MIŞCAREA ECUMENICĂ
Sau
Unitatea trupului mistic al lui Cristos
De Raul Enyedi
Aspecte introductive
EZVOLTAREA TEHNOLOGICĂ şi ştiinţifică demarată spre sfârşitul secolului al XIX-lea a adus cu sine o secularizare crescândă a lumii. Religia părea să bată în retragere, ajungând chiar sub asediul ateismului. Mulţi vedeau în aceasta moartea omului religios.
Însă religia a supravieţuit, şi, dacă unii îi profeţeau sfârşitul, André Malraux îi prevestea victoria, prin cuvintele devenite acum celebre: „secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”. Iar forma în care religia avea să învingă părea să se contureze chiar în mijlocul acestui „câmp de luptă”. Dar ce se petrecea oare în sânul lumii religioase în tot acest timp?
Tabloul religios al secolului XX a fost marcat în primul rând de noul curent apărut în cadrul creştinismului: ecumenismul. Dacă la începuturile sale a fost doar o mişcare nesemnificativă şi neluată în seamă de mulţi, aceasta s-a transformat în curând într-o forţă ce se impunea din ce în ce mai mult, devenind în cele din urmă principala mişcare a lumii creştine.
Termenul de ecumenism care desemnează această mişcare religioasă provine din cuvântul grecesc oikoumene, însemnând „lume”, „pământ”, „întreaga parte locuibilă a pământului”. Astfel, cuvântul indică scopul principal al mişcării, anume, o singură biserică pe întreg pământul, universală şi vizibil unită, slujind la convertirea lumii. Ecumenismul este o încercare de a ajunge la unitate şi reunificare eclesiastică, prin intermediul unor doctrine, metode şi activităţi specifice.
Trăsăturile care caracterizează ecumenismul sunt dialogul, deschiderea pentru comunicare în vederea ajungerii la o înţelegere, parteneriatul şi colaborarea. Spre deosebire de „deschiderile spre dialog” ale denominaţiilor de dinaintea lor, care aveau loc nu pentru a ajunge la o soluţie comună, ci pentru a dovedi partea opusă ca greşită, această mişcare oferă un „spaţiu ecumenic” de discuţii şi tratative tocmai în vederea ajungerii la puncte comune.
Mişcarea ecumenică este o noutate în istoria creştinismului. Ecumenismul modern, organizat, îşi are originile în două întruniri inter-denominaţionale. Prima dintre ele a avut loc la Londra, în August, 1846, unde 800 de reprezentaţi ai principalelor denominaţii protestante din 10 ţări diferite s-au întrunit pentru a lansa „ceva nou în istoria bisericii, o organizaţie distinctă care să exprime unitatea între indivizi creştini aparţinând unor biserici diferite”.[1] Această întrunire a pus bazele a ceea ce acum se numeşte Alianţa Evanghelică Mondială.
A doua întâlnire a avut loc la Edinburgh, în anul 1910, aceasta fiind o conferinţă în care diferite biserici protestante au discutat despre posibilitatea eficientizării lucrării de misiune în lumea ne-creştină şi promovării unei legături inter-confesionale mai strânse. Aici s-au pus pus bazele a ceea ce în 1948 devine Consiliul Mondial al Bisericilor.
Baza doctrinară a acestor conferinţe ecumenice era învăţătura postmilenistă, conform căreia creştinii trebuiau să convertească lumea înainte de revenirea lui Cristos.
Din acel moment, ecumenismul a progresat într-un mod incredibil, devenind cel mai popular curent al creştinismului modern, cerând un răspuns tuturor denominaţiilor. Cel mai important răspuns a venit din partea Bisericii Catolice care, în cadrul Conciliului Vatican II, răspunde afirmativ, deşi ambiguu, mişcării ecumenice protestante.
Condiţia religioasă a lumii creştine, caracterizată printr-un progres al eforturilor misionare, dorinţa de expansiune a frontierelor creştinismului, oboseala datorată secolelor de confruntări denominaţionale, atitudinea învechită a denominaţiilor tradiţionale în raport cu noile confruntări pe care o lume în rapidă schimbare le aducea cu sine, particularităţile denominaţionale tot mai şterse, apariţia a noi grupări şi curente în cadrul creştinismului, în special curentul penticostal şi mai târziu carismatic… toate acestea au contribuit la apropierea confesiunilor una de alta, la stabilirea de legături şi începerea unor discuţii care aveau să se înmulţească şi să se întărească în anii care aveau să urmeze.
Condiţia socială a lumii (rasismul, încălcarea drepturilor omului), condiţia politică (apariţia unor regimuri dictatoriale, totalitare) şi cea economică (sărăcia extremă, efectele negative ale globalizării) au generat situaţii care necesitau un răspuns din partea creştinismului.
Aceştia au fost principalii factori care au alcătuit decorul scenei religioase mondiale pe care avea să îşi înceapă prestaţia mişcarea ecumenică.
Cea mai cunoscută organizaţie ecumenică, având în acelaşi timp şi cea mai largă deschidere, este Consiliul Mondial al Bisericilor, organizaţie compusă din Biserici Protestante şi Ortodoxe, care colaborează îndeaproape cu Biserica Romano-Catolică. Pe lângă aceasta, există numeroase alte organizaţii ecumenice, mai mult sau mai puţin deschise spre dialog.
Pentru ca ecumenismul să aibă succes, trebuie ca toate părţile componente să fie aduse împreună şi păstrate astfel, funcţionând ca un întreg, ca un organism; deşi fiecare celulă – biserică locală, în cazul nostru – funcţionează individual, totuşi, lucrarea sa are în vedere scopul întregului organism.
Aşadar, pentru un ecumenism real, trebuie ca între părţi să existe o armonie suficientă încât să se poată realiza obiectivul propus. Aceasta se face prin intermediul a patru elemente esenţiale:
- Scopuri comune
- Activităţi comune
- Doctrină comună
- Un aparat legislativ, executiv şi administrativ care să asigure implementarea punctelor de mai sus la toate nivelurile, de la forurile internaţionale la membrul de rând al unei biserici locale.
Deoarece aceste patru puncte necesită o atenţie specială, vom încerca să le analizăm pe rând.
Scopuri comune
Dintre toate lucrurile care ar putea face ecumenismul imposibil, lipsa unui scop comun ar fi primul dintre ele. Acesta este liantul care ţine împreună bisericile, cu atât mai mult cu cât doctrina variată, comună doar în punctele principale, nu este destul de puternică pentru a aduce şi păstra împreună aceste biserici ecumenice.
Este esenţial ca scopul principal să fie scopul particular al fiecărui membru al mişcării, urmărit chiar fără existenţa unei astfel de organizaţii.
Scopul invocat ar fi ducerea Evangheliei până la marginile pământului, împărtăşirea veştii bune a creştinismului cu fiecare locuitor al planetei. Acesta este ţelul şi idealul fiecărui creştin, al fiecărei biserici şi al fiecărei denominaţii creştine. Idealul însă nu a fost niciodată atins, şi, chiar cu mijloacele media de acum, încă nu poate fi atins. Deşi este momentan imposibil, idealul se poate realiza daca toţi creştinii de pretutindeni ar lucra împreună la nivel local, zonal, naţional, internaţional şi chiar mondial. Deci o organizaţie mondială ecumenică ar înlesni eforturile individuale, ar face lucrarea de misiune mai eficientă şi ar spori şansele de reuşită.
Bineînţeles, alături de scopul principal, există şi alte obiective pe care mişcarea ecumenică le are în vedere. Printre ele s-ar număra lupta pentru respectarea drepturilor omului, a copilului, a femeii; militarea pentru încetarea discriminărilor etnice sau rasiale; a violenţei şi a conflictelor militare precum şi asigurarea ajutoarelor umanitare. Toate acestea sunt şi obiectivele locale sau denominaţionale ale diferitelor organizaţii membre. Slogane ca: iubire, părtăşie, închinare, laudă, unitate, echitate, dreptate, dialog, se găsesc în vocabularul oricărui membru sau simpatizant al acestei mişcări.
Scopul suprem pe care ecumenismul îl propune creştinilor este acela de a fi „una în Cristos”. Se spune că toţi cei ce fac parte din biserica universală invizibilă trebuie să fie una, invocându-se cuvintele Domnului din Ioan 17:21, „Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca, şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.” Unitatea în trupul mistic este absolut necesară pentru „convertirea lumii”, afirmă promotorii ecumenismului.
Iată cum vede Consiliul Mondial al Bisericilor această unitate şi rolul ei: „bisericile împreună slujind o lume în nevoie”.[2] În continuare se afirmă: „După secole de diviziune, bisericile recunosc din nou că sunt una în Cristos. În cadrul părtăşiei ecumenice, ei mărturisesc împreună, lucrează împotriva injustiţiei şi caută să învingă diferenţele lor istorice şi teologice”.[3]
Aşadar, ecumenismul propune ca scop final al său un creştinism unit, care luptă pentru câştigarea lumii pentru Cristos.
Activităţi comune
Dar, pentru a nu rămâne doar la discuţii teoretice, trebuie să se găsească modalităţi de punere în practică a scopurilor enumerate mai sus, ceea ce ne duce la cel de-al doilea punct din programul de ecumenizare a creştinismului: Activităţi comune.
Fără îndoială că numai lucrând împreună cu vecinul, intrând în vorbă cu el, dialogând, ajungem să ne cunoaştem mai bine. Întotdeauna suntem mai legaţi de o persoană pe care o cunoaştem, oricât de puţin, decât de un străin. Tot aşa, organizaţiile ajung să lege contacte trainice prin intermediul unor activităţi şi dialoguri comune inter-denominaţionale. Papa Ioan Paul II spunea: „Cu cât ne întrunim mai mult şi ne iubim mai mult unul pe celălalt, mărturisind bucuria care ne uneşte, cu atât va fi mai puţin grea calea dinaintea noastră.”[4]
Aceste activităţi trebuie să existe la toate nivelurile. Se organizează congrese şi conferinţe la care participă liderii religioşi naţionali sau internaţionali ai mai multor denominaţii. Astfel de congrese se pot încheia cu o masă Agape, cu împărtăşirea la Cina Domnului sau chiar cu ritualul spălării picioarelor. Seminarii sau cursuri pe diferite teme, având ca invitaţi profesori cu renume, din confesiuni diferite, sunt de asemenea utile pentru educarea viitorilor lucrători.
Mass-media este folosită pentru a promova ecumenismul, prin emisiuni radio sau TV[5] în care apar figuri cunoscute din culte diferite care stau la masa dialogului, discutând amiabil subiecte comune tuturor; diferite publicaţii, articole în ziare, site-uri de internet, materiale audio-video – toate acestea sunt folosite pentru a îndemna la atitudine şi acţiune comună.
Un rol însemnat îl au organizaţiile inter-denominaţionale cu profil social şi de caritate, de felul azilelor de bătrâni, orfelinatelor, cantinelor pentru săraci, şcolilor, grădiniţelor, clinicilor şi spitalelor.
Dar importanţa crucială o au manifestările ecumenice în care sunt implicaţi membrii obişnuiţi. Dacă aici se eşuează, toate celelalte activităţi menţionate mai sus sunt lipsite de orice rezultat ecumenic şi însemnătate.
Membrii obişnuiţi reprezintă majoritatea covârşitoare a tuturor denominaţiilor, iar dacă deciziile luate la vârful piramidei nu îşi găsesc împlinirea la baza ei, acestea sunt ca inexistente, fiindcă acest nivel reprezintă oglinda reală a sistemului ecumenic, reflectând adevărata sa stare şi eficienţă.
Astfel, marşurile care îi reunesc pe creştini, cum ar fi Marşul Învierii,[6] alături de alte manifestări de acest gen (concerte religioase, cruciade evanghelistice şi programe religioase comune, în locaţii de obicei neutre) îşi aduc aportul important în sădirea unei atitudini ecumenice în inimile participanţilor, în sânul bisericilor lor şi în comunitatea din care fac parte.
Dar unul din cele mai eficiente instrumente prin care se poate realiza o unitate mentală sau spirituală la nivel naţional, internaţional, şi chiar mondial, este rugăciunea – un timp definit, în care toţi credincioşii, din toată lumea, se roagă pentru acelaşi lucru. Şi astfel ajungem la ceea ce se numeşte „Săptămâna mondială de rugăciune”. Aceasta îi aduce pe toţi participanţii, din întreaga lume, împreună, legându-i spiritual. Săptămâna de rugăciune este anuală, dar datele calendaristice în care este ţinută pot diferi de la o zonă la alta. Subiectul, textele biblice şi îndemnurile la rugăciune sunt şi ele date, astfel încât unitatea tuturor participanţilor să fie una şi mai deplină.
Ca proiect, rugăciunea pentru unitatea creştinilor la care să participe mai multe denominaţii, a existat încă din secolul al XVIII –lea şi s-a dezvoltat tot mai mult în secolul al XIX -lea şi în primele decade ale secolului XX. Ideile au plecat fie de la protestanţi cu tendinţe penticostale, fie de la romano-catolici.
Ideea de săptămână mondială de rugăciune aparţine abatelui francez Paul Couturier, care, în 1935, propune „Săptămâna universală de rugăciune pentru unitate creştină”. Anul 1964 aduce cu sine două evenimente extrem de importante în evoluţia săptămânii de rugăciune. Primul are loc la Ierusalim, unde Papa Paul VI se roagă împreună cu Patriarhul ortodox al Constantinopolului, Athenagoras I, ca „toţi să fie una” (Ioan 17:21).[7] Al doilea se petrece la Roma, unde Decretul despre Ecumenism al Conciliului Vatican II subliniază că rugăciunea este sufletul mişcării ecumenice şi încurajează ţinerea săptămânii de rugăciune. În anul 1965, Comisia pentru credinţă şi ordine a Consiliului Mondial al Bisericilor şi Secretariatul pentru promovarea unităţii creştine (cunoscut acum drept Consiliul pontifical pentru promovarea unităţii creştine) din partea Bisericii Romano-Catolice încep pregătirea oficială comună a materialului pentru Săptămâna de rugăciune, material folosit pentru prima dată oficial în anul 1968.[8] De atunci, aceste materiale au o utilizare tot mai largă, fiind folosite în prezent de aproximativ 550 milioane de creştini ecumenici.
Deşi alte organizaţii ecumenice folosesc alte date sau alte materiale, ideile şi practica provin din sursa citată mai sus.
Un pas dincolo de limitele creştinismului sau a dialogului cu religiile monoteiste, în vederea colaborării inter-religioase, a fost făcut de Papa Ioan Paul II, care a chemat toate denominaţiile creştine şi religiile lumii să se întrunească pentru a se ruga împreună pentru pace. Evenimentul s-a realizat pentru întâia dată în 27 octombrie 1986 în oraşul Assisi, Italia. Acolo, sub prezidiul papei, s-au adunat reprezentanţi ai principalelor confesiuni creştine, alături de evrei, musulmani, hinduşi, budişti, indieni americani, etc., rugându-se fiecare la dumnezeul său, în felul său caracteristic, pentru pacea lumii.
Urmând „spiritul Assisi”, după cum l-a numit papa Ioan Paul II, aceste întruniri de rugăciune au continuat în fiecare an, în locaţii diferite, în anul 1998 evenimentul având loc la Bucureşti.[9] Această controversată chemare la rugăciune a deschis o uşă pentru dialogul inter-religios la care sunt invitate şi religiile politeiste şi animiste, dând o nouă dimensiune dialogului ecumenic, prin apropierea marilor religii ale lumii una de cealaltă.
Alte activităţi comune de o importanţă deosebită pentru mişcarea ecumenică sunt sărbătorile religioase. În jurul acestora s-au dezvoltat ceremonii complexe, tradiţii şi diferite alte obiceiuri care au dus la un adevărat „spirit” al acestor sărbători, de o puternică încărcătură emoţională pentru participanţi. Principalele sărbători ecumenice sunt Crăciunul, Botezul lui Isus, Floriile, Paştele, Rusaliile, Înălţarea lui Isus. Datele acestor sărbători sunt fixate de Biserica Romano-Catolică şi de Bisericile Ortodoxe.
În trecut, evanghelicii s-au opus categoric acestor sărbători datorită originii păgâne a datelor şi obiceiurilor şi a faptului că nu există nici o poruncă în Noul Testament de a ţine astfel de zile. În prezent, evanghelicii implicaţi în mişcarea ecumenică participă la sărbătorile catolice/ortodoxe, selectând din acestea pe cele care au legătură cu Isus.[10]
De ce sunt importante aceste diferite activităţi comune? O faptă face mai mult decât o mie de vorbe. Şi chiar mai mult decât atât, dacă vorbele nasc polemici şi nu consens. În acelaşi timp, atunci când oamenii sunt ţinuţi ocupaţi, gândirea critică este considerabil redusă, scăzând astfel dispoziţia lor spre cercetare doctrinară, privită acum doar ca simplă teorie comparativ cu activităţile în care sunt implicaţi.
Iar aceste motive sunt mai mult decât suficiente în încercarea de a calma apele, şi aşa destul de învolburate datorită problemei doctrinare.
Doctrină comună
Dacă activităţile comune îi apropie pe oameni, problemele doctrinare creează cele mai aprinse dezbateri, cele mai multe neînţelegeri între participanţii la discuţie. Primele două puncte sunt desemnate tocmai pentru a ajuta la realizarea acestuia. Doar aşa mişcarea ecumenică ar avea un fundament solid, iar unitatea ar fi deplină.
Ceea ce împiedică unitatea doctrinară din sânul mişcării şi încetineşte mult atingerea obiectivelor ecumenice este identitatea denominaţională, adică susţinerea din partea denominaţiilor membre a unor doctrine specifice lor, care le fac diferite de celelalte.
Cele mai multe denominaţii îşi bazează existenţa tocmai pe astfel de particularităţi. Problema cu care se confruntă acestea este că, odată cu nivelarea acestor particularităţi, ele îşi pierd nu doar identitatea, dar şi motivul separării şi înfiinţării. Acceptând renunţarea la specificul lor, implicit îşi denunţă întemeietorii şi predecesorii ca schismatici şi impostori.
Modelul bisericii ecumenice este unul „post-denominaţional”, în care bisericile refuză să ia în considerare diferenţele dintre ele, insistând să privească doar la asemănări.
Cu toate acestea, identitatea denominaţională rămâne o problemă acută. Chiar şi Consiliul Mondial al Bisericilor se confruntă cu această problemă serioasă. Se spune: „O altă provocare vine, paradoxal, datorită ascuţirii identităţilor în bisericile din mişcarea ecumenică tradiţională. Acesta poate fi un răspuns necesar unei lumi în rapidă schimbare, cu nesiguranţa viitorului pe care o aduce, pierderea valorilor sociale tradiţionale şi secularizarea crescândă. Nu ar trebui să fie anti-ecumenică. Dar deseori este: o accentuare a localului şi familiarului, o teamă de ceea ce este diferit, stresul financiar – asemenea factori cheamă spre o ‚re-confesionalizare’, o întoarcere spre interior care lasă resurse mai puţine pentru părtăşia ecumenică.”[11]
Aşa că orice „ascuţire” a identităţilor şi privire spre propriile particularităţi reprezintă o provocare pentru ecumenici, atât timp cât se încearcă acoperirea diferenţelor şi nu rezolvarea lor o dată pentru totdeauna.
Ca mijloc de protecţie împotriva unor secte ecumenice eretice, şi totodată pentru a încerca să se arate membrilor că împărtăşesc şi doctrină comună, nu doar scopuri şi activităţi, este necesară subscrierea la o mărturisire de credinţă ca una din condiţiile de aderare la o organizaţie ecumenică.
Mărturisirea fiind una ambiguă, rămân destule probleme neatinse şi suficient spaţiu pentru identitate confesională. Aceasta nu are ca scop rezolvarea diferenţelor, ci sublinierea elementelor de credinţă comune, aducând bisericile ce se alătură mişcării într-un „spaţiu ecumenic” în care se pot pune în discuţie diferenţele de doctrină.
Conform promotorilor ecumenismului, există doi piloni pe care întreaga mişcare este aşezată: Scriptura şi Crezul Niceo-Constantinopolitan.[12] Vom reveni mai târziu pentru a discuta pe larg baza scripturală a ecumenismului. Esenţa ecumenică a Crezului constă în afirmaţia: „Cred într-una, sfântă, sobornicească [catolică sau universală] şi apostolică Biserică”. Astfel, doctrina despre biserică dezvoltată în Sinoadele ecumenice cheamă pe toţi cei care cred în biserica universală la unitate spirituală, practică şi doctrinară.
Totuşi, doctrina comună rămâne punctul cel mai greu de realizat, părând deocamdată imposibil. Dar reducerea importanţei doctrinei într-o lume pragmatică, orientată spre acţiune, favorizează împlinirea scopului. Nu mai contează atât ceea ce crezi în anumite domenii, atât timp cât eşti implicat în mega-acţiuni, cum ar fi apărarea drepturilor omului, ajutorarea săracilor Africii sau militarea pentru pace în Orientul mijlociu.
Aparatul legislativ, executiv şi administrativ
Cel de-al patrulea element esenţial al mişcării ecumenice îl reprezintă aparatul legislativ, executiv şi administrativ care ia deciziile şi se asigură de implementarea lor la toate nivelurile. Într-adevăr, vorbim de niveluri diferite ale unei organizaţii piramidale bine structurate.
Deciziile luate la centru sunt transmise fiecărei organizaţii naţionale membre care, la rândul ei, le transmite mai departe organizaţiilor teritoriale. De aici, deciziile ajung la nivel local în biserici, prin intermediul preoţilor, pastorilor, comitetelor, sau al altor lucrători bisericeşti autorizaţi. Această structură este formată din comunităţi de biserici, uniuni, alianţe, convenţii sau consilii inter-religioase. De fapt, chiar bordurile de misiune sau comitetele din cadrul unei biserici locale pot fi incluse aici, fiindcă tot ce depăşeşte nivelul unei democraţii locale, este o piesă în acest angrenaj imens, mondial.
Desigur că cele mai multe dintre aceste uniuni, convenţii, etc., nu au fost înfiinţate pentru a sluji mişcării ecumenice, dar, în timp, şi-au schimbat rolul şi scopurile. Ecumenismul a găsit în aceste organizaţii supra-bisericeşti o structură deja formată şi funcţională, şi a folosit-o ca pe un instrument important pentru înaintarea sa rapidă.
Aceste structuri piramidale sunt strict necesare mişcării ecumenice, deoarece în lipsa lor, tratativele ar trebui duse cu fiecare biserică locală în parte, proces care ar dura o lungă perioadă de timp şi ar implica resurse umane şi financiare imense.
Fiindcă ecumenismul nu ar putea funcţiona decât la nivel local fără organizaţii supra-bisericeşti, vom lua două exemple concrete despre felul în care se aplică nişte hotărâri mondiale la nivelul membrului de rând dintr-o anumită biserică locală.
Primul exemplu se referă la săptămâna mondială de rugăciune a Consiliului Mondial al Bisericilor.
Aşadar, în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor, se ia hotărârea ca Săptămâna mondială de rugăciune să aibă tema căutării unităţii creştine pe tot parcursul anului. Totodată, se desemnează şi textele biblice, explicaţiile textului şi motivele de rugăciune care vor fi folosite. Aceste materiale sunt preluate de delegaţii Bisericii Evanghelice Luterane din America, care le transmit organizaţiilor regionale, de unde sunt trimise celor 65 de sinoade, printre care North Western Washington Synod, South Eastern Iowa Synod sau Metropolitan New York Synod. De aici, materialele ajung în biserici, în Seattle, Davenport sau New York, loc în care îşi împlinesc scopul, acela de a uni în rugăciune şi spirit pe credincioşii din bisericile luterane americane cu celelalte sute de milioane de creştini participanţi la acelaşi eveniment ecumenic.
Pentru a vedea chiar mai bine sistemul piramidal ecumenic şi modul în care acesta funcţionează, să luăm cel de-al doilea exemplu mai apropiat nouă.
Un program asemănător de rugăciune comună este iniţiat şi de Alianţa Evanghelică Mondială. Programul poate apărea sub forma celui de mai sus, sau sub o formă mai generală, ca şi chemare la rugăciune pentru un anumit subiect. O astfel de chemare la rugăciune poate fi pentru creştinii din Coreea de Nord sau pentru Biserica persecutată de pretutindeni de pe glob.[13]
Traseul unui astfel de apel poate parcurge următorii paşi: de la centrul Alianţei Evanghelice Mondiale apelul este transmis Alianţei Evanghelice Europene, care, la rândul său, îl transmite Alianţei Evanghelice Române (constituită din cultele Creştin Baptist, Penticostal, Creştin după Evanghelie şi mişcarea Creştin Ortodoxă „Oastea Domnului”). Următoarea etapă este ajungerea apelului la Uniunea Bisericilor Creştine Baptiste din România, de unde este trimis spre asociaţiile regionale, Comunităţile Bisericilor Creştine Baptiste de Timiş, de Arad, de Bucureşti, etc. De aici, apelul este transmis, prin intermediul pastorilor, bisericilor locale din Timişoara, Arad, Bucureşti, etc., care se unesc în rugăciunea lor, pentru Coreea sau pentru Biserica persecutată, împreună cu sutele de milioane de alţi creştini nominali, din diferite denominaţii protestante şi neo-protestante, de pe tot întinsul globului, participanţi la acelaşi eveniment ecumenic.[14]
Desigur că nu toate bisericile membre în organizaţii ecumenice au acelaşi ritm de implementare al deciziilor luate la nivel înalt. Există o oarecare libertate de sortare a deciziilor venite de la vârf în cadrul nivelurilor superioare aşa încât nici o decizie nu ajunge la membrul de rând înainte de a fi filtrată. Pe această cale ecumenică, unele biserici aleargă înainte, iar altele vin mai pe urmă. Dar ele au aceeaşi ţintă şi vor ajunge toate, fără îndoială, la linia de sosire, mai devreme sau mai târziu.
Scopul real al ecumenismului – Biserica mondială unică
Pe lângă scopurile afirmate deja, există şi scopul despre care nu se vorbeşte, dar care devine tot mai clar, pe măsură ce se studiază mai atent ecumenismul mondial, şi anume, conceperea unei Biserici mondiale unice.
Scopul ecumenismului este de a aduce creştinismul din starea în care se găsea, starea „Biserici separate” la starea „Biserica una”. Acum ne aflăm la o fază intermediară, starea „Bisericile una”, fază caracterizată de scopuri şi activităţi comune. Faza finală nu se poate realiza decât la rezolvarea problemei doctrinare.
Dar care este rolul Catolicismului pe viitor? Şi de ce este Biserica Catolică interesată de ecumenism? Aceasta nu consideră că deţine adevărul parţial, că trebuie să îl caute şi să îl găsească în „spaţiul ecumenic de discuţie”. Biserica Catolică este singura care nu are aceeaşi poziţie ca restul bisericilor implicate în ecumenism. Răspunsul: Aceasta caută să întoarcă la ea pe fiicele „rătăcite” şi „risipitoare”, să aducă înapoi schismaticii şi să corecteze ereticii, numiţi acum de Roma, „fraţi separaţi”. Şi nimic nu ajută această cauză a ei mai mult decât ecumenismul.
Biserica Catolică deja cooperează cu diferite mişcări ecumenice, discuţiile între părţi aflându-se în diferite stadii, unele chiar avansate. Din moment ce nici o mişcare ecumenică nu are consistenţa doctrinară necesară pentru ţinerea împreună a părţilor componente, această consistenţă şi consecvenţă găsindu-se totuşi la Vatican, o unire a acestor părţi ar duce într-adevăr la o Biserică unică mondială, cea mai puternică organizaţie religioasă pe care va fi văzut-o omenirea în toată istoria ei!
Activităţile ecumenice – Biserica socială
Implicarea bisericilor ecumenice în activităţile umanitare, sociale şi politice le face nişte instituţii social-umanitare sau organizaţii de apărare a drepturilor omului, şi nu biserici ale lui Cristos. Nu pentru astfel de activităţi au fost lăsate bisericile pe pământ!
Scopul pe care bisericile trebuie să îl îndeplinească se găseşte în porunca Mântuitorului,: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” – Mat. 28:19-20. „Duceţi-vă” este o trimitere cu împuternicire divină (vs. 18), cei trimişi lucrând pentru Dumnezeu (vs. 19) şi bucurându-se de prezenţa lui Cristos (vs. 20). Ucenicii sunt persoane care au auzit Evanghelia, au crezut-o şi au fost botezaţi (Marcu 16:15, 16). Datoria Bisericii de atunci şi a tuturor descendentelor ei este de a predica Evanghelia, de a-i boteza pe cei ce cred şi de a-i învăţa întreaga învăţătură creştină. Toate aceste activităţi sunt responsabilitatea bisericilor şi nici una efectuată în afara lor (pe cont propriu sau prin intermediul bordurilor de misiune, ale asociaţiilor religioase, etc.) nu reprezintă ascultare de Cristos. Da, evanghelizarea, administrarea rânduielilor şi instruirea în credinţă efectuate de bisericile eretice sau apostate nu reprezintă acte de supunere faţă de Cristos, ci mai degrabă acte de rebeliune şi imitare a adevărului!
Dacă o biserică nu îndeplineşte obiectivul pentru care a fost lăsată pe pământ, dacă nu este implicată în activităţile legate de acest obiectiv, aceasta nu poate fi o Biserică a lui Cristos! Nu contează cât bine face comunităţii, câţi săraci a ajutat în ţările din lumea a treia, ce realizări a avut pe plan politic internaţional, toate acestea la un loc nu o fac biserică a lui Cristos![15]
Ecumenismul – fundamentat pe doctrină falsă
În încercarea de a rezolva problema doctrinară, ecumenismul recurge la strategii subtile şi neoneste. Printre acestea se numără următoarele: denaturarea istoriei creştinismului în vederea vindecării rănilor trecutului; reinterpretarea particularităţilor denominaţionale; redefinirea doctrinelor, acolo unde o asemenea redefinire este posibilă şi de ajutor; abstractizarea şi relativizarea unor termeni ca unitate, iubire, adevăr, părtăşie, Biserică, trupul lui Cristos, etc. care îşi pierd sensul şi greutatea când sunt luaţi în afara contextului lor biblic, ajungând să primească alt înţeles decât cel iniţial.
Dar cât de solidă este temelia doctrinară comună a ecumenicilor? Vom încerca în continuare să analizăm validitatea interpretărilor date de ecumenici pasajelor scripturale considerate a fi bază doctrinară a ecumenismului.
Una din doctrinele principale căreia ecumenismul îi datorează existenţa este, aşa cum deja s-a menţionat, postmilenismul. Ideile fondatorilor erau că, Cristos va găsi la revenirea Sa, o lume convertită. Dar vorbeşte Biblia despre convertirea întregii lumi? Răspundem cu un NU hotărât şi nu aducem decât una din multele dovezi, aceasta fiind suficient de convingătoare. Domnul spune: „Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?” – Luca 18:8. Implicaţia este că va fi, dar nu multă. În nici un caz nu va găsi o lume convertită!
Una din doctrinele care îi apropie pe ecumenici este doctrina salvării prin fapte. Catolicismul afirmă participarea la sacramentele Bisericii ca fiind calea spre mântuire; Ortodoxismul predică şi doctrina accederii la sfinţire prin propriile fapte; evanghelicii promovează regenerarea decizională, sau exersarea voinţei libere în luarea unei decizii pentru Cristos, manifestată într-o varietate de forme. Dar toate acestea nu sunt decât ramuri diferite ale aceleiaşi doctrine umaniste – capacitatea omului de se mântui, de a cumpăra harul lui Dumnezeu.
Scriptura condamnă clar această doctrină umanistă, afirmând în repetate rânduri că harul nu poate fi câştigat şi nici amestecat cu fapte umane.[16]
Versetul atât de des citat de ecumenici, „un Domn, o credinţă, un botez” arată, la fel ca şi contextul din care provine, unitatea spirituală, doctrinară şi practică a membrilor unei adunări locale şi nu o unitate mistică a unei biserici universale.
„O credinţă” arată caracterul unic şi compact al adevărului. Acest adevăr a fost revelat de Dumnezeu în Sfânta Scriptură, iar bisericilor le-a fost încredinţată responsabilitatea de a-l apăra şi proclama lumii. În acest sens, o biserică a lui Dumnezeu este „stâlpul şi temelia adevărului” (1 Tim. 3:15). Aşadar, adevărul nu se află în locul în care fiecare confesiune îşi aduce „contribuţia la adevăr”, după cum ne învaţă ecumenismul, ci în adunarea scripturală, în fiecare adunare scripturală recunoscută de Dumnezeu, fiindcă numai într-o astfel de adunare este Sfânta Scriptură crezută şi proclamată!
Unitatea în diversitate învăţată de Pavel în 1 Corinteni 12:12-27 şi Efeseni 4:1-16 este unitatea spirituală şi doctrinară a trupului – un organism viu – în diversitatea membrelor (care au daruri diferite, ba chiar măsură diferită a harului), aceasta fiind baza activităţilor comune şi a scopului lor comun în cadrul trupului, al adunării din locul respectiv.[17]
Ce ne învaţă ecumenismul în prezent? Unitatea trupului mistic, universal al lui Cristos în scop şi activităţi, în diversitate doctrinară. Din nou se vede clar diferenţa dintre calea lui Dumnezeu şi calea oamenilor!
Cheia înţelegerii corecte a rugăciunii Mântuitorului din Ioan 17, „mă rog ca toţi să fie una” stă în studierea contextului. Nu activităţile sociale îi leagă pe ucenicii lui Isus, ci prezenţa Lui în ei (vs. 23) – unitatea spirituală – şi Cuvântul pe care Domnul L-a primit de la Tatăl şi l-a dat lor (Ioan 17:8, 14, 17, 20, 21) – unitatea doctrinară. Numai astfel puteau fi cei de atunci una, şi numai astfel putem noi, cei de acum, să fim una cu cei de atunci.
Adevărata unitate nu stă într-un scop comun, în acţiuni comune, nu stă nici măcar în dragoste! Adevărata unitate stă în adevăr, în Cuvântul sfânt! Oamenii astăzi sunt gata să sacrifice adevărul pe altarul iubirii în cinstea unităţii, dar unirea lor nu va fi, nu poate fi acceptată de Dumnezeu! Calea ecumenismului este alternativa umană la planul divin, fiindcă nesocoteşte modul revelat de Dumnezeu prin care trebuie să se realizeze unitatea.
Deseori ecumenismul apelează la Scriptură pentru a se justifica. Dar putem găsi oare în Scriptură exemple ecumenice, de deschidere spre alte credinţe, de tolerare a erorilor, de ignorare a diferenţelor? A fost Isus, Domnul şi Mântuitorul nostru, un lider ecumenic, deschis spre dialog şi cooperare cu celelalte grupări religioase din vremea Lui. Oare pentru ecumenism se roagă El în Ioan 17? Dar urmaşii săi? Au fost apostolii ecumenici în gândire şi acţiune? Ce spune Scriptura?
Mântuitorul a avut mai degrabă discuţii polemice decât ecumenice cu liderii religioşi ai zilelor Lui, condamnând devierile din doctrina şi practica acestora (Marcu 7:9, etc.). Petru, predicând în Ziua Cincizecimii şi mai târziu, în Templu, apoi vorbind Sanhedrinului, Ştefan vorbind aceloraşi conducători iudei, nu au căutat dialoguri ecumenice, nu au încercat să caute soluţii comune pentru o mai bună convieţuire şi colaborare, ci şi-au predicat direct mesajul, chiar dacă mulţi scrâşneau din dinţi la auzul vorbelor lor. Pavel nu caută puncte comune între creştinism şi filozofiile greceşti, când a vorbit atenienilor în Areopag, sau între creştinism şi păgânism în cetatea Listra.
Mesajele predicate de aceştia subliniau individualitatea şi unicitatea creştinismului ca deţinător al adevărului deplin (Vezi Fapte 2:14-36; 3:12-26; 4:8-12; 14:8-18; 17:22-31).
Este evident că primii creştini nu concepeau nici un fel de dialog inter-religios. Ei însă nu concepeau nici negocierile cu „fraţii separaţi”, cu cei care nu au rămas în întregime fideli învăţăturilor creştine, ci şi-au luat asupra lor autoritatea de a adăuga sau scoate învăţături din cele primite. Astfel, Pavel cheamă în repetate rânduri la separare de aceşti oameni, „să vă depărtaţi de orice frate, care trăieşte în neorânduială, şi nu după învăţăturile pe care le-aţi primit de la noi” (2 Tes. 3:6). „Şi dacă n-ascultă cineva ce spunem noi în această epistolă, însemnaţi-vi-l, şi să n-aveţi nici un fel de legături cu el, ca să-i fie ruşine. Să nu-l socotiţi ca pe un vrăjmaş, ci să-l mustraţi ca pe un frate” (2 Tes. 3:14, 15), arătând atitudinea potrivită faţă de cei care s-au depărtat de adevăr (Vezi Rom. 16:17, 2 Tim. 3:5, Tit 3:10, 2 Ioan 10, etc.).
Un alt verset la care fac referire ecumenicii pentru a-şi justifica încercarea de unitate în diversitate doctrinară este Filipeni 3:16, „dar în lucrurile în care am ajuns de aceeaşi părere, să umblăm la fel”. Ca de fiecare dată, studierea contextului rezolvă problema şi respinge pretenţiile ecumenicilor.
În versetele anterioare Pavel vorbeşte despre perseverenţa în viaţa de credinţă, comparând-o în versetele 12-14 cu o cursă de atletism în care încearcă să ajungă la linia de sosire, adică învierea din morţi. Versetul 15 spune: „Gândul acesta [al alergării, al perseverenţei în credinţă] dar să ne însufleţească pe toţi care suntem desăvârşiţi şi dacă în vreo privinţă sunteţi de altă părere [variaţie doctrinară faţă de Pavel], Dumnezeu vă va lumina şi în această privinţă”. Pavel nu cedează nici un centimetru de teren doctrinar, ci afirmă că Dumnezeu îi va conduce spre aceeaşi doctrină şi pe aceia dintre ei care difereau parţial faţă de doctrina apostolului. În versetul 17, Pavel îndeamnă din nou ca ucenicii din oraşul Filipi să îl urmeze şi să ia ca modele pe cei ce îl urmează.
În acest context, Pavel îndeamnă în versetul 16 la unitate pe baza doctrinei comune, această unitate urmând să crească pe măsură ce diferenţele doctrinare erau eliminate, nu prin negociere şi încercare de ajungere la consens, ci prin aliniere la doctrina revelată şi autorizată de Dumnezeu.
Acestea sunt doar câteva exemple din multele care puteau fi citate pentru a demonstra că nu există gândire ecumenică în Scriptură şi nici practică de acest gen printre primii creştini. Nu, ecumenimsul nu exista nici măcar ca idee în Noul Testament, cu atât mai puţin ca practică. Şi fiindcă toate bisericile nou-testamentale erau independente, neexistând nici una din structurile supra-bisericeşti de astăzi, ecumenismul era imposibil!
Care este deci adevărata temelie a ecumenismului? Din multitudinea de exemple posibile, am ales doar câteva pentru a demonstra că Biblia nu sprijină ecumenismul. Astfel, a mai rămas doar un singur pilon: Crezul şi dogmele care s-au dezvoltat pe parcursul Sinoadelor ecumenice, după ce creştinismul a devenit religie de stat! Aceasta este adevărata temelie a ecumenismului! Pe acestea se sprijină tratativele dintre Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe, şi pe această bază sunt aduşi protestanţii înapoi la Biserica-Mamă!
Piramida ecumenică
Putem spune că fără piramida organizaţiilor para- şi supra-bisericeşti, ecumenismul ar fi imposibil. Cât timp, ce efort şi ce sume ar fi necesare pentru a determina sute de mii de biserici locale, independente, din diferite confesiuni şi de pe întreg întinsul pământului, să se unească într-o astfel de „horă” ecumenică? Răspunsul este imposibil de dat.
Dar ne putem întreba, de unde pleacă ecumenismul, care este izvorul său? S-ar putea răspunde: organizaţiile supra-bisericeşti de felul comunităţilor, asociaţiilor, uniunilor, convenţiilor, etc. Răspunsul ar fi corect, dar incomplet. Chiar dacă ideile pornesc de acolo, responsabilitatea apariţiei şi dezvoltării ecumenismului aparţine bisericilor locale! Într-adevăr, dacă membrii bisericilor nu ar fi renunţat la drepturile lor, dacă nu ar fi fugit de datoriile lor, nu s-ar fi ajuns aici. Într-adevăr, nu bisericile locale au fost acelea care au hotărât schimbarea steagului de pe catarg, ci organizaţiile superioare lor. Bisericile locale s-au găsit în poziţie de indiferenţă, ignoranţă sau neputinţă de a schimba ceva în sistem.
Să ne amintim însă că nu a fost întotdeauna aşa! Aceste organizaţii, devenite instrumente ale ecumenismului mondial, care dictează bisericilor cursul pe care trebuie să îl urmeze, nu au existat dintotdeauna! A existat o vreme în care bisericile, independente, dar conlucrând ca surori, luptau pentru adevărul biblic aşa cum îl înţelegeau, rămânând separate de orice părea a fi rău, nebiblic!
Astăzi, ideea de biserică democratică, independentă, pare ceva cel puţin ciudat. Independenţa s-a pierdut, democraţia simplă în cadrul unei astfel de adunări a fost înlocuită de o ierarhie stufoasă de „comitete şi comiţii” scăpate de sub controlul adunării locale.
Membralitatea într-o biserică scripturală aduce cu sine şi responsabilitatea de a contribui la viaţa bisericii prin luarea deciziilor, exprimate prin votul tuturor membrilor. În cazul acestor sisteme, puterea de decizie nu o mai are membrul, ci reprezentanţii săi. Biserica nu mai este o democraţie sub Cristos, Capul, ci o republică în care membrii aleg un grup restrâns care să îi reprezinte. În astfel de cazuri, membrul obişnuit şi bisericile locale pierd controlul asupra activităţilor ce se petrec la nivelurile superioare, devenind simpli executori ai ordinelor venite de sus.
Membrului de rând nu-i mai pasă ce se întâmplă şi se mulţumeşte să creadă ce i se spune şi să execute ce i se porunceşte. Iar pentru un astfel de membru, ecumenismul pare a fi calea cea mai sigură şi confortabilă de urmat pentru viitor.
Concluzie
Să fie oare ecumenismul singura opţiune pentru viitorul creştinismului? Un influent predicator ecumenic român spunea în urmă cu câţiva ani, „Viitorul Bisericii este un ecumenism ponderat”. Să fie oare aşa? Compromisul, renunţarea la identitate proprie, adoptarea unei doctrine care să nu ofenseze pe nimeni, aceasta să fie calea fără alternativă pe care o vom urma? Şi unde duce aceasta? Calea ecumenismului, pavată cu intenţii bune, decorată cu lozinci frumoase, duce spre acea unică biserică mondială, unită în scopuri, activităţi şi doctrină, dar fără Cristos şi fără adevăr.
Care este atunci alternativa la ecumenism? Răspunsul îl găsim în Scriptură: „despărţiţi-vă de ei” (2 Cor. 6:18) – separarea de tot ceea ce este pângărit, independenţa bisericilor faţă de stat şi faţă de orice organizaţii supra-bisericeşti. Da, biserici separate total de stat, independente de comunităţi, uniuni, alianţe şi consilii bisericeşti este SINGURA ALTERNATIVĂ REALĂ la ecumenism![18]
Dar sunt oare toate bisericile independente biserici ale lui Cristos? Nu, ci numai acelea care au doctrina şi practica primei Biserici înfiinţate de Cristos şi originea în aceasta! Bisericile Lui nu urmează învăţăturile vreunui om, ci Cuvântul lui Dumnezeu; acestea nu au fost întemeiate de vreun om, ci de Cristos (Mat. 16:18)! Cristos a stat alături de aceste biserici în toată existenţa lor bimilenară, împlinindu-şi promisiunea, „Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.”
Singurele biserici care au conservat doctrina şi practica creştinismului original şi care pot pretinde o existenţă neîntreruptă în toate timpurile sunt bisericile de tip baptist.
În aceşti două mii de ani de istorie creştină, bisericile de tip baptist (cunoscute în acest timp sub o mulţime de nume) s-au împotrivit păgânizării creştinismului de către catolici şi ortodocşi, au cerut socoteală Reformatorilor pentru că s-au oprit la mijlocul drumului şi au condamnat erorile mişcărilor restauratoare moderne, supunând toate aceste grupări testului Scripturii, standardul după care măsurau întotdeauna învăţăturile oamenilor.
Aceste biserici s-au supus şi ele aceluiaşi test al Scripturii şi au descoperit că unele din bisericile care purtau numele „baptist” nu mai erau biserici scripturale. Cele mai multe s-au organizat şi şi-au creat structuri supra-bisericeşti care slujesc astăzi mişcării ecumenice. Acestea şi-au întors urechea de la chemarea la separare pe care Domnul o face, au diluat învăţătura şi practica biblică şi au ajuns să-şi renege chiar înaintaşii şi istoria, din dorinţa de a se conforma acestei mişcări de unificare. Dar apostazia acestora sau necredincioşia lor nu anulează fidelitatea Domnului faţă de promisiunile Sale!
La fel cum a făcut în fiecare veac, Dumnezeu, în providenţa Sa, a păstrat şi astăzi o rămăşiţă de biserici fidele Lui, astfel încât se poate spune că nu a existat nici un timp în aceşti două mii de ani de istorie creştină în care El să fi fost lipsit de mărturie!
Credem că bisericile adevărate de astăzi se găsesc printre cele baptiste; acestea sunt independente, misionare, predică mântuirea numai prin har, iar în lucrarea de perpetuare (predicare, botezare şi înfiinţare de noi biserici) practică ordinea Noului Testament, şi anume, o biserică scripturală „naşte” o nouă biserică scripturală.
Vă chemăm astfel nu doar afară, într-un loc confuz şi neclar, ci să faceţi parte din bisericile Domnului, plăcute Lui, care nu recunosc decât autoritatea Sa şi care sunt gata să se supună Lui indiferent de preţul pe care trebuie să îl plătească!
„‚Ieşiţi din mijlocul lor, şi despărţiţi-vă de ei’, zice Domnul; ‚nu vă atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi. Eu vă voi fi Tată, şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul Cel Atotputernic.’” – 2 Corinteni 6:18
„Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: ,Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei!’” – Apocalipsa 18:4
Note
[1] http://www.worldevangelicalalliance.com/wea/history.htm
[2] WCC 9th Assembly – Changing Ecclesial and Ecumenical Context, capitolul Challenges of Diakonia Today, http://www.wcc-assembly.info/index.php?id=1545&MP=1507-1514
[3] Ibid.
[4] Mesajul papei Ioan Paul II către participanţii la a XII Întrunire Internaţională a Popoarelor şi Religiilor cu ocazia Zilei de Rugăciune pentru Pace, Bucureşti, 1998. http://www.santedigio.org/en/ecumenismo/uer/1998/papa.htm
[5] În România, canalul de televiziune Alfa şi Omega şi postul de radio Micul Samaritean sunt unele din cele mai reprezentative instrumente mass-media puse în slujba ecumenismului.
[6] Marşul Învierii de la Timişoara este un exemplu al acestui fel de manifestări în spaţiul românesc.
[7] Patriarhul Athenagoras I şi Papa Paul VI, la întâlnirea istorică de la Ierusalim, în 1964.
[8] Some key dates in the history of the Week of Prayer for Christian Unity, vezi http://www.wcc-coe.org/wcc/what/faith/wop2006-10.pdf sau Resources for the Week of Prayer for Christian Unity and throughout the year 2006, http://www.vatican.va/roman_curia/pontifical_councils/chrstuni/weeks-prayer-doc/rc_pc_christuni_doc_20050603_week-prayer-2006_en.html. Textul complet al Decretului despre Ecumenism al Conciliului Vatican II se găseşte la următoarea adresă: http://www.vatican.va/archive/hist_councils/ii_vatican_council/documents/vat-ii_decree_19641121_unitatis-redintegratio_en.html
[9] „Numele lui Dumnezeu este Pace” a fost tema sub care s-a desfăşurat a XII-a ediţie a Zilei de Rugăciune pentru Pace la Bucureşti, în septembrie, 1998.
Faptul că aceasta a avut loc la Bucureşti se datorează activităţilor ecumenice ale principalelor denominaţii creştine româneşti, în special eforturilor Bisericii Ortodoxe Române. Întrunirea a pregătit terenul pentru vizita papei la Bucureşti în anul următor.
Bisericii Ortodoxe Române i se datorează câteva evenimente ecumenice majore care au marcat sfârşitul sec. XX şi începutul sec. XXI. Biserica Ortodoxă Română este membră în Consiliul Mondial al Bisericilor şi una din promotoarele ecumenismului în lumea ortodoxă. Aceasta participă în mod activ la discuţiile ecumenice şi a avut un rol foarte important în evoluţia tratativelor de reconciliere între Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe.
Vizita istorică a Papei Ioan Paul al II-lea în România în mai, 1999 – prima vizită a unui suveran pontif într-o ţară majoritar ortodoxă de la Marea Schismă încoace – a reprezentat recunoaşterea meritelor ecumenice a Bisericii Ortodoxe Române şi ale Patriarhului Teoctist.
În aclamaţiile a 100,000 de oameni care strigau „Unitate!”, Papa i-a adresat o invitaţie Patriarhului Teoctist de a-i întoarce vizita la Vatican. Această vizită a avut loc în data de 13 Octombrie 2002, unde Patriarhul a subliniat dorinţa Bisericii Ortodoxe Române de a continua promovarea ecumenismului. Patriarhul Teoctist a afirmat:. „Biserica Ortodoxă Română a rămas fidelă colaborării cu alţi creştini şi continuă să îşi aducă contribuţia specifică în eforturile de dialog ecumenic bilateral şi multilateral.” (http://www.vatican.va/latest/documents/teoctist_spe_20021012_en.html )
Ca răspuns, Papa a lăudat eforturile ecumenice ale Patriarhului şi ale Bisericii Ortodoxe Române: „Împreună, în această biserică, suntem martori ai călătoriei comune în care am pornit spre reunirea Bisericii Catolice cu Biserica Ortodoxă Română” (http://www.vatican.va/holy_father/john_paul_ii/homilies/2002/documents/hf_jp-ii_hom_20021013_teoctist_en.html ), declarând deschis care sunt scopurile urmărite în mişcarea ecumenică.
Prin poziţia pe care a adoptat-o faţă de unitate şi reconciliere, Biserica Ortodoxă Română este una din cele mai importante piese ecumenice din Sudul şi Estul Europei, fiind o punte de legătură între Vestul Catolic şi Estul Ortodox.
[10] Aceste sărbători sunt o suprapunere de nume creştine peste unele ritualuri iudaice, dar mai ales peste vechi sărbători păgâne, din care s-au păstrat practicile şi uneori chiar datele.
[11] WCC 9th Assembly – Changing Ecclesial and Ecumenical Context, capitolul Challenges of Diakonia Today, http://www.wcc-assembly.info/index.php?id=1545&MP=1507-1514
[12] http://www.vatican.va/latest/documents/teoctist_spe_20021012_en.html
[13] Un astfel de program de rugăciune pentru Biserica persecutată iniţiat de Alianţa Evanghelică Mondială este promovat de revista Farul Creştin, în seria de articole „Biserica în suferinţă” (vezi numărul din August 2006, p. 7, etc.)
[14] Graficul de mai jos reprezintă un exemplu simplificat al acestor sisteme piramidale. Piramida este mult mai complexă, fiecare element interacţionând cu multe alte elemente. Nivelul 1 reprezintă bisericile locale iar nivelul 2 organizaţiile regionale gen comunităţi, asociaţii, etc.
[15] Aceasta nu scuză însă bisericile în a ajuta pe cei care au nevoie de ajutor, a-i apăra pe cei asupriţi, a predica pacea în detrimentul violenţei, etc., dar nu trebuie să se uite niciodată că obiectivul şi activităţile bisericilor sunt de natură spirituală, iar toate celelalte activităţi de natură fizică trebuie să fie îndeplinite în vederea celei spirituale.
[16] Prin însăşi definiţia sa, har înseamnă favor nemeritat. Este darul sau favorul pe care Dumnezeu îl face omului fără ca acesta să merite în vreun fel ceea ce i se dă. Motivul pentru care Dumnezeu acordă har depinde în totalitate de El, şi nu de om. Scriptura spune că mântuirea este prin har, excluzând faptele umane (2 Tim. 1:9, Tit 3:5, Ef. 2:8, 9). Vorbind despre alegere, apostolul Pavel exclude ideea amestecării harului cu faptele sau câştigarea harului prin fapte în Romani 11:5, 6. A afirma că poţi câştiga sau merita harul, favorul nemeritat al lui Dumnezeu este cea mai grosolană contradicţie în termeni.
[17] Asemănarea bisericii, a adunării cu un trup în scrierile lui Pavel indică înţelesul clar pe care acesta îl avea în privinţa naturii bisericii. Trupul implică o localizare în timp şi spaţiu (dacă un picior este în Africa, o mână în America, o ureche în Europa Evului mediu, iar cealaltă nu există încă, fiind de domeniul viitorului, este ridicol a spune că toate acestea formează un trup), dar şi o unire spirituală şi organică (chiar dacă toate părţile trupului se află în acelaşi loc şi timp, dar sunt separate de acesta, amputate, din nou nu putem concepe că avem un trup real, vezi Ef. 4:16). Prin urmare, când ne referim la biserică, ne referim la adunarea dintr-un anumit loc.
[18] A nu se înţelege că o biserică independentă este o biserică închisă şi izolată, neavând nici un fel de legătură cu alte biserici de aceeaşi credinţă şi practică. Din contră, urmând exemplul Noului Testament, bisericile pot avea dialoguri şi pot conlucra cu altele asemenea lor, dar aceasta are ca bază tocmai unitatea spirituală şi doctrinară care lipseşte mişcării ecumenice.
Apreciază:
Apreciază Încarc...
Adunarea Baptistă Harul Suveran 
Comentarii