Arhive pe categorii: Perfecționism

Mai poate exista păcat în cei mântuiți? Despre sfințire și atingerea perfecțiunii Raul Enyedi

Mai poate exista păcat în cei mântuiți? Despre sfințire și atingerea perfecțiunii

Raul Enyedi

 

 

„Voi să vă sfinţiţi şi să fiţi sfinţi, căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru. Să păziţi legile Mele şi să le împliniţi. Eu sunt Domnul, care vă sfinţesc.” – Levitic 20:7-8

„Pavel, chemat să fie apostol al lui Isus Hristos, prin voia lui Dumnezeu, şi fratele Sosten, Biserica lui Dumnezeu care este în Corint, către cei ce au fost sfinţiţi în Hristos Isus, chemaţi să fie sfinţi, şi către toţi cei ce cheamă în vreun loc Numele lui Isus Hristos, Domnul lor şi al nostru” – 1 Cor. 1:1-2

Dumnezeul nostru este un Dumnezeu sfânt, neatins și neîntinat de păcat. Păcatele, răul moral, pun un zid de despărțire între oameni și Dumnezeu (Isa. 59:2), și îl depărtează pe om de Dumnezeul ai cărui ochi sunt prea curați pentru a suferi păcatul în prezența Sa. Datorită păcatului a pătruns în lume moartea, nedreptatea, suferința și durerea. Oamenii s-au depărtat de Dumnezeu și au ajuns să iubească păcatul și starea în care acesta i-a adus. Ei nici nu vor, nici nu pot prin propriile puteri, să fie plăcuți lui Dumnezeu (1 Cor. 2:14), căci natura lor însăși este „vrăjmășie cu Dumnezeu” (Rom. 8:7).

De aceea, toți cei ce sunt în această natură care iubește păcatul și Îl urăște pe Dumnezeu nu pot să placă lui Dumnezeu (Rom. 8:8), iar finalul tuturor acestora este despărțirea veșnică de Dumnezeu. Acesta este sfârșitul drept al oricărui om păcătos (Apoc. 21:8). Dar la sfârșitul Scripturii aflăm că nu toți oamenii vor fi pedepsiți, ci unii se vor bucura de un nou început, într-o lume în care nu va mai exista niciodată păcat:

„El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut. Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: «Iată, Eu fac toate lucrurile noi.»” – Apoc. 21:3-5

Cine sunt cei care vor intra pe Noul Pământ? Și cum se diferențiază ei de păcătoșii care vor fi pedepsiți? Evident, zidul de despărțire între ei și Dumnezeu trebuie să fi fost dărâmat. Ei trebuie să fi fost sfințiți pentru ca Dumnezeul sfânt să locuiască în mijlocul lor.  Pentru ca omul depravat și corupt în mod total de păcat să poată avea o relație cu Dumnezeu sfânt, Dumnezeu trebuia să ia inițiativa și să îl smulgă pe om din acea stare. Omul nu l-ar alege pe Dumnezeu, de aceea Dumnezeu a ales pe unii spre mântuire. Omul nu se poate întoarce la Dumnezeu, de aceea Dumnezeu Îl întoarce, dându-i pocăință și credință. Iar El face acestea după planul Său veșnic, prin care aleșii Săi au fost predestinați să fie glorificați, sfințiți, asemeni chipului Fiului Său (Rom. 8:29-30).

Pentru că sfințenia este numitorul comun al tuturor atributelor lui Dumnezeu, pentru că Domnul Isus Cristos este sfânt, pentru că Duhul care lucrează în aleșii Lui este Sfânt, și ei trebuie să fie sfinți. Israelul național, ca popor al legământului, este chemat să fie sfânt pentru a putea arăta lumii felul potrivit de relație pe care Dumnezeu îl are cu fiii Săi (Lev. 20:7-8). Adunarea Noului Testament este chemată să fie un corp sfânt, un aluat fără drojdie, fără păcat, o comunitate de oameni mântuiți născuți din nou, o adunare de sfinți (1 Cor. 1:2). A fi sfânt înseamnă a fi separat de lume, despărțit de păcătoși, pentru a fi consacrat sau dedicat lui Dumnezeu.

În Scriptură, sfințenia poporului lui Dumnezeu are două aspecte: o sfințenie pozițională care privește felul cum Dumnezeu ne vede și o sfințenie practică, ce privește felul cum suntem în  experiența noastră. La aceste două aspecte ale sfințeniei face referire Pavel când vorbește despre faptul că Adunarea din Corint a fost sfințită (privind spre o acțiune trecută), dar este chemată să fie sfântă (privind spre o acțiune prezentă). Între sfințenia pozițională și cea experimentată există diferență. Dumnezeu ne vede în Cristos, prin Cristos, ca produs finit: El ne vede ca și cum am fi tot așa de sfinți ca și Cristos. Dar în sfințenia experimentată, noi încă nu am ajuns așa, însă El ne cere să tindem, să perseverăm spre acest standard, deși nu-l vom atinge decât atunci când Îl vom vedea față în față și vom fi ca El:

„Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este. Oricine are nădejdea aceasta în El se curăţește, după cum El este curat.” (1 Ioan, 3:2-3).

Nu vom fi ca El înainte de a-L vedea așa cum este. Dar faptul că nu ajungem la standardul Domnului Isus în experiența noastră nu ne va descuraja să urmărim procesul de sfințenie, adică procesul de asemănare cu Chipul Său (Col. 3:10), nici nu este pentru noi un îndemn pentru a o ține păcătuind, căci aceasta ar fi împotriva naturii noi, ci, acela care are speranța întâlnirii cu Cristos se va curăți (curățire care este un proces), adică va elimina din viața sa tot ce este neplăcut lui Dumnezeu (păcatul – 1 Ioan, 3:4), și aceasta pentru că vrea să se asemene cu Acela care este curat.

Să dăm un alt exemplu care să ne ajute să înțelegem diferența dintre sfințenia pozițională și cea experimentată:

„Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat, şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi, iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit.” – Rom. 8:30

„I-a și proslăvit”: timpul trecut. Din perspectiva lui Dumnezeu, care este în afara timpului, care ne vede deja așa cum vom fi în veșnicie, pe Noul Pământ, lucrarea Sa în noi s-a încheiat deja. Noi am fost deja glorificați. Dar, în experiența noastră, acest lucru nu s-a întâmplat încă. Dacă am fi deja glorificați, n-am mai experimenta nici moarte, „nici tânguire, nici ţipăt, nici durere”. Dar acestea sunt încă prezente în viața noastră. Tot așa trebuie înțeleasă și sfințirea noastră. Din punctul de vedere al lui Dumnezeu, prin acțiunea de sfințire pozițională, El ne vede la fel de sfinți ca Isus Cristos. Dar din perspectiva experienței noastre, nu am ajuns în practică la acel nivel, deși suntem într-un proces de sfințire care se va definitiva în mod practic atunci când Îl vom vedea.

Să luăm un alt exemplu, din Vechiul Testament, care să ne ajute să vedem diferența dintre sfințenia pozițională și cea experimentală. Balaam afirmă despre Israel:

„El [Domnul] nu vede nicio fărădelege în Iacov, Nu vede nicio răutate în Israel.” (Num. 23:21).

Din punctul de vedere al lui Dumnezeu, în virtutea legământului, Israelul era un popor sfințit, fără fărădelege sau răutate. Din punct de vedere practic, însă, ei erau departe de acea sfințire pozițională.

Deci, există diferență între a fi sfânt ca poziție înaintea lui Dumnezeu și a fi sfânt în experiență. Există diferență între a fi drept și a fi socotit drept. De ce este așa? Pentru că încă nu suntem produsul finit, în experiența noastră. Stadiul acesta în care ne aflăm este unul intermediar. Duhul ne-a fost înviat și avem viața veșnică, dar trupurile noastre sunt încă supuse putrezirii. Duhul nostru aparține în totalitate lui Dumnezeu, dar suntem chemați să ne aducem trupurile și sufletele în supunere totală față de voia Sa. Acesta este un proces care conține succese și eșecuri, dar care, în ciuda eșecurilor, este un progres spre sfințenia absolută găsită în modelul Domnului Isus.

Această învățătură are foarte multe ramificații în Scriptură, iar a o înțelege greșit va duce la concepții greșite despre multe din învățăturile esențiale ale Scripturii. Ca orice învățătură, oamenii au dus-o la extreme diferite. Cei neregenerați, care au rămas în natura lor păcătoasă, când citesc despre faptul că Dumnezeu ne vede la fel de sfinți ca Isus Cristos, chiar dacă în experiența noastră nu am ajuns încă la acel nivel, vor găsi în aceasta o scuză în a se complace în păcat. La fel s-a întâmplat și cu învățătura apostolului Pavel despre mântuirea prin har. Unii ar fi găsit imediat o scuză pentru a păcătui: „să păcătuim mai mult, ca să se înmulțească harul!” (Rom. 6:1). Pavel îi condamnă aspru și afirmă că harul, favorul nemeritat al lui Dumnezeu, ne învață să ne predăm ființele lui Dumnezeu ca unelte ale dreptății, nu să ne complacem în păcat, pentru că Dumenzeu ne va duce oricum în cer.

Alții (legaliștii, cei care credeau în mântuirea prin fapte) au acuzat învățătura mântuirii prin har predicată de Pavel că i-ar îndemna pe cei mântuiți să se complacă în păcat:

„Şi de ce să nu facem răul ca să vină bine din el, cum pretind unii, care ne vorbesc de rău, că spunem noi? Osânda acestor oameni este dreaptă.” – Rom. 3:8

Unii au răstălmăcit în mod voit cuvintele lui Pavel susținând că învățătura sa i-ar îndemna pe oameni să trăiască oricum, să păcătuiască, pentru că Dumnezeu îi va duce și așa în cer. Aceasta este o deformare monstruoasă și rău voitoare a cuvintelor sale, drept pentru care apostolul afirmă că acești oameni vor primi o dreaptă condamnare. Învățătura lui Pavel despre mântuire se află în directă legătură cu învățătura sa despre sfințire, căci are de a face cu siguranța mântuirii. De asemenea, acestea au legătură cu învățătura sa despre neprihănire, despre justificare. Aceste trei învățături stau în picioare sau cad împreună. Cele două extreme cu care s-a confruntat Pavel au fost:

  1. Extrema liberală: nu pot să nu păcătuiesc, și dacă mulțimea păcatelor mele provoacă o arătare mai mare a harului, atunci eu pot să o țin în continuare în păcat, că Dumnezeu îmi dă har și mă mântuiește oricum (Pavel răspunde acestora în Romani, 6).
  2. Extrema legalistă: Mântuirea este prin fapte, pentru a ajunge în cer trebuie să nu păcătuiești. Nu există harul iertării, dacă ai păcătuit, înseamnă că nu ești mântuit, iar a afirma că poți să păcătuiești chiar dacă ești mântuit înseamnă să faci răul, că Dumnezeu îl lucrează oricum spre bine. Aceasta este perspectiva atacului împotriva lui Pavel din Romani 3.

Eșecul de a distinge între sfințirea pozițională și cea experimentală i-a dus pe mulți frați care își doresc o viață sfântă și urăsc păcatul în această extremă care ajunge să pună în gura celor ce cred păstrarea și perseverența sfinților tocmai cuvintele pe care oponenții lui Pavel i le-au pus lui în gură. Nu este greu să ne dăm seama că Pavel nu a crezut în „perfecționism”, adică în posibilitatea ca creștinul să ducă după mântuire o viață de sfințenie absolută, căci dacă ar fi fost așa, atunci învățătura sa nu ar fi întâmpinat nici una din obiecțiile de mai sus. Oare perfecționiștii pot fi acuzați că ar spune că e în regulă să faci răul să iasă bine din el? Nu! Ar deduce un om nenăscut din nou, auzind predica unui perfecționist, că acesta îi învață pe oameni să păcătuiască pentru a se înmulți harul? Nu! Nimeni nu ar acuza un perfecționist de așa ceva. Dar Pavel a fost acuzat. Învățătura lui a putut fi, cu rea intenție, interpretată în acest fel. Chiar și logica ne învață că Pavel nu putea învăța perfecționismul.

Ceea ce a învățat Pavel în privința glorificării aleșilor este că în poziția lor ei sunt deja glorificați, ei sunt perfecți, drepți și sfinți în mod absolut, că se aseamănă în totalitate cu chipul Fiului lui Dumnezeu. Dar în practică aceste lucruri nu le vom experimenta decât la revenirea Domnului. Viața de credință este prezentată de Pavel ca o luptă (1 Corinteni 9:24-27). Cu cine se luptă Pavel acolo? Cu trupul său (vs. 27). De ce? Pentru a-și supune pornirile naturii păcătoase care îl pot face să păcătuiască în așa fel încât să fie „lepădat”, adică nefolositor lucrării, nu nemântuit. Dacă natura păcătoasă era inexistentă în Pavel după convertire, atunci lupta cu sine nu avea sens. Dar el spune:

„Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine.” – Rom. 7:21

Aceasta arată motivul pentru care se comportă aspru cu trupul său, luptându-se cu el pentru a fi învingător. Pavel recunoștea că, deși mântuit, putea să păcătuiască dacă nu veghea și nu își ținea pornirile în frâu. Unii încearcă să evite pasajul din Rom. 7, afirmând că Pavel vorbește despre sine înainte de convertire. Aceasta este o eschivă care nu poate rezista testului Cuvântului. Pavel prezintă lupta dintre cele două principii/legi. Înainte de convertire, omul nu dorește să împlinească Legea lui Dumnezeu, fiind răzvrătit față de ea și mort spiritual. Lupta dintre cele două naturi nu poate avea loc decât după convertire, după cum afirmă Pavel și în Gal. 5:16-17, adresându-se credincioșilor:

„Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul şi nu împliniţi poftele firii pământeşti. Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul, împotriva firii pământeşti; sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.”

Este clar că lupta aceasta are loc în credincioși, nu în necredincioșii care zac în cel rău, fiind sclavii naturii păcătoase. Pavel, deci, învață că credinciosul mai poate păcătui, dacă nu veghează. Dar Pavel nu este singurul mare om al Scripturii care s-a confruntat cu păcatul. Avraam, deși mântuit, minte; Moise lovește stânca, păcătuind; David, om după inima lui Dumnezeu, păcătuiește grozav; Ioan Botezătorul, plin de Duhul Sfânt încă înainte de a se naște, se îndoiește că Isus este Mesia, iar Petru îl trădează. Toți aceștia au păcătuit după ce au fost născuți din nou.

Să luăm acum un exemplu de păcat grav care este des condamnat în Biblie, care apare în fruntea listelor păcatelor condamnabile, un păcat destructiv care reflectă bine urâțenia păcatului: curvia. Aceasta este descrisă ca o faptă a firii:

„Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea…” (Gal. 5:19).

„Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.” – Apoc. 21:8

Curvia, ca faptă a firii, ca practică a vieții, este caracteristică celor nemântuiți:

„Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii, nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Şi aşa eraţi unii din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi în Numele Domnului Isus Hristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru.” – 1 Cor. 6:9-11

Din moment ce curvia este o faptă a firii, dacă este adevărat ceea ce spun perfecționiștii, că cel mântuit nu mai păcătuiește, înseamnă că Dumnezeu i-a îndepărtat natura păcătoasă cu poftele ei. Prin urmare, cel mântuit, cel sfânt nu se află sub niciun pericol de a face vreo faptă a firii, deci nu e în pericol să cadă în păcatul curviei. A-l avertiza cu privire la un eventual pericol ar fi un non-sens, din moment ce el nu mai are natura păcătoasă care să îl atragă spre acel păcat. Dar găsim numeroase avertismente adresate celor mântuiți cu privire la acest păcat:

„Fugiţi de curvie! Orice alt păcat pe care-l face omul este un păcat săvârşit afară din trup, dar cine curveşte păcătuieşte împotriva trupului său.” – 1 Cor. 6:18

„Curvia sau orice altfel de necurăţie, sau lăcomia de avere nici să nu fie pomenite între voi, aşa cum se cuvine unor sfinţi.” – Ef. 5:3

„De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este o închinare la idoli… Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăjmăşie, de răutate, de clevetire, de vorbele ruşinoase care v-ar putea ieşi din gură.” – Col. 3:5-8

„Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră: să vă feriţi de curvie; fiecare din voi să ştie să-şi stăpânească vasul în sfinţenie şi cinste, nu în aprinderea poftei, ca neamurile, care nu cunosc pe Dumnezeu… Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire. De aceea, cine nesocoteşte aceste învăţături nesocoteşte nu pe un om, ci pe Dumnezeu, care v-a dat şi Duhul Său cel Sfânt.” – 1 Tes. 4:3-5, 7-8

Toate aceste versete, și multe asemenea lor, se adresează celor mântuiți, nu celor nemântuiți. Ele vorbesc despre pericolul real ca un om mântuit cu adevărat să cadă în acest păcat dacă nu veghează, dacă nu perseverează în sfințenie. Aceste avertismente nu au niciun sens dacă omul mântuit nu mai păcătuiește, nici dacă omul mântuit este liber să păcătuiască, pentru că Dumnezeu îl mântuiește oricum. În ambele extreme, avertismentele ar fi inutile și ilogice. Dar dacă există o sfințenie pozițională și una experimentală, una instantanee și una progresivă, atunci, și doar atunci, avertismentele au sens.

Nu trebuie decât să privim spre contextul în care apar aceste avertismente pentru a ne da seama de acest adevăr. În 1 Cor. 6:11, Pavel le aduce aminte corintenilor că unii dintre ei fost înainte de mântuire curvari („Și așa erați unii din voi!”). Dar, prin mântuire „aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi în Numele Domnului Isus Hristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru.” Ați fost sfințiți. Da, Pavel adresează epistola celor care „au fost sfinţiţi în Hristos Isus” (1 Cor. 1:2). Aceasta se referă la sfințirea pozițională, la consacrarea ființei noastre pentru slujba lui Dumnezeu, ca Templu al Duhului Său Sfânt (6:19-20). Și pe acești oameni sfințiți Pavel îi îndeamnă să fugă de curvie (vs. 18). De ce? Pentru că în aceasta constă sfințirea progresivă, asta înseamnă „chemați să fie sfinți” din 1:2. Curvia nu mai este compatibilă cu noua natură, cu noua chemare, cu consacrarea de a fi Templu al Duhului. Faptul că îi îndeamnă să fugă de curvie și le explică de ce arată că erau unii credincioși care încă păcătuiau în acest fel, iar explicația trebuia să îi trezească și să îi facă să înceteze. În cazul în care erau pe cale să comită păcatul curviei, trebuia să le răsune în minte cuvintele drastice: „Nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădulare ale lui Hristos? Voi lua eu mădularele lui Hristos şi voi face din ele mădulare ale unei curve? Nicidecum!” (6:15).

În Efeseni, 5:3, ce rost ar avea expresia „curvia nici să nu fie pomenită între voi, așa cum se cuvine unor sfinți” dacă sfinții nu sunt în pericol de a cădea în acest păcat, dacă nu exista curvie între ei? Nu ar avea sens. Tocmai faptul că unii încă mai comiteau păcatul l-au determinat pe Pavel să scrie acele cuvinte. Dar și pe cei din Efes, la fel ca și pe cei din Corint, Pavel îi numește „sfinți”.

Pasajul din Col. 3 aruncă o lumină clară asupra subiectului, căci vorbește atât despre sfințirea pozițională cât și despre cea progresivă. Versetul 5 ne învață să omorâm mădularele pământești dintre care este și curvia. Cine este îndemnat să facă astfel? Cei a căror viață este ascunsă în Dumnezeu (vs. 3); cei care s-au „îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a făcut” (vs. 10); cei care sunt „aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi” (vs. 12). Aici vedem ambele aspecte ale sfințirii. Cea pozițională se găsește în versetul 3: „Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” și în 10a: „v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou” (la nașterea din nou). Sfințirea progresivă se găsește în versetul 10: „[omul cel nou] care se înnoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a făcut.” Omul nou (cel născut din nou) se află într-un proces de înnoire după Chipul (modelul) Domnului Isus. Dar procesul acesta de înnoire implică o dezbrăcare de omul cel vechi, adică de natura păcătoasă încă prezentă în credincios, care și ea este într-un proces de stricare, de corupere:

„potrivit adevărului care este în Isus, aţi fost învăţaţi cu privire la felul vostru de viaţă din trecut, să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care le dă adevărul.” – Ef. 4:21b-24

Dezbrăcarea de omul vechi (natura păcătoasă) are loc odată cu îmbrăcarea omului nou (natura spirituală), iar aceasta este un proces care are loc în cel mântuit. Pavel continuă în pasaj cu aplicații practice, arătând ce înseamnă în cazul sfinților din Efes acest proces de dezbrăcare/îmbrăcare: lăsați-vă de minciună, de mânie, de furturi, de calomnii, bârfe și vorbe negândite. Toate acestea erau încă prezente în sfinții din Efes, erau păcate pe care trebuiau să înceteze a le mai comite, dacă voiau să persevereze în sfințenie.

Multe alte exemple pot fi aduse pentru a ilustra adevărul acestei învățături, dar cele aduse până acum ar trebui să fie suficiente. Încă un aspect mai trebuie tratat, și anume, cum să înțelegem pasajele absolute, ca și cel din 1 Ioan 3:9,

„Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu.”

La o primă vedere pasajul pare a fi drastic de simplu: Ai comis un păcat? Nu ești mântuit! Ești mântuit? Nu păcătuiești și nu poți păcătui, în virtutea nașterii din nou și a Duhului Său prezent în tine. Dar aceasta nu doar că este contrar tuturor versetelor citate mai sus din scrierile lui Pavel, dar ar fi contrar chiar și cuvintelor lui Ioan, din aceeași epistolă. Căci el scrie:

„Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire… Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi. Dar, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit.” (1 Ioan 1:8-9; 2:1)

Într-o parte, Ioan spune că cel mântuit nu păcătuiește, în alta spune că dacă o persoană mântuită afirmă că nu păcătuiește, este mincinoasă și se înșeală singură. Care este explicația corectă? Contextul oferă răspunsul. Când Ioan spune că „Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte”, verbul în greacă este la un mod continuu, care se traduce „nu o ține păcătuind” sau „nu perseverează în păcat”. Aceasta se potrivește și cu cuvintele sale din cap. 1, și cu scrierile lui Pavel citate mai sus.

Concluzia celor de mai sus este următoarea: un copil al lui Dumnezeu, o persoană cu adevărat mântuită este sfințită în poziția sa înaintea lui Dumnezeu în momentul credinței. Dar în experiența sa, sfințirea este progresivă. Copilul lui Dumnezeu se luptă cu natura păcătoasă, și se întâmplă să cadă, dar nu rămâne jos. De șapte ori dacă cade, de șapte ori se va ridica, nu de șase. El știe că, atunci când eșuează, poate veni să își mărturisească păcatele înaintea lui Dumnezeu, care este credincios (fidel) și drept (pentru că Cristos a plătit pentru ele, și nu cere de două ori plata pentru aceeași ofensă) să i le ierte. Faptul că Domnul Său îi este Mijlocitor atunci când păcătuiește și eșuează, îi dă îndrăzneala de a veni cu rugăciune să ceară restaurarea părtășiei și primirea sa înapoi.

Ce produce în noi, credincioșii, în noi, cei sfințiți, conștientizarea faptului că încă nu suntem perfecți, că încă se întâmplă să păcătuim?

  1. o mai mare scârbă față de păcat. Cei născuți din nou nu mai iubesc păcatul, iar atunci când păcătuiesc și simt că îl întristează pe Duhul Sfânt, iubirea față de Dumnezeu îi face să urască și mai mult păcatul și să îl evite data viitoare.
  2. o smerenie mai mare. Eșecul nostru de a ne conforma standardului divin, atunci când Dumnezeu ne-a dat toate resursele de a învinge păcatul (Cuvântul, Duhul, rugăciunea) ne smerește, arătându-ne limitele, și ne împiedică să ne mândrim sau să îi privim cu superioritate pe alții.
  3. o dependență mai mare de Dumnezeu. Atunci când păcătuim, ne dăm seama ce slabi suntem și că nu ne-am putea ține noi pe cale, dacă n-ar fi Dumnezeu care să ne ridice și să ne țină. Așa învățăm să ne încredem mai puțin în noi înșine și mai mult în Dumnezeu.
  4. o apreciere mai mare a harului Său. Atunci când am căzut ne amintim mai bine ca oricând că „prin har am fost mântuiți”, că harul ne ține și în cădere, și în înălțare. Harul se vede în nemerit, și fiecare ridicare a noastră din cădere ne amintește din nou de mântuirea prin har.
  5. o mai mare dorință după sfințenie. Acum privim păcatul cu alți ochi, îl disprețuim și tânjim mai mult după sfințenie, după victoria totală împotriva lui.
  6. o îngăduință pentru cei mai slabi, atunci când cad. Dacă eu nu știu ce înseamnă căderea, nu voi avea înțelegere pentru eșecurile altora. Dar dacă eu însumi am fost căzut și ridicat, atunci nu îi voi judeca pe cei ce au căzut așa încât să îi dobor de tot, ci voi căuta să îi ridic așa cum am fost ridicat și eu.
  7. o mai mare iubire pentru Dumnezeu și pentru aproapele nostru. „Cui i se iartă mult, iubește mult”. Când sunt iertat de Dumnezeu și primit înapoi, Îl voi iubi mai mult. Și îmi voi iubi și aproapele mai mult.
  8. o putere de iertare mai mai mare pentru cei ce îmi greșesc. Faptul că mie Domnul mi-a iertat atâtea după ce m-a mântuit mă face să iert și eu greșelile celor de lângă mine, pe care le voi privi ca infime față de cele care mi-au fost iertate mie de Dumnezeu.
  9. o creștere a responsabilității noastre. Faptul că se întâmplă să eșuez, să păcătuiesc, îmi ascute simțul responsabilității și mă îndeamnă să fiu atent și să veghez, să conștientizez pericolele și să le evit.
  10. o auto-cercetare mai exactă: Conștient din proprie experiență de posibilitatea păcătuirii, voi căuta să cenzurez păcatul, să mă cercetez mereu pentru a mă feri de el. Înainte de a căuta să îl cenzurez în alții, mă verific pe mine. paiul și bârna

 

Dar ce se întâmplă dacă nu recunoaștem că încă păcătuim, chiar și după mântuire?

  1. Ne înșelăm singuri, crezând o minciună. (1 Ioan, 1:8)
  2. Contrazicem toate versetele și exemplele din Scriptură care afirmă contrariul
  3. Afirmăm că nu avem nevoie de mijlocirea lui Cristos (1 Ioan, 2:1), căci Cristos mijlocește pentru noi tocmai datorită faptului că suntem încă păcătoși. El, fiind un Mare Preot milos, pledează pentru noi, asigurându-ne iertarea și restaurarea. Dacă nu mai păcătuim, nu avem nevoie de mijlocirea lui Cristos, nici de iertarea lui Dumnezeu.
  4. Vom ajunge inevitabil la mândrie și la complex de superioritate, căci tocmai eșecurile noastre ne țin smeriți. Lipsa lor va da frâu liber mândriei, iar aceasta va duce la cădere…
  5. Vom ajunge să îi judecăm pe alții, catalogându-i drept nemântuiți dacă comit vreun păcat. Dacă noi nu avem nimic de cenzurat în noi înșine, vom căuta să smulgem paiele din ochii ceilalți, cenzurându-le lor păcatele.
  6. Vom fi superficiali în auto-cercetare, și în loc să luăm atitudine, vom închide ochii atunci când vom vedea pericolele.
  7. Vom răpi celor mai slabi siguranța mântuirii, învățându-i că nu sunt mântuiți dacă încă se luptă cu păcatul.

 

Acestea sunt doar câteva din efectele dăunătoare ale învățăturii potrivit căreia omul mântuit nu mai păcătuiește, resimțite la nivel practic, la nivelul trăirii și experimentării călăuzirii Duhului în viața de zi cu zi.

Dar lucrurile nu se opresc aici. Învățăturile Scripturii formează un tot unitar, de aceea, dacă modificăm una din ele, și altele vor avea de suferit. Docrina sfințeniei are implicații în multe din învățăturile majore ale Bibliei, de aceea, înțelegerea ei greșită va duce la alte învățături greșite. Perfecționismul va duce la concepții eronate despre următoarele învățături:

 

  1. Păstrarea și perseverența sfinților sau doctrina siguranței mântuirii. Această doctrină este definită succint de Pavel în 2 Tim. 2:19: „Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, având pecetea aceasta: «Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui» şi «Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de fărădelege!»”. Siguranța mântuirii credinciosului stă pe temelia tare a lui Dumnezeu, având o pecete dublă: Alegerea (cunoașterea specială) din veșnicii și perseverența în sfințenie (depărtarea graduală de fărădelege) a celor aleși. Perfecționismul distruge doctrina perseverenței, căci, dacă suntem deja perfecți, nu trebuie să perseverăm spre a atinge acel scop.
  2. Doctrina mijlocirii lui Cristos ca Mare Preot. Slujba Marelui Preot era dublă: să aducă jertfa pentru popor, apoi să se roage, să mijlocească pentru el. Dacă nu mai păcătuim, atunci nu mai avem nevoie de Isus ca Mare Preot mijlocitor.
  3. Doctrina călăuzirii Duhului Sfânt. Una din metodele de călăuzire a Duhului este și întristarea pe care o resimte atunci când păcătuim. Dacă nu păcătuim, atunci nu îl întristăm niciodată, și suntem întotdeauna plini de Duh, căci măsura plinătății Duhului este direct proporțională cu măsura în care suntem goliți de natura păcătoasă (dezbrăcați de omul cel vechi). Dacă nu mai avem natura păcătoasă, atunci suntem întotdeauna plini de Duhul, iar îndemnurile de a ne umple sunt ilogice.
  4. Doctrina disciplinării/educării noastre. Evrei 12 tratează tocmai discplinarea corectivă a copiilor lui Dumnezeu, datorită păcatului. Dacă nu păcătuim, atunci nu avem nevoie de disciplinare, iar îndemnurile și încurajările de acolo sunt un non-sens.
  5. Doctrina maturizării noastre. Viața noastră spirituală este asemănată cu viața naturală: începe cu nașterea din nou, următoarea etapă este cea a prunciei spirituale, când ne hrănim cu lapte spiritual, apoi creștem, ne întărim, învățăm să fim mai puternici, mai înțelepți, până ajungem la maturitate spirituală. Dar perfecționismul neagă acest proces, căci, dacă nu mai păcătuim, atunci suntem imediat maturi. Perfecționismul nu lasă loc creșterii reale, căci nu cunoaște grade de creștere.
  6. Doctrina adunării este afectată. Adunarea lui Cristos este sfântă, și trebuie să fie compusă doar din persoane mântuite. Dacă cei mântuiți sunt perfecți, atunci adunarea va trebui să fie compusă doar din acele persoane care pot pretinde și demonstra perfecțiunea. Dacă are ca membri altfel de persoane, ea este nescripturală, nu este a lui Cristos.
  7. Doctrina disciplinării în adunare. Aceasta afirmă că dacă un frate persistă în păcat cunoscut după ce s-a încercat îndreptarea sa privată și publică, trebuie exclus. Dar dacă cei mântuiți sunt perfecți, atunci păcatul este dovada că acela nu este mântuit, și trebuie exclus imediat, indiferent de atitudinea lui. Dacă se îndreaptă, el trebuie botezat, căci botezul anterior nu a întrunit nici măcar prima cerință pentru a fi valid (candidatul scriptural).
  8. Doctrina sfințeniei este afectată, dacă nu se înțelege diferența între sfințenia pozițională și cea progresivă.
  9. Doctrina justificării este afectată, căci este incorect a se afirma că după mântuire suntem socotiți neprihăniți, ci trebuie să se spună că suntem neprihăniți (la fel ca Isus Cristos, care a fost perfect).
  10. Doctrina legămintelor care reprezintă baza relației lui Dumnezeu cu omul este afectată. Legămintele sunt progresive, iar ele descoperă că poporul lui Dumnezeu va experimenta perfecțiunea abia la revenirea lui Isus.
  11. Doctrina despre păcat este afectată, căci neagă faptul că omul mântuit mai poate păcătui. Perfecționismul nu poate lăsa loc nici păcatelor din neștiință, nici păcatelor prin omisiune (Dacă știe cineva să facă bine și nu face, săvârșește un păcat).

Acestea sunt doar câteva din învățăturile biblice pe care perfecționismul le deformează. Dar mai trebuie atrasă atenția asupra unui aspect înainte de a încheia. Atragem atenția că dacă suntem perfecți, atunci trebuie să fim perfecți și în doctrină, nu doar în practică. Învățăturile false sunt o urâciune împotriva lui Dumnezeu, căci îi deformează caracterul și mesajul către om. Asta înseamnă că dacă suntem perfecți, avem învățătura și practica perfectă, că niciodată, de la mântuirea noastră, nu am crezut ceva greșit. Greșelile doctrinare sunt păcate. Doctrina este adevărul revelat al lui Dumnezeu, învățăturile false sunt minciună. Dacă îmi schimb o învățătură sau practică, demonstrez că fie greșesc acum, fie am greșit în trecut, iar acum caut să corectez greșeala. Dacă azi dau o învățătură, când ieri am dat alta, fie azi, fie ieri am greșit, am învățat o minciună, am păcătuit. Dacă azi cer un botez pe care nu l-am cerut în clipa nașterii mele din nou, până acum am trăit în neascultare, deci în păcat. Nu am știut? Dar am avut la îndemână dreptarul învățăturii sănătoase, Scriptura. Nu ne putem scuza, căci suntem trași la răspundere nu doar pentru ceea ce știm, ci și pentru ceea ce era în puterea noastră să aflăm. Perfecționismul, care nu cunoaște grade de creștere, nu implică doar sfera morală, ci și cea doctrinară. Dacă suntem perfecți înseamnă că știm tot adevărul, că trăim tot adevărul, că nu trebuie să ne răzgândim sau să schimbăm ceva în gândurile, vorbele și faptele noastre. Cunoașteți un astfel de om? Eu cunosc unul singur: Isus Cristos! Dacă cineva pretinde că este perfect, el trebuie să fie egalul lui Isus Cristos. Este cineva care îndrăznește cu adevărat să pretindă așa ceva și să fie gata să fie supus tuturor testelor Scripturii?

Perfecționismul înseamnă negare a experienței, negare a Scripturii, negare a nevoii noastre permanente de Dumnezeu. Produce o atitudine critică, de judecată, un complex de superioritate. Seamănă confuzie, dezbinare și chiar disperare între credincioși și eșuează într-un final tocmai în ceea ce speră să realizeze: apropierea de Dumnezeu și depărtarea de păcat. A recunoaște faptul că încă nu suntem perfecți nu înseamnă că ne complacem în păcat, că încurajăm păcatul, ci recunoaștem eșecul nostru și dependența noastră de Dumnezeu. Mă lupt, mă străduiesc, cresc spre perfecțiune, dar știu că nu o voi atinge pe pământul acesta. Abia când Îl vom vedea vom fi ca El. Privind spre acea vreme binecuvântată când voi fi mântuit și din prezența păcatului, nu doar de sub pedeapsa și puterea lui, spun, împreună cu Duhul și Mireasa: „Vino, Doamne Isuse!”

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: