărăţeşte în prezent pe tronul Său, la dreapta Tatălui, unde va rămâne până se va reîntoarce (1); a doua Sa venire va fi în trup, vizibilă, premilenială (2); şi va consta din două părţi: apariţia Sa în văzduh şi descoperirea Sa pe pământ (3); la vremea apariţiei Sale în văzduh, toţi cei care au adormit în Cristos vor fi înviaţi în trupuri glorificate şi răpiţi împreună cu toţi sfinţii care trăiesc pe pământ (4); la descoperirea Sa pe pământ, El va şedea pe tronul slavei Sale (tronul lui David) pentru prima oară, judecând toţi oamenii vii de pe pământ, primind pe cei neprihăniţi în Împărăţia Sa şi trimiţând pe cei vinovaţi în focul veşnic (5); cele două părţi ale venirii Sale vor fi separate de o perioadă de timp în care vaietele denunţate în cartea Apocalipsei, cunoscute sub numele de A Şaptezecea Săptămână a lui Daniel, vor fi revărsate peste pământ (6); această perioadă va fi de asemenea marcată prin descoperirea omului fărădelegii, sau fiarei, care va conduce lumea prin puterea lui Satan, şi care va aduna în final armatele naţiunilor pentru bătălia de la Armaghedon (7); Satan va fi legat o mie de ani (8), iar sfinţii vor domni o mie de ani cu Cristos pe pământ (9)

(1) Col 1:13; Apoc. 3:21; Mat. 25:31; (2) Fapte 1:11; Apoc 1:7; (3) I Tes. 4:16-17; Zah. 14:4; (4) I Tes. 4:16-17; I Cor 15:51-52; (5) Mat 25:31-46; (6) Dan. 9:24, 27; Apoc. 6:1–19:21; (7) Apoc. 16:13-16; 19:17-19; (8) Apoc. 20:1-3; (9) Dan 7:18, 27; II Tim 2:12; Apoc. 1:5-6; 2:26-27; 5:9-10; 20:4-6.

XXVII.  ÎNVIEREA

Scriptura învaţă şi noi credem că va exista o înviere în trup, iar acest trup urmează a fi înviat, atât cel al neprihăniţilor, cât şi cel al păcătoşilor (1); există un interval de timp de o mie de ani între învierea celor neprihăniţi şi cea a celor răi (2); morţii în Cristos vor învia întâi (3); iar la sfârşitul celor o mie de ani, cei răi vor fi înviaţi şi judecaţi (4).

(1) Dan 12:2; Ioan 5:28-29; Fapte 24:15; 26:8; I Cor 15:42-53; (2) Apoc. 20:4-6; (3) I Cor 15:23; I Tes 4:13-18; (4) Apoc. 20:5, 11-15.

XXVIII.  MILENIUL

Scriptura învaţă şi noi credem că noi ne aflăm acum într-o apostazie înspăimântătoare a grupărilor ce îşi spun creştine (1); lumea se află acum în întuneric şi nu devine nicidecum mai bună sau mai aproape de Dumnezeu şi Împărăţia Sa (2); lumea nu va fi convertită la Cristos în timpul acestei dispensaţii, ci se pregăteşte rapid de judecată (3); Domnul Isus trebuie să vină în persoană pentru a introduce epoca milenară cu judecata acestei lumi (4); când va veni, Împărăţia Sa desăvârşită va fi stabilită pe pământ, unde va domni peste Israelul restaurat şi convertit şi peste întreaga lume, sfinţii glorificaţi domnind împreună cu El (5); atunci şi numai atunci va sta El pe tronul lui David, care i-a fost promis (6).

(1) I Tim 4:1-2; II Tim 3:13; (2) II Tim 3:1-7; (3) II Tim 4:3-4; II Pet 3:3-7; (4) Iuda 14-15; (5) Mat 19:28; Zah. 12:10; II Tim 2:12; (6) Mat 25:31; Luca 1:32.

XXIX.  ZIUA DOMNULUI

Scriptura învaţă şi noi credem că prima zi a săptămânii este Ziua Domnului (1); şi că, după exemplul apostolic, trebuie păstrată sacră pentru închinare (2); deoarece această zi este dedicată lui Cristos, Creştinii ar trebui să se abţină de la orice muncă seculară şi recreaţii lumeşti; şi să folosească devotaţi toate mijloacele harului, atât private cât şi publice, prin care să fie apropiaţi de Dumnezeu şi provocaţi la o trăire mai sfântă (4).

 

(1) I Cor 16:1-2; Apoc 1:10a; (2) Ioan 20:19, 26; Apoc. 1:10b; (3) Evr. 10:25;

XXX.  HARUL DĂRUIRII

Scriptura învaţă şi noi credem că dărnicia scripturală este una din fundamentele credinţei (1); noi trebuie să ne aducem darurile în trezoreria comună a bisericii în prima zi a săptămânii (2); iar sub har noi dăruim, nu plătim (3); toate darurile trebuie să piardă identitatea donatorului şi să o asume pe cea a Domnului nostru Isus Cristos prin trupul Său, biserica (4); şi, pentru a nu fi ca şi cei care furau de la Dumnezeu, darurile noastre nu trebuie să fie mai mici de zece procente (10%) (5).

(1) Luca 6:38; Mat 22:17-21; (2) 2 Cor. 9:1-5; (3) 2 Cor. 9:6-8; Evr. 7:1-4; (4) Fapte 4:32-35; (5) Mal 3:8-11; Evr. 7:4.

XXXI.  MISIUNILE

Scriptura învaţă şi noi credem că porunca binecunoscută de a da Evanghelia lumii este clară şi neambiguă, iar această însărcinare a fost dată bisericii (1); politica acestei biserici este să susţină doar eforturi baptiste nou testamentare, sănătoase în credinţă şi practică (2). Biserica a fost însărcinată să predice Evanghelia la orice făptură (3).

 

(1) Mat 28:18-20; Marcu 16:15; Ioan 20:21; Fapte 1:8; Rom 10:13-15; (2) Amos 3:3; (3) Marcu 16:15.

XXXII.  CONDUCEREA CIVILĂ

Scriptura învaţă şi noi credem căci conducerea civilă este aranjată şi rânduită în mod divin, pentru cele mai bune interese şi bunul mers al societăţii umane (1); noi trebuie să ne rugăm pentru conducători (2); să îi onorăm şi să îi ascultăm (3); cu excepţia situaţiilor în care se opun voii Domnului nostru Isus Cristos (4); care este singurul Domn al conştiinţei oamenilor, şi singurul Domn al împăraţilor pământului (5).

(1) Ex 18:21-23; Deut 16:18; II Sam 23:3, 4; Rom 13:1-7; (2) I Tim 2:1-3; (3) Mat 22:21; Tit 3:1; I Pet 2:13, 14; (4) Dan 3:15-18; Mat 10:28; Fapte 4:18-20; (5) Ps. 72:11; 1 Tim. 6:15; Apoc. 1:5; 17:14; 19:16.

XXXIII.  STĂRILE FINALE

Scriptura învaţă şi noi credem că pământul va fi răscumpărat din blestemul păcatului şi transformat ca locuinţă veşnică a poporului lui Dumnezeu (1); această transformare a pământului în casă veşnică a răscumpăraţilor se va face printr-un proces de purificare prin foc (2); iar cei care au rămas până la final nepocăiţi şi păcătoşi incorigibili vor fi aruncaţi, atât sufletele cât şi trupurile înviate (3) în iazul de foc şi pucioasă (4), unde vor fi pedepsiţi pentru totdeauna (5); iar cei răscumpăraţi vor locui pe noul pământ (6); iar Mireasa în cetatea al cărei arhitect este Dumnezeu (7), Noul Ierusalim care se va coborî din ceruri (8).

(1) Mat 5:5; Rom 8:20-22; (2) II Pet 3:7-13; (3) Mat 10:28; Marcu 9:42-49; (4) Apoc. 20:14-15; (5) Apoc. 14:10-11; (6) Apoc. 21:1-7; (7) Evr. 11:8-10; (8) Apoc. 21:9, 10.

XXXIV.  SĂRBĂTORILE

Scriptura învaţă şi noi credem în naşterea din fecioară a lui Cristos (1); în moartea (2) şi îngroparea Sa (3); şi că a înviat din mormânt a treia zi (4); totuşi, nu credem că există vreo legătură între Crăciun şi naşterea lui Cristos; şi nu credem că există vreo legătură între Paşti şi învierea lui Cristos; ci credem că atât Crăciunul cât şi Paştele sunt, în originea lor, păgâne, asemenea multor alte sărbători din calendarele „creştine” tradiţionale care nu au primit decât nume creştine, dar şi-au păstrat practicile păgâne; şi prin urmare sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu (5); creştinul nu se află sub obligaţia de a ţine nici zile de sărbătoare vechi testamentare, căci au fost date Israelului şi nu sunt decât umbre ale realităţilor revelate în Noul Testament (6).

(1) Is. 7:14; Mat 1:18-25; Luca 1:26-35; 2:1-7; (2) Mat 27:45-50; Marcu 15:33-37; Luca 23:44-46; Ioan 19:28-30; I Cor 15:1-3; (3) Mat 27:59-61; Marcu 15:46-47; Luca 23:53; Ioan 19: 39-42; I Cor 15:4; (4) Mat 28:6-7; Marcu 16:6-14; Ioan 21:14; I Cor 15:20; (5) Ier. 10:2; 44:15-23;  (6) Gal. 4:8-11; Col. 2:16, 17.

XXXV.  DOCTRINA HARULUI

Scriptura învaţă şi noi credem cele cinci puncte ale doctrinei harului cunoscute în general sub numele de ‚Calvinism’, deşi nu ne considerăm Calvinişti. Noi suntem Baptişti istorici (în unele ţări felul nostru de Baptişti au fost şi sunt cunoscuţi ca Baptişti Stricţi şi Particulari sau Baptişti Misionari Landmark) şi nu am fost niciodată asociaţi cu Calvin sau cu Reforma protestantă în care el a jucat un rol important. Noi credem despre Calvin că nu a rupt niciodată cu adevărat legăturile sale cu Roma, păstrând doctrine şi practici cum ar fi botezul copiilor mici şi politica Bisericii. Istoria mărturiseşte despre Calvin că, asemenea altor reformatori, i-a persecutat pe baptiştii din zilele lui care i-au respins poziţia. Cele 5 puncte ale harului nu au avut originea în Calvin, sau Augustin, care a trăit înaintea lui. Ceea ce se numeşte în general cele cinci puncte ale harului, prin care înţelegem: 1. depravarea totală (1); 2. alegerea necondiţionată (2); 3. ispăşirea limitată (3); 4. harul irezistibil (4); şi 5. păstrarea şi perseverenţa sfinţilor (5), au fost clar învăţate de apostoli, în mod special de Pavel şi de Ioan, ca şi de Cristos Însuşi, ele găsindu-se peste tot în Cuvântul lui Dumnezeu.

 

(1) Rom 3:23; Ef. 2:1; Ier 17:9; (2) Ioan 15:16; Ef. 1:4-5, 11; 2 Tes. 2:13 (3) Is. 53:4-6, 8; Mat. 1:21; Ioan 10:11, 15; (4) Ioan 6:37-39; 10:3-5; 27; (5) Ioan 10:27-29; 2 Tim. 2:19.

 

 

 

XXXVI.  FAMILIA

Scriptura învaţă şi noi credem că Dumnezeu i-a creat pe Adam şi pe Eva (1), şi aducându-i împreună, ca bărbat şi femeie, a instituit astfel căsătoria şi familia (2); aceasta este stâlpul oricărei societăţi, fie seculară sau spirituală; iar neglijarea importanţei şi responsabilităţilor familiei duce la prăbuşirea acelei societăţi; şi atrage nemulţumirea lui Dumnezeu asupra ei şi retragerea binecuvântărilor Sale (3); familia este destinată să reflecte relaţia spirituală dintre Cristos şi Biserica Sa (4); în familia creştină, soţul este dator să Îl ia ca exemplu pe Cristos, asumându-şi responsabilitatea de cap al familiei, iubindu-şi şi tratându-şi soţia aşa cum îşi iubeşte şi tratează Cristos Biserica (5); iar soţia este datoare să urmeze exemplul Bisericii, respectându-şi şi onorându-şi soţul în toate (6).

(1) Gen. 1:26-28; (2) Gen 2:18-24; (3) Mal. 2:14-16; (4) Ef. 5:22-33; (5) Ef. 5:25, 28, 29, 33; Col. 3:19; 1 Pet. 3:7 (6) Ef. 5:22-24, 33; Col. 3:18; 1 Pet. 3:1-6

     XXXVII.  RESPONSABILITĂŢILE PRINCIPALE ALE MEMBRILOR ACESTEI ADUNĂRI

Scriptura învaţă şi noi credem că a fi membru într-o adunare a lui Cristos înseamnă a fi un membru activ într-un trup, şi nu doar un consumator pasiv; înseamnă supunere faţă de ceilalţi membri în tot ce priveşte viaţa adunării; şi umblare în aşa fel încât Cristos este glorificat prin buna mărturie a Adunării.

Fiind chemaţi de Dumnezeu, prin harul Său suveran, prin puterea Duhului şi prin Cuvântul sfânt, de la întuneric la lumina Sa minunată; cu toţii fiind afundaţi scriptural pe baza mărturisirii credinţei noastre în Domnul Isus Cristos de un administrator autorizat; şi crezând că acolo unde se adună un grup de credincioşi botezaţi scriptural în Numele Domnului Isus Cristos, ei trebuie organizaţi de biserica-mamă într-un trup al lui Cristos; şi, oferindu-ne pe noi Domnului şi unul altuia, pentru a fi conduşi şi călăuziţi de disciplina scripturală; am căzut toţi de acord să ne asumăm următoarele responsabilităţi esenţiale pentru onorarea Domnului Isus Cristos în trăire şi pentru păstrarea disciplinei acestei Adunări aşa cum este învăţată în Sfânta Scriptură.

Aşadar, ne vom strădui, prin harul lui Dumnezeu, să ne luptăm pentru creşterea acestei Adunări în sfinţenie, în cunoaşterea Cuvântului şi în mărturia ei înaintea lumii; să îi acordăm o întâietate sacră în faţa tuturor instituţiilor de origine umană; să participăm la întrunirile ei în mod regulat, lipsind doar din motive acceptabile înaintea Domnului Isus Cristos; să contribuim cu bucurie şi regulat la susţinerea lucrării, a cheltuielilor adunării, a programului său misionar în întreaga lume.

Ne vom strădui, de asemenea, să înălţăm rugăciuni private şi în cadrul familiei, căutând să insuflăm copiilor noştri întâi o reverenţă şi dragoste pentru Domnul Isus Cristos şi apoi devotament pentru Adunarea Domnului, ca unică instituţie prin care Domnul realizează zidirea credincioşilor şi prin care El este glorificat.

Ne vom strădui, de asemenea, să ne separăm de orice distracţii şi obiceiuri personale care se luptă contra sufletului şi duhului.

Mai mult, ne vom strădui să lucrăm şi să umblăm în dragoste creştină, şi să arătăm Duhul lui Cristos în tot comportamentul nostru unii faţă de alţii; să ne abţinem de la orice bârfă şi vorbire de rău; să veghem unul asupra altuia în dragoste frăţească şi să ne ajutăm unii pe alţii în boală şi nevoi.

Pe lângă acestea, ne vom strădui să acordăm lucrării acestei Adunări o asemenea poziţie în vieţile noastre, încât, dacă ne-am muta din acest loc, cu prima oportunitate ne vom uni cu altă Adunare, dar numai de aceeaşi credinţă şi ordine preţioasă, aşa încât să ducem mai departe spiritul acestei înţelegeri, după cum ne învaţă Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu.

%d blogeri au apreciat asta: