Arhive pe categorii: Ecumenism

De ce participă evanghelicii la Săptămâna mondială pentru unitatea creștinilor? Declarații formale și informale (Ionel Tuțac, Alexandru Mesian) de Aurel Munteanu

De ce participă evanghelicii la Săptămâna mondială pentru unitatea creștinilor?
Declarații formale și informale (Ionel Tuțac, Alexandru Mesian)
de Aurel Munteanu
9 feb. 2016

   În perioada 18-25 ianuarie 2016 a avut loc Săptămâna mondială de rugăciune pentru unitatea creștinilor, cunoscută și sub denumirea de Octava de rugăciune pentru unitatea creștinilor.

În această săptămână au loc întruniri de rugăciune, după un plan stabilit mai dinainte de o comisie mixtă, compusă din reprezentanți ai Bisericii Romano Catolice și ai Consiliului Mondial al Bisericilor. La aceste întruniri participă reprezentanți ai tuturor confesiunilor deschise spre ecumenism, fie că fac sau nu parte din Consiliul Mondial al Bisericilor. În România, astfel de evenimente au loc în numeroase locuri, dar cel mai important are loc la Lugoj, un oraș cu veche tradiție ecumenică.

La finalul zilei de 24 ianuarie 2016, în urma încheierii Octavei de rugăciune pentru unitatea creștinilor, eveniment ce a fost găzduit în acest an de Catedrala Greco – Catolică din Lugoj, a apărut pe pagina de Facebook a pastorului baptist Ionel Tuțac, o postare în care acesta anunța scopul real al participării sale la acest eveniment ecumenic.

Toată suflarea creștină știa că evenimentul acesta ecumenic cu o îndelungată tradiție, are ca scop unitatea creștină și depășirea barierelor interconfesionale între bisericile creștine și comunitatea evreiască locală. Se pare că de data aceasta, motivul pentru care a participat pastorul baptist la întrunirea ecumenică a fost unul cu totul diferit, neavând nimic de a face cu ideea de unitate religioasă.

De pe pagina acestuia de Facebook am aflat că el a participat la această întrunire ecumenică ca un bun patriot, profitând de ziua Unirii Principatelor Române, pentru a se ruga pentru instituția familiei și a unității naționale, dorind să apuce ziua în care România se va reuni cu Republica Moldova, zi în care vom fi din nou una cu frații noștri de peste Prut. Iată ce a afirmat dânsul pe pagina sa de Facebook:

 

ionel tuțac
Dacă ar fi să ne formăm opinia despre întrunire doar după declarația d-lui pastor Tuțac (după cum știm că fac mulți oameni de bună credință din comunitatea pe care o reprezintă), am crede că scopul întrunirii a fost unul civic și politic.

Dar declarația dânsului ne-a trezit unele suspiciuni, deoarece cu greu ne-o putem imagina plauzibilă: o întrunire în care clerici de diferite confesiuni să se roage DOAR pentru unirea României cu Moldova și pentru instituția familiei, cântând toți Hora unirii, și asta în încheierea Săptămânii MONDIALE de rugăciune pentru UNITATEA CREȘTINILOR.

Octava de rugăciune pentru unitatea creștinilor, după cum îi este și numele, este o serie de 8 zile de rugăciune în care se fac pași mici, dar siguri, pentru apropiere interconfesională.

Scopul Octavei este refacerea unității care exista în sânul creștinătății apostate până în schisma din 1054. Această refacere a unității este scopul principal al întâlnirilor ecumenice din ultimii 20 de ani de la Lugoj. Dar aceasta nu reiese deloc din declarația pastorului Tuțac. Așa că am căutat surse alternative. Pe pagina de Facebook a Episcopiei Greco-catolice de Lugoj se găsesc link-urile spre înregistrarea video a întrunirii. O găsiți la adresa: https://www.youtube.com/watch?v=nIBpMa6e-y8&feature=youtu.be

Scopul dintotdeauna al Săptămânii mondiale de rugăciune este unul al unificării bisericilor. Acest scop a fost reamintit chiar în deschiderea programului Octavei din ziua de 24 ianuarie, de către Alexandru Mesian, Episcop greco-catolic de Lugoj. În videoul postat pe Canalul Youtube se poate vedea clar intenția Octavei de rugăciune cât și intervenția fiecăruia dintre invitații cultelor prezente la această manifestare. Alexandru Mesian declară în materialul filmat adevăratul scop al întrunirii, altul decât cel declarat de pastorul Tuțac:
,,Sunt mulți creștini de diferite confesiuni care își dau seama că nu este bine să fim separați, să existe bariere pe teme confesionale sau religioase, ci se caută oarecare unitate între creștini. Ori lucrul acesta nu este încă definitivat, cum va arăta biserica unită, în sensul că doar acuma este o cale de refacere a unității, deoarece înainte, cel puțin în primul mileniu creștin, nu existau atâtea diviziuni. Și acuma toată lumea își dă seama, toate confesiunile, că e bine această unitate. În acest sens, s-a stabilit ca să fie întâlniri ecumenice. S-a stabilit să existe așa numita Octavă de rugăciune pentru unitate creștină care este stabilită pentru 18 ianuarie până pe 25 ianuarie în emisfera nordică, pentru că în emisfera sudică este la altă dată…” (Citatul acesta poate fi urmărit pe înregistrare de la minutul 3.05).

Unul dintre invitați înalță apoi către Isus o cerere pentru unitatea creștină, conform textului din Ioan 17: ,,Doamne Isuse, Tu care Te-ai rugat să fim una, Te rugăm să ne acorzi darul unității așa cum o vrei Tu, Prin mijloacele care le vrei Tu. Duhul Tău să ne dăruiască să resimțim suferința separării, să vedem păcatul nostru și să sperăm dincolo de orice speranță. Amin!” (rugăciune citită în intervalul 22,35-23,00 min.)

După această rugă pentru iertare de păcatul sfâșierii Trupului (bisericii universale vizibile), de la minutul 23,20 până la minutul 24,57 se intonează prima și antepenultima strofă din cântarea lui Ioan Marini: Ajungă veacurile multe.

Începând cu minutul 31.05 până la minutul 33.35, are loc alocuțiunea pastorului baptist Ionel Tuțac. Acesta citește tema din programul ecumenic înmânat de Alexandru Mesian, de la Geneza 37:5-8, după care concluzionează scurt:
,,Fiecare creștin are câte un vis, câte o aspirație. Fiecare biserică are un gând de aspirație. Pentru începutul anului 2016, cea mai importantă aspirație pentru fiecare dintre noi este aceea de a se apropia de Dumnezeu și a trăi în unitate.”

octavaderugaciune24ian201617

Apoi își încheie discursul cu o rugăciune citită de pe pliantul ecumenic:
,,Tată ceresc, dă-ne umilința de a ști să ascultăm glasul Tău, să primim Cuvântul Tău și să împărtășim visul Tău ca biserica să fie unită. Ajută-ne să rămânem conștienți de tristețea neunirii. Acolo unde diviziunile ne-au lăsat urme de piatră, fă ca focul Duhului Sfânt să ne înflăcăreze și să ne inspire să fim una în Cristos, după cum El este una cu Tine, pentru ca lumea să creadă că Tu L-ai trimis. Noi Îți cerem aceasta în Numele Domnului Isus. Amin!” Aceasta a fost ruga pastorului Tuțac, dar, conform declarației proprii, el afirmă că s-a rugat „pentru instituția familiei și ideea de unitate națională”.

În sprijinul declarației sale, pastorul baptist a menționat că cei prezenți au cântat împreună,„Hora unirii”, ceea ce dovedește că s-au adunat pentru a se ruga pentru unitatea națională. Este adevărat că s-a cântat Hora unirii, însă d-l Tuțac omite să menționeze și celelalte cântări intonate de corul bisericii și de cei prezenți, dintre care ,,Creștini să ne dăm mâna, să mergem împreună la masa Domnului”; „Ave Maria”, „Leagă-ne, Doamne, pe toți împreună”, și „Ajungă veacurile multe”, de Ioan Martini. Versurile acesteia din urmă vorbesc de la sine despre scopul întâlnirii:
Ajungă veacurile multe
În care fost-am despărțiți!
Azi glasul lui Isus ne cheamă:
Creștini, de ce nu vă uniți?

Prea mult în uri și vrăjmășie
În cete fost-am despărțiți,
– Să ne trezim: e ceasul ultim,
Să ne iubim, sa fim uniți!
……………………………………….
Lăsați în lături tot ce poate
Să vă mai țină despărțiți
Și să rămână doar iubirea
În care toți să vă uniți!

Veniți, creștini de pretutindeni
Din orice neam și-orice popor,
Și să rămână doar iubirea
În care toți să vă uniți!

Veniți, creștini de pretutindeni
Din orice neam și-orice popor,
Să fim pe veci uniți în Domnul,
Să fim o turmă și un Păstor!

   Spre final, după ce oficialitățile locale își rostesc mesajul, se recită rugăciunea ,,Tatăl nostru” în limbile română, maghiară, germană și ucraineană, rugăciune încheiată cu o sărutare de pace între clericii cultelor religioase. După binecuvântarea finală a lui Alexandru Mesian, toată suflarea cântă „Hora unirii”, după care cântarea „Leagă-ne Doamne împreună cu lanțuri ce nu pot fi rupte!”

Așadar, dacă ,,o faptă vorbește mai mult decât o mie de cuvinte”, unde găsim adevărul despre adevăratele intenții ale pastorului Tuțac? În postarea de pe Youtube filmată în Catedrala Greco-Catolică sau în postarea sa de pe Facebook? Eu, unul, înclin mai degrabă să dau crezare materialului filmat și rugăciunilor arzătoare ale participanților decât afirmațiilor pastorului Ionel Tuțac.

De altfel toate materialele Octavei de rugăciune 2016, găsite pe internet, au aceeași dorință arzătoare, ca aceea a Preafericitului Cardinal Lucian Mureșan, Arhiepiscopul Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, dorință transmisă participanților prin Preasfințitul Alexandru:
„Căutarea unității Bisericii celei Una este indispensabilă pentru a fi credibili astăzi în vremurile tulburi în care trăim. În același timp suntem conștienți că unitatea se va desăvârși când El va porunci, și în modul în care El va hotărî, mod care poate ne va surprinde: un mod tainic, așa cum este orice lucrare a lui Cristos Mântuitorul.” (Sursa: http://www.bru.ro/lugoj/intalnire-ecumenica-de-rugaciune-in-catedrala-greco-catolica-din-lugoj-2016/ )

Unde este credibilitatea pastorului baptist dacă el spune una celor prezenți la întrunirea ecumenică, iar cititorilor săi spune altceva? Cum caută el unitatea ,,Bisericii celei Una”, dacă el ascunde adevărul despre întâlnirea avută? Cum este privită atitudinea sa de cei cu care a mărturisit același obiectiv? Oare se teme de reacția confraților baptiști pe care i-a reprezentat la Octavă?

Nu ar trebui să o facă, deoarece nu este la prima, ci la a douăzecea întâlnire de genul acesta! Oricum este de apreciat, el este cam singurul dintre clericii invitați care a postat ceva despre eveniment. Ceilalți nu postează nimic. Am verificat dacă ceilalți vorbitori au postat ceva în legătură cu Octava la care au participat, dar, spre surprinderea mea, nici domnul senator Ioan Iovescu (baptist) nu a postat nimic.

Oare să fie un eveniment atât de neînsemnat, sau este poruncă ,,de sus” ca lucrarea să se facă silențios, în mod tainic?
   De ce nu s-au sesizat liderii Uniunii Baptiste cu privire la implicarea activă a pastorilor baptiști în Octava de rugăciune, care este un proiect de cooperare al Bisericii Romano-Catolice cu Consiliul Mondial al Bisericilor?

Îmi ridic eu vocea, ca baptist independent, deși ar fi trebuit să o facă cei care sunt membrii în Uniune. Dar pastorii baptiști din Uniune știu ce se întâmplă și, surprinzător sau nu, nici unul nu ia vreo atitudine publică, nu scoate o vorbuliță pro sau contra. Sunt cazuri când tună și fulgeră, dar când au loc manifestări ecumenice, se fac că plouă. Se tem oare de reacția norodului antiecumenic de prin biserici sau pentru poziția lor din structurile bisericești?

Lideri ai Uniunii, nu este corect, nu este drept, nu este etic să vă țineți membrii în ignoranță cu privire la implicarea dumneavoastră în ecumenism! Ați ales să vă implicați, de ce vă ascundeți acum? Tăcerea vă incriminează! Absența unor declarații și a unor luări de poziție publice împotriva unor astfel de evenimente vă face părtași, ca și cum ați fi participat direct.

Dacă ecumenismul este bun pentru Uniunea Baptistă, informați-vă membrii, nu îl strecurați pe furiș! Dacă este greșit, denunțați-i pe cei ce se implică și cereți-le socoteală! Și faceți-o în public, pentru ca toți să știe, după cum și acțiunile lor au fost publice!

Iar pe dumneavoastră, domnule pastor Ionel Tuțac, vă întreb: De ce nu ați fost sincer și deschis în declarația dumneavoastră de pe Facebook cu privire la adevăratul motiv pentru ați fost prezent la întrunirea ecumenică?

Evenimentul nu a avut ca temă principală nici familia, nici unitatea națională a românilor, așa cum lăsați să înțeleagă cei ignoranți, ci unitatea creștinilor și unitatea Bisericii. Din câte știm, sunteți singurul participant care care a scris despre întrunire, și apreciem aceasta. Dar nu apreciem nesinceritatea, și tentativa de a crea false impresii celor mai puțin informați.

Acestea vă pot ajuta în politică, dar vă descalifică în pretenția de a fi un slujitor al lui Dumnezeu! Ceea ce ați făcut (prezența la Octavă și tentativa de eschivare de pe Facebook) vă obligă moral la a da o explicație publică atât membrilor comunității dumneavoastră de credință, cât și mediului evanghelic românesc. Așteptăm o astfel de declarație, ca o dovadă de demnitate și integritate din partea dumneavoastră.

Ecumenism 2016

Despre inconsecvență și complacere în ecumenism

Extras din Miscarea ecumenica de Raul Enyedi

Extras din Miscarea ecumenica de Raul Enyedi:

Mulţi membri obişnuiţi din astfel de sisteme ecumenice încearcă să îşi imagineze ecumenismul ca fiind ceva depărtat, care aparţine liderilor  şi fără nici o legătură cu ei. Se spune deseori, „fiecare va fi judecat individual pentru ceea ce face. Eu personal nu particip la proiecte ecumenice, deci nu sunt vinovat.” Lucrul acesta este fals din cel puţin două puncte de vedere. În primul rând, membralitatea într-o biserică ce face parte dintr-un sistem înseamnă responsabilitate. Liderii organizaţiilor supra-bisericeşti sunt aleşi de reprezentaţi ai bisericilor locale. Ei reprezintăbisericile locale, deci pe fiecare membru în parte. Pentru că fiecare membru este implicat în alegerea acestor lideri şi pentru că acceptă rămânerea în sistem, este responsabil pentru tot ce se întâmplă în sistem. Nici chiar votul de abţinere sau absentarea nu reprezintă un protest, ci acord tacit la ce se întâmplă. În Apocalipsa 18:4, găsim scris: „Ieşiţi din mijlocul ei [al Babilonului], poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei!” Babilonul era sistemul religios fals şi apostat (vezi Apocalipsa 17). Poporul lui Dumnezeu ce se afla în sistemul religios fals nu comitea la nivel personal păcatele Babilonului, dar pentru că făcea parte din sistem, se făcea vinovat de ele prin reprezentare, şi dacă nu ieşea din sistem (singurul fel în care cineva se poate dezice de ecumenism), urma pedepsirea pentru acele păcate. În al doilea rând, ecumenismul nu este aşa de depărtat de biserica locală pe cât am vrea săcredem. Pentru a realiza cât de implicat este membrul de rând din bisericile evanghelice din România în ecumenism, trebuie doar să punem câteva întrebări: De la amvonul bisericii în care eşti membru predică doar vorbitori din aceeaşi denominaţie? Dacă nu, acesta este ecumenism la nivel local. Biserica în care eşti membru este implicată în acţiuni comune alături de biserici din alte denominaţii (cruciade de evanghelizare sau alte evanghelizări, săptămâni de rugăciune, etc.)? Dacă da, acesta este ecumenism. Sunt invitate persoane  sau formaţii muzicale din alte denominaţii pentru a susţine un program în biserica în care eşti membru? Dacă da, acesta este ecumenism. Este recunoscut botezul efectuat de alte denominaţii în biserica ta? Dacă da, acesta este ecumenism. La Cină pot participa  şi persoane din alte denominaţii? Dacă da, acesta este ecumenism. Înţelegerea dintre baptişti şi penticostali, de exemplu, ca unii să nu misioneze în zone în care ceilalţi au ajuns primii este ecumenism. Acestea sunt doar câteva din activităţile ecumenice la nivel local pe care oricine ar trebui să le observe. Ele dovedesc faptul că membrul obişnuit dintr-o biserică locală este implicat în ecumenism atât direct (la nivel local) cât  şi indirect (prin reprezentare).  A nu se înţelege că o biserică independentă este o biserică închisă şi izolată, neavând nici un fel de legătură cu alte biserici de aceeaşi credinţă şi practică. Din contră, urmând exemplul NouluiTestament, bisericile pot avea dialoguri  şi pot conlucra cu altele asemenea lor, dar aceastăcolaborare are ca bază tocmai unitatea spirituală şi doctrinară care lipseşte mişcării ecumenice.

Pentru mai multe detalii vezi :http://www.abaptistvoice.com/Romana/articole/MiscareaEcumenica.pdf

MIŞCAREA ECUMENICĂ Sau Unitatea trupului mistic al lui Cristos

 

 

 

MIŞCAREA ECUMENICĂ

 

Sau

 

 

Unitatea trupului mistic al lui Cristos

De Raul Enyedi

 

 

Aspecte introductive

D

EZVOLTAREA TEHNOLOGICĂ şi ştiinţifică demarată spre sfârşitul secolului al XIX-lea a adus cu sine o secularizare crescândă a lumii. Religia părea să bată în retragere, ajungând chiar sub asediul ateismului. Mulţi vedeau în aceasta moartea omului religios.

Însă religia a supravieţuit, şi, dacă unii îi profeţeau sfârşitul, André Malraux îi prevestea victoria, prin cuvintele devenite acum celebre: „secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”. Iar forma în care religia avea să învingă părea să se contureze chiar în mijlocul acestui „câmp de luptă”. Dar ce se petrecea oare în sânul lumii religioase în tot acest timp?

Tabloul religios al secolului XX a fost marcat în primul rând de noul curent apărut în cadrul creştinismului: ecumenismul. Dacă la începuturile sale a fost doar o mişcare nesemnificativă şi neluată în seamă de mulţi, aceasta s-a transformat în curând într-o forţă ce se impunea din ce în ce mai mult, devenind în cele din urmă principala mişcare a lumii creştine.

Termenul de ecumenism care desemnează această mişcare religioasă provine din cuvântul grecesc oikoumene, însemnând „lume”, „pământ”, „întreaga parte locuibilă a pământului”. Astfel, cuvântul indică scopul principal al mişcării, anume, o singură biserică pe întreg pământul, universală şi vizibil unită, slujind la convertirea lumii. Ecumenismul este o încercare de a ajunge la unitate şi reunificare eclesiastică, prin intermediul unor doctrine, metode şi activităţi specifice. 

Trăsăturile care caracterizează ecumenismul sunt dialogul, deschiderea pentru comunicare în vederea ajungerii la o înţelegere, parteneriatul şi colaborarea. Spre deosebire de „deschiderile spre dialog” ale denominaţiilor de dinaintea lor, care aveau loc nu pentru a ajunge la o soluţie comună, ci pentru a dovedi partea opusă ca greşită, această mişcare oferă un „spaţiu ecumenic” de discuţii şi tratative tocmai în vederea ajungerii la puncte comune.

Mişcarea ecumenică este o noutate în istoria creştinismului. Ecumenismul modern, organizat, îşi are originile în două întruniri inter-denominaţionale. Prima dintre ele a avut loc la Londra, în August, 1846, unde 800 de reprezentaţi ai principalelor denominaţii protestante din 10 ţări diferite s-au întrunit pentru a lansa „ceva nou în istoria bisericii, o organizaţie distinctă care să exprime unitatea între indivizi creştini aparţinând unor biserici diferite”.[1] Această întrunire a pus bazele a ceea ce acum se numeşte Alianţa Evanghelică Mondială.

A doua întâlnire a avut loc la Edinburgh, în anul 1910, aceasta fiind o conferinţă în care diferite biserici protestante au discutat despre posibilitatea eficientizării lucrării de misiune în lumea ne-creştină şi promovării unei legături inter-confesionale mai strânse. Aici s-au pus pus bazele a ceea ce în 1948 devine Consiliul Mondial al Bisericilor.

Baza doctrinară a acestor conferinţe ecumenice era învăţătura postmilenistă, conform căreia creştinii trebuiau să convertească lumea înainte de revenirea lui Cristos.

Din acel moment, ecumenismul a progresat într-un mod incredibil, devenind cel mai popular curent al creştinismului modern, cerând un răspuns tuturor denominaţiilor. Cel mai important răspuns a venit din partea Bisericii Catolice care, în cadrul Conciliului Vatican II, răspunde afirmativ, deşi ambiguu, mişcării ecumenice protestante.

Condiţia religioasă a lumii creştine, caracterizată printr-un progres al eforturilor misionare, dorinţa de expansiune a frontierelor creştinismului, oboseala datorată secolelor de confruntări denominaţionale, atitudinea învechită a denominaţiilor tradiţionale în raport cu noile confruntări pe care o lume în rapidă schimbare le aducea cu sine, particularităţile denominaţionale tot mai şterse, apariţia a noi grupări şi curente în cadrul creştinismului, în special curentul penticostal şi mai târziu carismatic… toate acestea au contribuit la apropierea confesiunilor una de alta, la stabilirea de legături şi începerea unor discuţii care aveau să se înmulţească şi să se întărească în anii care aveau să urmeze.

Condiţia socială a lumii (rasismul, încălcarea drepturilor omului), condiţia politică (apariţia unor regimuri dictatoriale, totalitare) şi cea economică (sărăcia extremă, efectele negative ale globalizării) au generat situaţii care necesitau un răspuns din partea creştinismului.

Aceştia au fost principalii factori care au alcătuit decorul scenei religioase mondiale pe care avea să îşi înceapă prestaţia mişcarea ecumenică.

Cea mai cunoscută organizaţie ecumenică, având în acelaşi timp şi cea mai largă deschidere, este Consiliul Mondial al Bisericilor, organizaţie compusă din Biserici Protestante şi Ortodoxe, care colaborează îndeaproape cu Biserica Romano-Catolică. Pe lângă aceasta, există numeroase alte organizaţii ecumenice, mai mult sau mai puţin deschise spre dialog.

Pentru ca ecumenismul să aibă succes, trebuie ca toate părţile componente să fie aduse împreună şi păstrate astfel, funcţionând ca un întreg, ca un organism; deşi fiecare celulă – biserică locală, în cazul nostru – funcţionează individual, totuşi, lucrarea sa are în vedere scopul întregului organism.

Aşadar, pentru un ecumenism real, trebuie ca între părţi să existe o armonie suficientă încât să se poată realiza obiectivul propus. Aceasta se face prin intermediul a patru elemente esenţiale:

  1. Scopuri comune
  2. Activităţi comune
  3. Doctrină comună
  4. Un aparat legislativ, executiv şi administrativ care să asigure implementarea punctelor de mai sus la toate nivelurile, de la forurile internaţionale la membrul de rând al unei biserici locale.

Deoarece aceste patru puncte necesită o atenţie specială, vom încerca să le analizăm pe rând.

 

 

Scopuri comune

 

Dintre toate lucrurile care ar putea face ecumenismul imposibil, lipsa unui scop comun ar fi primul dintre ele. Acesta este liantul care ţine împreună bisericile, cu atât mai mult cu cât doctrina variată, comună doar în punctele principale, nu este destul de puternică pentru a aduce şi păstra împreună aceste biserici ecumenice.

Este esenţial ca scopul principal să fie scopul particular al fiecărui membru al mişcării, urmărit chiar fără existenţa unei astfel de organizaţii.

Scopul invocat ar fi ducerea Evangheliei până la marginile pământului, împărtăşirea veştii bune a creştinismului cu fiecare locuitor al planetei. Acesta este ţelul şi idealul fiecărui creştin, al fiecărei biserici şi al fiecărei denominaţii creştine. Idealul însă nu a fost niciodată atins, şi, chiar cu mijloacele media de acum, încă nu poate fi atins. Deşi este momentan imposibil, idealul se poate realiza daca toţi creştinii de pretutindeni ar lucra împreună la nivel local, zonal, naţional, internaţional şi chiar mondial. Deci o organizaţie mondială ecumenică ar înlesni eforturile individuale, ar face lucrarea de misiune mai eficientă şi ar spori şansele de reuşită.

Bineînţeles, alături de scopul principal, există şi alte obiective pe care mişcarea ecumenică le are în vedere. Printre ele s-ar număra lupta pentru respectarea drepturilor omului, a copilului, a femeii; militarea pentru încetarea discriminărilor etnice sau rasiale; a violenţei şi a conflictelor militare precum şi asigurarea ajutoarelor umanitare. Toate acestea sunt şi obiectivele locale sau denominaţionale ale diferitelor organizaţii membre. Slogane ca: iubire, părtăşie, închinare, laudă, unitate, echitate, dreptate, dialog, se găsesc în vocabularul oricărui membru sau simpatizant al acestei mişcări.

Scopul suprem pe care ecumenismul îl propune creştinilor este acela de a fi „una în Cristos”. Se spune că toţi cei ce fac parte din biserica universală invizibilă trebuie să fie una, invocându-se cuvintele Domnului din Ioan 17:21, „Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca, şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.” Unitatea în trupul mistic este absolut necesară pentru „convertirea lumii”, afirmă promotorii ecumenismului.

Iată cum vede Consiliul Mondial al Bisericilor această unitate şi rolul ei: „bisericile împreună slujind o lume în nevoie”.[2] În continuare se afirmă: „După secole de diviziune, bisericile recunosc din nou că sunt una în Cristos. În cadrul părtăşiei ecumenice, ei mărturisesc împreună, lucrează împotriva injustiţiei şi caută să învingă diferenţele lor istorice şi teologice”.[3]

Aşadar, ecumenismul propune ca scop final al său un creştinism unit, care luptă pentru câştigarea lumii pentru Cristos. 

Activităţi comune

 

Dar, pentru a nu rămâne doar la discuţii teoretice, trebuie să se găsească modalităţi de punere în practică a scopurilor enumerate mai sus, ceea ce ne duce la cel de-al doilea punct din programul de ecumenizare a creştinismului: Activităţi comune.

Fără îndoială că numai lucrând împreună cu vecinul, intrând în vorbă cu el, dialogând, ajungem să ne cunoaştem mai bine. Întotdeauna suntem mai legaţi de o persoană pe care o cunoaştem, oricât de puţin, decât de un străin. Tot aşa, organizaţiile ajung să lege contacte trainice prin intermediul unor activităţi şi dialoguri comune inter-denominaţionale. Papa Ioan Paul II spunea: „Cu cât ne întrunim mai mult şi ne iubim mai mult unul pe celălalt, mărturisind bucuria care ne uneşte, cu atât va fi mai puţin grea calea dinaintea noastră.”[4]

Aceste activităţi trebuie să existe la toate nivelurile. Se organizează congrese şi conferinţe la care participă liderii religioşi naţionali sau internaţionali ai mai multor denominaţii. Astfel de congrese se pot încheia cu o masă Agape, cu împărtăşirea la Cina Domnului sau chiar cu ritualul spălării picioarelor. Seminarii sau cursuri pe diferite teme, având ca invitaţi profesori cu renume, din confesiuni diferite, sunt de asemenea utile pentru educarea viitorilor lucrători.

Mass-media este folosită pentru a promova ecumenismul, prin emisiuni radio sau TV[5]  în care apar figuri cunoscute din culte diferite care stau la masa dialogului, discutând amiabil subiecte comune tuturor; diferite publicaţii, articole în ziare, site-uri de internet, materiale audio-video – toate acestea sunt folosite pentru a îndemna la atitudine şi acţiune comună.

Un rol însemnat îl au organizaţiile inter-denominaţionale cu profil social şi de caritate, de felul azilelor de bătrâni, orfelinatelor, cantinelor pentru săraci, şcolilor, grădiniţelor, clinicilor şi spitalelor.

Dar importanţa crucială o au manifestările ecumenice în care sunt implicaţi membrii obişnuiţi. Dacă aici se eşuează, toate celelalte activităţi menţionate mai sus sunt lipsite de orice rezultat ecumenic şi însemnătate.

Membrii obişnuiţi reprezintă majoritatea covârşitoare a tuturor denominaţiilor, iar dacă deciziile luate la vârful piramidei nu îşi găsesc împlinirea la baza ei, acestea sunt ca inexistente, fiindcă acest nivel reprezintă oglinda reală a sistemului ecumenic, reflectând adevărata sa stare şi eficienţă.

Astfel, marşurile care îi reunesc pe creştini, cum ar fi Marşul Învierii,[6] alături de alte manifestări de acest gen (concerte religioase, cruciade evanghelistice şi programe religioase comune, în locaţii de obicei neutre) îşi aduc aportul important în sădirea unei atitudini ecumenice în inimile participanţilor, în sânul bisericilor lor şi în comunitatea din care fac parte.

Dar unul din cele mai eficiente instrumente prin care se poate realiza o unitate mentală sau spirituală la nivel naţional, internaţional, şi chiar mondial, este rugăciunea – un timp definit, în care toţi credincioşii, din toată lumea, se roagă pentru acelaşi lucru. Şi astfel ajungem la ceea ce se numeşte „Săptămâna mondială de rugăciune”. Aceasta îi aduce pe toţi participanţii, din întreaga lume, împreună, legându-i spiritual. Săptămâna de rugăciune este anuală, dar datele calendaristice în care este ţinută pot diferi de la o zonă la alta. Subiectul, textele biblice şi îndemnurile la rugăciune sunt şi ele date, astfel încât unitatea tuturor participanţilor să fie una şi mai deplină.

Ca proiect, rugăciunea pentru unitatea creştinilor la care să participe mai multe denominaţii, a existat încă din secolul al XVIII –lea şi s-a dezvoltat tot mai mult în secolul al XIX -lea şi în primele decade ale secolului XX. Ideile au plecat fie de la protestanţi cu tendinţe penticostale, fie de la romano-catolici.

Ideea de săptămână mondială de rugăciune aparţine abatelui francez Paul Couturier, care, în 1935, propune „Săptămâna universală de rugăciune pentru unitate creştină”. Anul 1964 aduce cu sine două evenimente extrem de importante în evoluţia săptămânii de rugăciune. Primul are loc la Ierusalim, unde Papa Paul VI se roagă împreună cu Patriarhul ortodox al Constantinopolului, Athenagoras I, ca „toţi să fie una” (Ioan 17:21).[7] Al doilea se petrece la Roma, unde Decretul despre Ecumenism al Conciliului Vatican II subliniază că rugăciunea este sufletul mişcării ecumenice şi încurajează ţinerea săptămânii de rugăciune. În anul 1965, Comisia pentru credinţă şi ordine a Consiliului Mondial al Bisericilor şi Secretariatul pentru promovarea unităţii creştine (cunoscut acum drept Consiliul pontifical pentru promovarea unităţii creştine) din partea Bisericii Romano-Catolice încep pregătirea oficială comună a materialului pentru Săptămâna de rugăciune, material folosit pentru prima dată oficial în anul 1968.[8]  De atunci, aceste materiale au o utilizare tot mai largă, fiind folosite în prezent de aproximativ 550 milioane de creştini ecumenici.

Deşi alte organizaţii ecumenice folosesc alte date sau alte materiale, ideile şi practica provin din sursa citată mai sus.

Un pas dincolo de limitele creştinismului sau a dialogului cu religiile monoteiste, în vederea colaborării inter-religioase, a fost făcut de Papa Ioan Paul II, care a chemat toate denominaţiile creştine şi religiile lumii să se întrunească pentru a se ruga împreună pentru pace. Evenimentul s-a realizat pentru întâia dată în 27 octombrie 1986 în oraşul Assisi, Italia. Acolo, sub prezidiul papei, s-au adunat reprezentanţi ai principalelor confesiuni creştine, alături de evrei, musulmani, hinduşi, budişti, indieni americani, etc., rugându-se fiecare la dumnezeul său, în felul său caracteristic, pentru pacea lumii.

Urmând „spiritul Assisi”, după cum l-a numit papa Ioan Paul II, aceste întruniri de rugăciune au continuat în fiecare an, în locaţii diferite, în anul 1998 evenimentul având loc la Bucureşti.[9] Această controversată chemare la rugăciune a deschis o uşă pentru dialogul inter-religios la care sunt invitate şi religiile politeiste şi animiste, dând o nouă dimensiune dialogului ecumenic, prin apropierea marilor religii ale lumii una de cealaltă.

Alte activităţi comune de o importanţă deosebită pentru mişcarea ecumenică sunt sărbătorile religioase. În jurul acestora s-au dezvoltat ceremonii complexe, tradiţii şi diferite alte obiceiuri care au dus la un adevărat „spirit” al acestor sărbători, de o puternică încărcătură emoţională pentru participanţi. Principalele sărbători ecumenice sunt Crăciunul, Botezul lui Isus, Floriile, Paştele, Rusaliile, Înălţarea lui Isus. Datele acestor sărbători sunt fixate de Biserica Romano-Catolică şi de Bisericile Ortodoxe.

În trecut, evanghelicii s-au opus categoric acestor sărbători datorită originii păgâne a datelor şi obiceiurilor şi a faptului că nu există nici o poruncă în Noul Testament de a  ţine astfel de zile. În prezent, evanghelicii implicaţi în mişcarea ecumenică participă la sărbătorile catolice/ortodoxe, selectând din acestea pe cele care au legătură cu Isus.[10]

De ce sunt importante aceste diferite activităţi comune? O faptă face mai mult decât o mie de vorbe. Şi chiar mai mult decât atât, dacă vorbele nasc polemici şi nu consens. În acelaşi timp, atunci când oamenii sunt ţinuţi ocupaţi, gândirea critică este considerabil redusă, scăzând astfel dispoziţia lor spre cercetare doctrinară, privită acum doar ca simplă teorie comparativ cu activităţile în care sunt implicaţi.

Iar aceste motive sunt mai mult decât suficiente în încercarea de a calma apele, şi aşa destul de învolburate datorită problemei doctrinare.

 

Doctrină comună

Dacă activităţile comune îi apropie pe oameni, problemele doctrinare creează cele mai aprinse dezbateri, cele mai multe neînţelegeri între participanţii la discuţie. Primele două puncte sunt desemnate tocmai pentru a ajuta la realizarea acestuia. Doar aşa mişcarea ecumenică ar avea un fundament solid, iar unitatea ar fi deplină.

 Ceea ce împiedică unitatea doctrinară din sânul mişcării şi încetineşte mult atingerea obiectivelor ecumenice este identitatea denominaţională, adică susţinerea din partea denominaţiilor membre a unor doctrine specifice lor, care le fac diferite de celelalte.

Cele mai multe denominaţii îşi bazează existenţa tocmai pe astfel de particularităţi. Problema cu care se confruntă acestea este că, odată cu nivelarea acestor particularităţi, ele îşi pierd nu doar identitatea, dar şi motivul separării şi înfiinţării. Acceptând renunţarea la specificul lor, implicit îşi denunţă întemeietorii şi predecesorii ca schismatici şi impostori.

Modelul bisericii ecumenice este unul „post-denominaţional”, în care bisericile refuză să ia în considerare diferenţele dintre ele, insistând să privească doar la asemănări.

Cu toate acestea, identitatea denominaţională rămâne o problemă acută. Chiar şi Consiliul Mondial al Bisericilor se confruntă cu această problemă serioasă. Se spune: „O altă provocare vine, paradoxal, datorită ascuţirii identităţilor în bisericile din mişcarea ecumenică tradiţională. Acesta poate fi un răspuns necesar unei lumi în rapidă schimbare, cu nesiguranţa viitorului pe care o aduce, pierderea valorilor sociale tradiţionale şi secularizarea crescândă. Nu ar trebui să fie anti-ecumenică. Dar deseori este: o accentuare a localului şi familiarului, o teamă de ceea ce este diferit, stresul financiar – asemenea factori cheamă spre o ‚re-confesionalizare’, o întoarcere spre interior care lasă resurse mai puţine pentru părtăşia ecumenică.”[11]

Aşa că orice „ascuţire” a identităţilor şi privire spre propriile particularităţi reprezintă o provocare pentru ecumenici, atât timp cât se încearcă acoperirea diferenţelor şi nu rezolvarea lor o dată pentru totdeauna.

Ca mijloc de protecţie împotriva unor secte ecumenice eretice, şi totodată pentru a încerca să se arate membrilor că împărtăşesc şi doctrină comună, nu doar scopuri şi activităţi, este necesară subscrierea la o mărturisire de credinţă ca una din condiţiile de aderare la o organizaţie ecumenică.

Mărturisirea fiind una ambiguă, rămân destule probleme neatinse şi suficient spaţiu pentru identitate confesională. Aceasta nu are ca scop rezolvarea diferenţelor, ci sublinierea elementelor de credinţă comune, aducând bisericile ce se alătură mişcării într-un „spaţiu ecumenic” în care se pot pune în discuţie diferenţele de doctrină.

Conform promotorilor ecumenismului, există doi piloni pe care întreaga mişcare este aşezată: Scriptura şi Crezul Niceo-Constantinopolitan.[12] Vom reveni mai târziu pentru a discuta pe larg baza scripturală a ecumenismului. Esenţa ecumenică a Crezului constă în afirmaţia: „Cred într-una, sfântă, sobornicească [catolică sau universală] şi apostolică Biserică”. Astfel, doctrina despre biserică dezvoltată în Sinoadele ecumenice cheamă pe toţi cei care cred în biserica universală la unitate spirituală, practică şi doctrinară.

Totuşi, doctrina comună rămâne punctul cel mai greu de realizat, părând deocamdată imposibil. Dar reducerea importanţei doctrinei într-o lume pragmatică, orientată spre acţiune, favorizează împlinirea scopului. Nu mai contează atât ceea ce crezi în anumite domenii, atât timp cât eşti implicat în mega-acţiuni, cum ar fi apărarea drepturilor omului, ajutorarea săracilor Africii sau militarea pentru pace în Orientul mijlociu.

 

 

 

 

 

 

 

 

Aparatul legislativ, executiv şi administrativ

Cel de-al patrulea element esenţial al mişcării ecumenice îl reprezintă aparatul legislativ, executiv şi administrativ care ia deciziile şi se asigură de implementarea lor la toate nivelurile. Într-adevăr, vorbim de niveluri diferite ale unei organizaţii piramidale bine structurate.

Deciziile luate la centru sunt transmise fiecărei organizaţii naţionale membre care, la rândul ei, le transmite mai departe organizaţiilor teritoriale. De aici, deciziile ajung la nivel local în biserici, prin intermediul preoţilor, pastorilor, comitetelor, sau al altor lucrători bisericeşti autorizaţi. Această structură este formată din comunităţi de biserici, uniuni, alianţe, convenţii sau consilii inter-religioase. De fapt, chiar bordurile de misiune sau comitetele din cadrul unei biserici locale pot fi incluse aici, fiindcă tot ce depăşeşte nivelul unei democraţii locale, este o piesă în acest angrenaj imens, mondial.

Desigur că cele mai multe dintre aceste uniuni, convenţii, etc., nu au fost înfiinţate pentru a sluji mişcării ecumenice, dar, în timp, şi-au schimbat rolul şi scopurile. Ecumenismul a găsit în aceste organizaţii supra-bisericeşti o structură deja formată şi funcţională, şi a folosit-o ca pe un instrument important pentru înaintarea sa rapidă.

Aceste structuri piramidale sunt strict necesare mişcării ecumenice, deoarece în lipsa lor, tratativele ar trebui duse cu fiecare biserică locală în parte, proces care ar dura o lungă perioadă de timp şi ar implica resurse umane şi financiare imense.

Fiindcă ecumenismul nu ar putea funcţiona decât la nivel local fără organizaţii supra-bisericeşti, vom lua două exemple concrete despre felul în care se aplică nişte hotărâri mondiale la nivelul membrului de rând dintr-o anumită biserică locală.

Primul exemplu se referă la săptămâna mondială de rugăciune a Consiliului Mondial al Bisericilor.

Aşadar, în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor, se ia hotărârea ca Săptămâna mondială de rugăciune să aibă tema căutării unităţii creştine pe tot parcursul anului. Totodată, se desemnează şi textele biblice, explicaţiile textului şi motivele de rugăciune care vor fi folosite. Aceste materiale sunt preluate de delegaţii Bisericii Evanghelice Luterane din America, care le transmit organizaţiilor regionale, de unde sunt trimise celor 65 de sinoade, printre care North Western Washington Synod, South Eastern Iowa Synod sau Metropolitan New York Synod. De aici, materialele ajung în biserici, în Seattle, Davenport sau New York, loc în care îşi împlinesc scopul, acela de a uni în rugăciune şi spirit pe credincioşii din bisericile luterane americane cu celelalte sute de milioane de creştini participanţi la acelaşi eveniment ecumenic.

Pentru a vedea chiar mai bine sistemul piramidal ecumenic şi modul în care acesta funcţionează, să luăm cel de-al doilea exemplu mai apropiat nouă.

Un program asemănător de rugăciune comună este iniţiat şi de Alianţa Evanghelică Mondială. Programul poate apărea sub forma celui de mai sus, sau sub o formă mai generală, ca şi chemare la rugăciune pentru un anumit subiect. O astfel de chemare la rugăciune poate fi pentru creştinii din Coreea de Nord sau pentru Biserica persecutată de pretutindeni de pe glob.[13]

Traseul unui astfel de apel poate parcurge următorii paşi: de la centrul Alianţei Evanghelice Mondiale apelul este transmis Alianţei Evanghelice Europene, care, la rândul său, îl transmite Alianţei Evanghelice Române (constituită din cultele Creştin Baptist, Penticostal, Creştin după Evanghelie şi mişcarea Creştin Ortodoxă „Oastea Domnului”). Următoarea etapă este ajungerea apelului la Uniunea Bisericilor Creştine Baptiste din România, de unde este trimis spre asociaţiile regionale, Comunităţile Bisericilor Creştine Baptiste de Timiş, de Arad, de Bucureşti, etc. De aici, apelul este transmis, prin intermediul pastorilor, bisericilor locale din Timişoara, Arad, Bucureşti, etc., care se unesc în rugăciunea lor, pentru Coreea sau pentru Biserica persecutată, împreună cu sutele de milioane de alţi creştini nominali, din diferite denominaţii protestante şi neo-protestante, de pe tot întinsul globului, participanţi la acelaşi eveniment ecumenic.[14]

Desigur că nu toate bisericile membre în organizaţii ecumenice au acelaşi ritm de implementare al deciziilor luate la nivel înalt. Există o oarecare libertate de sortare a deciziilor venite de la vârf în cadrul nivelurilor superioare aşa încât nici o decizie nu ajunge la membrul de rând înainte de a fi filtrată. Pe această cale ecumenică, unele biserici aleargă înainte, iar altele vin mai pe urmă. Dar ele au aceeaşi ţintă şi vor ajunge toate, fără îndoială, la linia de sosire, mai devreme sau mai târziu.

Scopul real al ecumenismului – Biserica mondială unică

Pe lângă scopurile afirmate deja, există şi scopul despre care nu se vorbeşte, dar care devine tot mai clar, pe măsură ce se studiază mai atent ecumenismul mondial, şi anume, conceperea unei Biserici mondiale unice.

Scopul ecumenismului este de a aduce creştinismul din starea în care se găsea, starea „Biserici separate” la starea „Biserica una”. Acum ne aflăm la o fază intermediară, starea „Bisericile una”, fază caracterizată de scopuri şi activităţi comune. Faza finală nu se poate realiza decât la rezolvarea problemei doctrinare.

Dar care este rolul Catolicismului pe viitor? Şi de ce este Biserica Catolică interesată de ecumenism? Aceasta nu consideră că deţine adevărul parţial, că trebuie să îl caute şi să îl găsească în „spaţiul ecumenic de discuţie”. Biserica Catolică este singura care nu are aceeaşi poziţie ca restul bisericilor implicate în ecumenism. Răspunsul: Aceasta caută să întoarcă la ea pe fiicele „rătăcite” şi „risipitoare”, să aducă înapoi schismaticii şi să corecteze ereticii, numiţi acum de Roma, „fraţi separaţi”. Şi nimic nu ajută această cauză a ei mai mult decât ecumenismul.

Biserica Catolică deja cooperează cu diferite mişcări ecumenice, discuţiile între părţi aflându-se în diferite stadii, unele chiar avansate. Din moment ce nici o mişcare ecumenică nu are consistenţa doctrinară necesară pentru ţinerea împreună a părţilor componente, această consistenţă şi consecvenţă găsindu-se totuşi la Vatican, o unire a acestor părţi ar duce într-adevăr la o Biserică unică mondială, cea mai puternică organizaţie religioasă pe care va fi văzut-o omenirea în toată istoria ei!

Activităţile ecumenice – Biserica socială

Implicarea bisericilor ecumenice în activităţile umanitare, sociale şi politice le face nişte instituţii social-umanitare sau organizaţii de apărare a drepturilor omului, şi nu biserici ale lui Cristos. Nu pentru astfel de activităţi au fost lăsate bisericile pe pământ!

Scopul pe care bisericile trebuie să îl îndeplinească se găseşte în porunca Mântuitorului,: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.”  – Mat. 28:19-20. „Duceţi-vă” este o trimitere cu împuternicire divină (vs. 18), cei trimişi lucrând pentru Dumnezeu (vs. 19) şi bucurându-se de prezenţa lui Cristos (vs. 20). Ucenicii sunt persoane care au auzit Evanghelia, au crezut-o şi au fost botezaţi (Marcu 16:15, 16). Datoria Bisericii de atunci şi a tuturor descendentelor ei este de a predica Evanghelia, de a-i boteza pe cei ce cred şi de a-i învăţa întreaga învăţătură creştină. Toate aceste activităţi sunt responsabilitatea bisericilor şi nici una efectuată în afara lor (pe cont propriu sau prin intermediul bordurilor de misiune, ale asociaţiilor religioase, etc.) nu reprezintă ascultare de Cristos. Da, evanghelizarea, administrarea rânduielilor şi instruirea în credinţă efectuate de bisericile eretice sau apostate nu reprezintă acte de supunere faţă de Cristos, ci mai degrabă acte de rebeliune şi imitare a adevărului!

Dacă o biserică nu îndeplineşte obiectivul pentru care a fost lăsată pe pământ, dacă nu este implicată în activităţile legate de acest obiectiv, aceasta nu poate fi o Biserică a lui Cristos! Nu contează cât bine face comunităţii, câţi săraci a ajutat în ţările din lumea a treia, ce realizări a avut pe plan politic internaţional, toate acestea la un loc nu o fac biserică a lui Cristos![15]

Ecumenismul – fundamentat pe doctrină falsă

În încercarea de a rezolva problema doctrinară, ecumenismul recurge la strategii subtile şi neoneste. Printre acestea se numără următoarele: denaturarea istoriei creştinismului în vederea vindecării rănilor trecutului; reinterpretarea particularităţilor denominaţionale; redefinirea doctrinelor, acolo unde o asemenea redefinire este posibilă şi de ajutor; abstractizarea şi relativizarea unor termeni ca unitate, iubire, adevăr, părtăşie, Biserică, trupul lui Cristos, etc. care îşi pierd sensul şi greutatea când sunt luaţi în afara contextului lor biblic, ajungând să primească alt înţeles decât cel iniţial.

Dar cât de solidă este temelia doctrinară comună a ecumenicilor? Vom încerca în continuare să analizăm validitatea interpretărilor date de ecumenici pasajelor scripturale considerate a fi bază doctrinară a ecumenismului.

Una din doctrinele principale căreia ecumenismul îi datorează existenţa este, aşa cum deja s-a menţionat, postmilenismul. Ideile fondatorilor erau că, Cristos va găsi la revenirea Sa, o lume convertită. Dar vorbeşte Biblia despre convertirea întregii lumi? Răspundem cu un NU hotărât şi nu aducem decât una din multele dovezi, aceasta fiind suficient de convingătoare. Domnul spune: „Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?” – Luca 18:8. Implicaţia este că va fi, dar nu multă. În nici un caz nu va găsi o lume convertită!

Una din doctrinele care îi apropie pe ecumenici este doctrina salvării prin fapte. Catolicismul afirmă participarea la sacramentele Bisericii ca fiind calea spre mântuire; Ortodoxismul predică şi doctrina accederii la sfinţire prin propriile fapte; evanghelicii promovează regenerarea decizională, sau exersarea voinţei libere în luarea unei decizii pentru Cristos, manifestată într-o varietate de forme. Dar toate acestea nu sunt decât ramuri diferite ale aceleiaşi doctrine umaniste – capacitatea omului de se mântui, de a cumpăra harul lui Dumnezeu.

Scriptura condamnă clar această doctrină umanistă, afirmând în repetate rânduri că harul nu poate fi câştigat şi nici amestecat cu fapte umane.[16]

Versetul atât de des citat de ecumenici, „un Domn, o credinţă, un botez” arată, la fel ca şi contextul din care provine, unitatea spirituală, doctrinară şi practică a membrilor unei adunări locale şi nu o unitate mistică a unei biserici universale.

„O credinţă” arată caracterul unic şi compact al adevărului. Acest adevăr a fost revelat de Dumnezeu în Sfânta Scriptură, iar bisericilor le-a fost încredinţată responsabilitatea de a-l apăra şi proclama lumii. În acest sens, o biserică a lui Dumnezeu este „stâlpul şi temelia adevărului” (1 Tim. 3:15). Aşadar, adevărul nu se află în locul în care fiecare confesiune îşi aduce „contribuţia la adevăr”, după cum ne învaţă ecumenismul, ci în adunarea scripturală, în fiecare adunare scripturală recunoscută de Dumnezeu, fiindcă numai într-o astfel de adunare este Sfânta Scriptură crezută şi proclamată!

Unitatea în diversitate învăţată de Pavel în 1 Corinteni 12:12-27 şi Efeseni 4:1-16 este unitatea spirituală şi doctrinară a trupului – un organism viu – în diversitatea membrelor (care au daruri diferite, ba chiar măsură diferită a harului), aceasta fiind baza activităţilor comune şi a scopului lor comun în cadrul trupului, al adunării din locul respectiv.[17]

Ce ne învaţă ecumenismul în prezent? Unitatea trupului mistic, universal al lui Cristos în scop şi activităţi, în diversitate doctrinară. Din nou se vede clar diferenţa dintre calea lui Dumnezeu şi calea oamenilor!

Cheia înţelegerii corecte a rugăciunii Mântuitorului din Ioan 17, „mă rog ca toţi să fie una” stă în studierea contextului. Nu activităţile sociale îi leagă pe ucenicii lui Isus, ci prezenţa Lui în ei (vs. 23) – unitatea spirituală – şi Cuvântul pe care Domnul L-a primit de la Tatăl şi l-a dat lor (Ioan 17:8, 14, 17, 20, 21) – unitatea doctrinară. Numai astfel puteau fi cei de atunci una, şi numai astfel putem noi, cei de acum, să fim una cu cei de atunci.

Adevărata unitate nu stă într-un scop comun, în acţiuni comune, nu stă nici măcar în dragoste! Adevărata unitate stă în adevăr, în Cuvântul sfânt! Oamenii astăzi sunt gata să sacrifice adevărul pe altarul iubirii în cinstea unităţii, dar unirea lor nu va fi, nu poate fi acceptată de Dumnezeu! Calea ecumenismului este alternativa umană la planul divin, fiindcă nesocoteşte modul revelat de Dumnezeu prin care trebuie să se realizeze unitatea.

Deseori ecumenismul apelează la Scriptură pentru a se justifica. Dar putem găsi oare în Scriptură exemple ecumenice, de deschidere spre alte credinţe, de tolerare a erorilor, de ignorare a diferenţelor? A fost Isus, Domnul şi Mântuitorul nostru, un lider ecumenic, deschis spre dialog şi cooperare cu celelalte grupări religioase din vremea Lui. Oare pentru ecumenism se roagă El în Ioan 17? Dar urmaşii săi? Au fost apostolii ecumenici în gândire şi acţiune? Ce spune Scriptura?

Mântuitorul a avut mai degrabă discuţii polemice decât ecumenice cu liderii religioşi ai zilelor Lui, condamnând devierile din doctrina şi practica acestora (Marcu 7:9, etc.). Petru, predicând în Ziua Cincizecimii şi mai târziu, în Templu, apoi vorbind Sanhedrinului, Ştefan vorbind aceloraşi conducători iudei, nu au căutat dialoguri ecumenice, nu au încercat să caute soluţii comune pentru o mai bună convieţuire şi colaborare, ci şi-au predicat direct mesajul, chiar dacă mulţi scrâşneau din dinţi la auzul vorbelor lor. Pavel nu caută puncte comune între creştinism şi filozofiile greceşti, când a vorbit atenienilor în Areopag, sau între creştinism şi păgânism în cetatea Listra.

Mesajele predicate de aceştia subliniau individualitatea şi unicitatea creştinismului ca deţinător al adevărului deplin (Vezi Fapte 2:14-36; 3:12-26; 4:8-12; 14:8-18; 17:22-31).

Este evident că primii creştini nu concepeau nici un fel de dialog inter-religios. Ei însă nu concepeau nici negocierile cu „fraţii separaţi”, cu cei care nu au rămas în întregime fideli învăţăturilor creştine, ci şi-au luat asupra lor autoritatea de a adăuga sau scoate învăţături din cele primite. Astfel, Pavel cheamă în repetate rânduri la separare de aceşti oameni, „să vă depărtaţi de orice frate, care trăieşte în neorânduială, şi nu după învăţăturile pe care le-aţi primit de la noi” (2 Tes. 3:6). „Şi dacă n-ascultă cineva ce spunem noi în această epistolă, însemnaţi-vi-l, şi să n-aveţi nici un fel de legături cu el, ca să-i fie ruşine. Să nu-l socotiţi ca pe un vrăjmaş, ci să-l mustraţi ca pe un frate” (2 Tes. 3:14, 15), arătând atitudinea potrivită faţă de cei care s-au depărtat de adevăr (Vezi Rom. 16:17, 2 Tim. 3:5, Tit 3:10, 2 Ioan 10, etc.).

Un alt verset la care fac referire ecumenicii pentru a-şi justifica încercarea de unitate în diversitate doctrinară este Filipeni 3:16, „dar în lucrurile în care am ajuns de aceeaşi părere, să umblăm la fel”. Ca de fiecare dată, studierea contextului rezolvă problema şi respinge pretenţiile ecumenicilor.

În versetele anterioare Pavel vorbeşte despre perseverenţa în viaţa de credinţă, comparând-o în versetele 12-14  cu o cursă de atletism în care încearcă să ajungă la linia de sosire, adică învierea din morţi. Versetul 15 spune: „Gândul acesta [al alergării,  al perseverenţei în credinţă] dar să ne însufleţească pe toţi care suntem desăvârşiţi şi dacă în vreo privinţă sunteţi de altă părere [variaţie doctrinară faţă de Pavel], Dumnezeu vă va lumina şi în această privinţă”. Pavel nu cedează nici un centimetru de teren doctrinar, ci afirmă că Dumnezeu îi va conduce spre aceeaşi doctrină şi pe aceia dintre ei care difereau parţial faţă de doctrina apostolului. În versetul 17, Pavel îndeamnă din nou ca ucenicii din oraşul Filipi să îl urmeze şi să ia ca modele pe cei ce îl urmează.

În acest context, Pavel îndeamnă în versetul 16 la unitate pe baza doctrinei comune, această unitate urmând să crească pe măsură ce diferenţele doctrinare erau eliminate, nu prin negociere şi încercare de ajungere la consens, ci prin aliniere la doctrina revelată şi autorizată de Dumnezeu.

Acestea sunt doar câteva exemple din multele care puteau fi citate pentru a demonstra că nu există gândire ecumenică în Scriptură şi nici practică de acest gen printre primii creştini. Nu, ecumenimsul nu exista nici măcar ca idee în Noul Testament, cu atât mai puţin ca practică. Şi fiindcă toate bisericile nou-testamentale erau independente, neexistând nici una din structurile supra-bisericeşti de astăzi, ecumenismul era imposibil!

Care este deci adevărata temelie a ecumenismului? Din multitudinea de exemple posibile, am ales doar câteva pentru a demonstra că Biblia nu sprijină ecumenismul. Astfel, a mai rămas doar un singur pilon: Crezul şi dogmele care s-au dezvoltat pe parcursul Sinoadelor ecumenice, după ce creştinismul a devenit religie de stat! Aceasta este adevărata temelie a ecumenismului! Pe acestea se sprijină tratativele dintre Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe, şi pe această bază sunt aduşi protestanţii înapoi la Biserica-Mamă!

Piramida ecumenică

Putem spune că fără piramida organizaţiilor para- şi supra-bisericeşti, ecumenismul ar fi imposibil. Cât timp, ce efort şi ce sume ar fi necesare pentru a determina sute de mii de biserici locale, independente, din diferite confesiuni şi de pe întreg întinsul pământului, să se unească într-o astfel de „horă” ecumenică? Răspunsul este imposibil de dat.

Dar ne putem întreba, de unde pleacă ecumenismul, care este izvorul său? S-ar putea răspunde: organizaţiile supra-bisericeşti de felul comunităţilor, asociaţiilor, uniunilor, convenţiilor, etc. Răspunsul ar fi corect, dar incomplet. Chiar dacă ideile pornesc de acolo, responsabilitatea apariţiei şi dezvoltării ecumenismului aparţine bisericilor locale! Într-adevăr, dacă membrii bisericilor nu ar fi renunţat la drepturile lor, dacă nu ar fi fugit de datoriile lor, nu s-ar fi ajuns aici. Într-adevăr, nu bisericile locale au fost acelea care au hotărât schimbarea steagului de pe catarg, ci organizaţiile superioare lor. Bisericile locale s-au găsit în poziţie de indiferenţă, ignoranţă sau neputinţă de a schimba ceva în sistem.

Să ne amintim însă că nu a fost întotdeauna aşa! Aceste organizaţii, devenite instrumente ale ecumenismului mondial, care dictează bisericilor cursul pe care trebuie să îl urmeze, nu au existat dintotdeauna! A existat o vreme în care bisericile, independente, dar conlucrând ca surori, luptau pentru adevărul biblic aşa cum îl înţelegeau, rămânând separate de orice părea a fi rău, nebiblic!

Astăzi, ideea de biserică democratică, independentă, pare ceva cel puţin ciudat. Independenţa s-a pierdut, democraţia simplă în cadrul unei astfel de adunări a fost înlocuită de o ierarhie stufoasă de „comitete şi comiţii” scăpate de sub controlul adunării locale.

Membralitatea într-o biserică scripturală aduce cu sine şi responsabilitatea de a contribui la viaţa bisericii prin luarea deciziilor, exprimate prin votul tuturor membrilor. În cazul acestor sisteme, puterea de decizie nu o mai are membrul, ci reprezentanţii săi. Biserica nu mai este o democraţie sub Cristos, Capul, ci o republică în care membrii aleg un grup restrâns care să îi reprezinte. În astfel de cazuri, membrul obişnuit şi bisericile locale pierd controlul asupra activităţilor ce se petrec la nivelurile superioare, devenind simpli executori ai ordinelor venite de sus.

Membrului de rând nu-i mai pasă ce se întâmplă şi se mulţumeşte să creadă ce i se spune şi să execute ce i se porunceşte. Iar pentru un astfel de membru, ecumenismul pare a fi calea cea mai sigură şi confortabilă de urmat pentru viitor.

 

Concluzie

Să fie oare ecumenismul singura opţiune pentru viitorul creştinismului? Un influent predicator ecumenic român spunea în urmă cu câţiva ani, „Viitorul Bisericii este un ecumenism ponderat”. Să fie oare aşa? Compromisul, renunţarea la identitate proprie, adoptarea unei doctrine care să nu ofenseze pe nimeni, aceasta să fie calea fără alternativă pe care o vom urma? Şi unde duce aceasta? Calea ecumenismului, pavată cu intenţii bune, decorată cu lozinci frumoase, duce spre acea unică biserică mondială, unită în scopuri, activităţi şi doctrină, dar fără Cristos şi fără adevăr.

Care este atunci alternativa la ecumenism? Răspunsul îl găsim în Scriptură: „despărţiţi-vă de ei” (2 Cor. 6:18) – separarea de tot ceea ce este pângărit, independenţa bisericilor faţă de stat şi faţă de orice organizaţii supra-bisericeşti. Da, biserici separate total de stat, independente de comunităţi, uniuni, alianţe şi consilii bisericeşti este SINGURA ALTERNATIVĂ REALĂ la ecumenism![18]

Dar sunt oare toate bisericile independente biserici ale lui Cristos? Nu, ci numai acelea care au doctrina şi practica primei Biserici înfiinţate de Cristos şi originea în aceasta! Bisericile Lui nu urmează învăţăturile vreunui om, ci Cuvântul lui Dumnezeu; acestea nu au fost întemeiate de vreun om, ci de Cristos (Mat. 16:18)! Cristos a stat alături de aceste biserici în toată existenţa lor bimilenară, împlinindu-şi promisiunea, „Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.”

Singurele biserici care au conservat doctrina şi practica creştinismului original şi care pot pretinde o existenţă neîntreruptă în toate timpurile sunt bisericile de tip baptist.

În aceşti două mii de ani de istorie creştină, bisericile de tip baptist (cunoscute în acest timp sub o mulţime de nume) s-au împotrivit păgânizării creştinismului de către catolici şi ortodocşi, au cerut socoteală Reformatorilor pentru că s-au oprit la mijlocul drumului şi au condamnat erorile mişcărilor restauratoare moderne, supunând toate aceste grupări testului Scripturii, standardul după care măsurau întotdeauna învăţăturile oamenilor.

Aceste biserici s-au supus şi ele aceluiaşi test al Scripturii şi au descoperit că unele din bisericile care purtau numele „baptist” nu mai erau biserici scripturale. Cele mai multe s-au organizat şi şi-au creat structuri supra-bisericeşti care slujesc astăzi mişcării ecumenice. Acestea şi-au întors urechea de la chemarea la separare pe care Domnul o face, au diluat învăţătura şi practica biblică şi au ajuns să-şi renege chiar înaintaşii şi istoria, din dorinţa de a se conforma acestei mişcări de unificare. Dar apostazia acestora sau necredincioşia lor nu anulează fidelitatea Domnului faţă de promisiunile Sale!

La fel cum a făcut în fiecare veac, Dumnezeu, în providenţa Sa, a păstrat şi astăzi o rămăşiţă de biserici fidele Lui, astfel încât se poate spune că nu a existat nici un timp în aceşti două mii de ani de istorie creştină în care El să fi fost lipsit de mărturie!

Credem că bisericile adevărate de astăzi se găsesc printre cele baptiste; acestea sunt independente, misionare, predică mântuirea numai prin har, iar în lucrarea de perpetuare (predicare, botezare şi înfiinţare de noi biserici) practică ordinea Noului Testament, şi anume, o biserică scripturală „naşte” o nouă biserică scripturală.

Vă chemăm astfel nu doar afară, într-un loc confuz şi neclar, ci să faceţi parte din bisericile Domnului, plăcute Lui, care nu recunosc decât autoritatea Sa şi care sunt gata să se supună Lui indiferent de preţul pe care trebuie să îl plătească!

„‚Ieşiţi din mijlocul lor, şi despărţiţi-vă de ei’, zice Domnul; ‚nu vă atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi. Eu vă voi fi Tată, şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul Cel Atotputernic.’” – 2 Corinteni 6:18

„Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: ,Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei!’” – Apocalipsa 18:4


 

 

 

Note

[1] http://www.worldevangelicalalliance.com/wea/history.htm

[2] WCC 9th Assembly – Changing Ecclesial and Ecumenical Context, capitolul Challenges of Diakonia Today, http://www.wcc-assembly.info/index.php?id=1545&MP=1507-1514

[3] Ibid.

[4] Mesajul papei Ioan Paul II către participanţii la a XII Întrunire Internaţională a Popoarelor şi Religiilor cu ocazia Zilei de Rugăciune pentru Pace, Bucureşti, 1998. http://www.santedigio.org/en/ecumenismo/uer/1998/papa.htm

[5] În România, canalul de televiziune Alfa şi Omega şi postul de radio Micul Samaritean sunt unele din cele mai reprezentative instrumente mass-media puse în slujba ecumenismului.

[6] Marşul Învierii de la Timişoara este un exemplu al acestui fel de manifestări în spaţiul românesc.

[7] Patriarhul Athenagoras I şi Papa Paul VI, la întâlnirea istorică de la Ierusalim, în 1964.

[8] Some key dates in the history of the Week of Prayer for Christian Unity, vezi http://www.wcc-coe.org/wcc/what/faith/wop2006-10.pdf sau Resources for the Week of Prayer for Christian Unity and throughout the year 2006, http://www.vatican.va/roman_curia/pontifical_councils/chrstuni/weeks-prayer-doc/rc_pc_christuni_doc_20050603_week-prayer-2006_en.html. Textul complet al Decretului despre Ecumenism al Conciliului Vatican II se găseşte la următoarea adresă: http://www.vatican.va/archive/hist_councils/ii_vatican_council/documents/vat-ii_decree_19641121_unitatis-redintegratio_en.html 

[9] „Numele lui Dumnezeu este Pace” a fost tema sub care s-a desfăşurat a XII-a ediţie a Zilei de Rugăciune pentru Pace la Bucureşti, în septembrie, 1998.

Faptul că aceasta a avut loc la Bucureşti se datorează activităţilor ecumenice ale principalelor denominaţii creştine româneşti, în special eforturilor Bisericii Ortodoxe Române. Întrunirea a pregătit terenul pentru vizita papei la Bucureşti în anul următor.

Bisericii Ortodoxe Române i se datorează câteva evenimente ecumenice majore care au marcat sfârşitul sec. XX şi începutul sec. XXI. Biserica Ortodoxă Română este membră în Consiliul Mondial al Bisericilor şi una din promotoarele ecumenismului în lumea ortodoxă. Aceasta participă în mod activ la discuţiile ecumenice şi a avut un rol foarte important în evoluţia tratativelor de reconciliere între Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe.

Vizita istorică a Papei Ioan Paul al II-lea în România în mai, 1999 – prima vizită a unui suveran pontif într-o ţară majoritar ortodoxă de la Marea Schismă încoace – a reprezentat recunoaşterea meritelor ecumenice a Bisericii Ortodoxe Române şi ale Patriarhului Teoctist.

În aclamaţiile a 100,000 de oameni care strigau „Unitate!”, Papa i-a adresat o invitaţie Patriarhului Teoctist de a-i întoarce vizita la Vatican. Această vizită a avut loc în data de 13 Octombrie 2002, unde Patriarhul a subliniat dorinţa Bisericii Ortodoxe Române de a continua promovarea ecumenismului. Patriarhul Teoctist a afirmat:. „Biserica Ortodoxă Română a rămas fidelă colaborării cu alţi creştini şi continuă să îşi aducă contribuţia specifică în eforturile de dialog ecumenic bilateral şi multilateral.” (http://www.vatican.va/latest/documents/teoctist_spe_20021012_en.html )

Ca răspuns, Papa a lăudat eforturile ecumenice ale Patriarhului şi ale Bisericii Ortodoxe Române: „Împreună, în această biserică, suntem martori ai călătoriei comune în care am pornit spre reunirea Bisericii Catolice cu Biserica Ortodoxă Română” (http://www.vatican.va/holy_father/john_paul_ii/homilies/2002/documents/hf_jp-ii_hom_20021013_teoctist_en.html ), declarând deschis care sunt scopurile urmărite în mişcarea ecumenică.

Prin poziţia pe care a adoptat-o faţă de unitate şi reconciliere, Biserica Ortodoxă Română este una din cele mai importante piese ecumenice din Sudul şi Estul Europei, fiind o punte de legătură între Vestul Catolic şi Estul Ortodox.

[10] Aceste sărbători sunt o suprapunere de nume creştine peste unele ritualuri iudaice, dar mai ales peste vechi sărbători păgâne, din care s-au păstrat practicile şi uneori chiar datele.

[11] WCC 9th Assembly – Changing Ecclesial and Ecumenical Context, capitolul Challenges of Diakonia Today, http://www.wcc-assembly.info/index.php?id=1545&MP=1507-1514

[12] http://www.vatican.va/latest/documents/teoctist_spe_20021012_en.html

[13] Un astfel de program de rugăciune pentru Biserica persecutată iniţiat de Alianţa Evanghelică Mondială  este promovat de revista Farul Creştin, în seria de articole „Biserica în suferinţă” (vezi numărul din August 2006, p. 7, etc.)

[14] Graficul de mai jos reprezintă un exemplu simplificat al acestor sisteme piramidale. Piramida este mult mai complexă, fiecare element interacţionând cu multe alte elemente. Nivelul 1 reprezintă bisericile locale iar nivelul 2 organizaţiile regionale gen comunităţi, asociaţii, etc.

[15] Aceasta nu scuză însă bisericile în a ajuta pe cei care au nevoie de ajutor, a-i apăra pe cei asupriţi, a predica pacea în detrimentul violenţei, etc., dar nu trebuie să se uite niciodată că obiectivul şi activităţile bisericilor sunt de natură spirituală, iar toate celelalte activităţi de natură fizică trebuie să fie îndeplinite în vederea celei spirituale.

[16] Prin însăşi definiţia sa, har înseamnă favor nemeritat. Este darul sau favorul pe care Dumnezeu îl face omului fără ca acesta să merite în vreun fel ceea ce i se dă. Motivul pentru care Dumnezeu acordă har depinde în totalitate de El, şi nu de om. Scriptura spune că mântuirea este prin har, excluzând faptele umane (2 Tim. 1:9, Tit 3:5, Ef. 2:8, 9). Vorbind despre alegere, apostolul Pavel exclude ideea amestecării harului cu faptele sau câştigarea harului prin fapte în Romani 11:5, 6. A afirma că poţi câştiga sau merita harul, favorul nemeritat al lui Dumnezeu este cea mai grosolană contradicţie în termeni.

[17] Asemănarea bisericii, a adunării cu un trup în scrierile lui Pavel indică înţelesul clar pe care acesta îl avea în privinţa naturii bisericii. Trupul implică o localizare în timp şi spaţiu (dacă un picior este în Africa, o mână în America, o ureche în  Europa Evului mediu, iar cealaltă nu există încă, fiind de domeniul viitorului, este ridicol a spune că toate acestea formează un trup), dar şi o unire spirituală şi organică (chiar dacă toate părţile trupului se află în acelaşi loc şi timp, dar sunt separate de acesta, amputate, din nou nu putem concepe că avem un trup real, vezi Ef. 4:16). Prin urmare, când ne referim la biserică, ne referim la adunarea dintr-un anumit loc.

[18] A nu se înţelege că o biserică independentă este o biserică închisă şi izolată, neavând nici un fel de legătură cu alte biserici de aceeaşi credinţă şi practică. Din contră, urmând exemplul Noului Testament, bisericile pot avea dialoguri şi pot conlucra cu altele asemenea lor, dar aceasta are ca bază tocmai unitatea spirituală şi doctrinară care lipseşte mişcării ecumenice.

The Ecumenical Movement Or Unity in the Mystical Body of Christ

The Ecumenical Movement

Or

Unity in the Mystical Body of Christ

 

By Raul Enyedi

 

 

Introduction

 

T

HE TECHNOLOGICAL and scientific development that began in the latter part of the 19th century brought with it an increased secularization of the world.  Religion seemed to be retreating under the siege of atheism.  Many at the time were seeing in this the death of the religious man.

But religion survived, and even though some were foretelling its end, André Malraux foretold its victory, by the words that are now famous, “the 21st century will be religious or will not be at all.”  And the form in which religion was to win the victory seemed to have been shaped in the midst of this “battlefield.”  But what exactly was going on in the bosom of the religious world at this time?

The religious canvas of the 20th century was painted mainly in the colors of the newest movement within Christianity: ecumenism.  If in the beginning it was nothing but an insignificant and ignored movement, soon, it was transformed into a force that was more and more imposing, ending up as the main movement of the Christian world.

The word ecumenism that describes this religious movement comes from the Greek oikoumene, meaning world, earth, the whole dwelling part of the earth.  The word itself indicates the target of the ecumenical movement: one church in the whole world, universal, and visibly united, ministering for the conversion of the non-religious world.  Ecumenism is an attempt to accomplish an ecclesial unity and reunification, by the means of specific doctrines, methods and activities. 

Ecumenism is characterized by dialogue, openness toward communication with the view of reaching a mutual understanding, partnership and collaboration.  Unlike the “openness to dialogue” of the denominations before them, which was done just to prove the other party wrong and not to come to a common conclusion, this movement offers “an ecumenical space” of discussion with the very purpose of coming to common points of agreement.

The ecumenical movement is a novelty in the history of Christianity.  Modern organized ecumenism has its origins in two interdenominational meetings.  The first of them took place in London, August 1846, where 800 representatives of main protestant denominations from 10 countries met to create, in their own words, “a new thing in church history, a definite organization for the expression of unity amongst Christian individuals belonging to different churches.”[1] This meeting laid the foundation for what is now known as The World Evangelical Alliance.

The second of these meetings took place at Edinburgh, in 1910.  At this conference, many protestant denominations met to discuss the possibility of making mission work in the non-Christian world more efficient and to promote closer inter-denominational relationships.  This conference laid the foundation for the body organized in 1948 as The World Council of Churches.

The doctrinal basis of these conferences was post-millennialism, according to which doctrine, Christians had to convert the world before Christ would come back.

Since that moment, ecumenism progressed at an incredible rate, becoming the most popular trend in modern Christianity, challenging all denominations to a response.  Probably the most notable response came from the Roman Catholic Church, at the Second Vatican Council, which answers affirmatively, though ambiguously, to the protestant ecumenical movement.

The religious condition of the Christian world, characterized by a progress of missionary efforts, the desire to expand the frontiers of Christianity, tiredness due to centuries of denominational confrontations, the obsolete attitude of traditional denominations toward the new challenges brought by a rapidly changing world, fading denominational distinctions, the appearance of new societies and movements, especially the Pentecostal movement and later the Charismatic… all these contributed to the drawing closer of denominations, the establishment of relationships and the beginning of dialogue which would increase and strengthen in the following years.

The social conditions (racism, violation of human rights), political conditions (appearance of several totalitarian regimes and dictatorships) and the economic conditions of the world (extreme poverty of large portions of the planet, the negative effects of globalization) generated situations that were thought to require a response from Christianity.

These were the main factors that made up the background of the world religious scene in which ecumenism was to begin its performance.

The most famous ecumenical organization, the one with the greatest openness, is the World Council of Churches, an organization composed of Protestant and Orthodox Churches that collaborates closely with the Roman Catholic Church.  Besides this one, there are many other ecumenical organizations, more or less open to dialogue.

For this movement to be successful, all the component parts must be brought together and kept as such, working as a whole, as an organism; even though its every cell – local church, in our case – functions individually, nevertheless, its work must follow the purpose of the whole organism.

Therefore, an efficient ecumenism must have all its parts brought into harmony sufficient enough to make possible working together for a common goal.  This is accomplished by the means of four essential elements:

  1. Common purposes
  2. Common activities
  3. Common doctrine
  4. A legislative, executive and administrative apparatus that would insure the implementation of the above three points at all levels, from the international forums to the common members of a local church.

 

Since these points require our special attention, we will try to analyze each one of them individually.

 

Common purposes

Among all the things that would make ecumenism impossible, the lack of a common purpose would be the first on the list.  This is the binding agent that holds churches together, since the varied doctrine, common only in the main points, is not strong enough to bring or hold together these ecumenical churches.

It is essential that the main purpose of the movement would be the particular purpose of every member of it.  This purpose is one that would be followed even if the organization would not exist. 

The main purpose invoked is the going forth of the Gospel to the whole world, the sharing of the Good News of Christianity with every inhabitant of the planet.  This is the purpose, or rather, the ideal of every Christian, every church, every denomination of Christianity.  This ideal has never been reached before, and, even with modern means like mass media, it still cannot be reached.  But, what is practically impossible can become possible if all Christians, everywhere, would work together for this on a local, regional, national, international and even worldwide level.  A worldwide ecumenical organization would help individual efforts, making mission work more efficient, thus increasing the chances of success.

Of course, along with the main purpose come other objectives of the ecumenical movement, all of these being also the local or denominational objectives of the different organizations engaged in this movement.  The fight for the defense of human rights, children’s and women’s rights, the fight against ethnic and racial discrimination, violence and military conflicts, as well as cooperation in humanitarian efforts; the promotion of peace… these are only a few of the objectives which the ecumenical movement considers to be called to.  Slogans like love, fellowship, worship, praise, unity, equity, justice, dialogue are found in the vocabulary of every member or admirer of this movement.

The supreme purpose ecumenism proposes to Christians is to be “one in Christ.”  It is said that all the members of the universal invisible church must be one in Christ, referring to the words of the Lord from John 17, “that they all may be one; as thou, Father, art in me, and I in thee, that they also may be one in us: that the world may believe that thou hast sent me.”  The unity in the mystical body is absolutely necessary in order to convert the world, claim the promoters of ecumenism.

Here is how the WCC sees the unity of the mystical body and the result of it: “the churches together serving a world in need.”[2] The same document further states: “After centuries of division, the churches recognize anew that they are one in Christ.  Within the ecumenical fellowship they witness together, work against injustice, and seek to overcome their theological and historical differences.”[3]

Common Activities 

 

But there must be found ways of putting into practice the above mentioned purposes, otherwise, they remain only on paper.  This leads us to our second point of the program of the ecumenization of Christianity: common activities.

Doubtless by just working together with our neighbor, making conversation with him, we come to know each other better.  We are always closer to a person that we know, it does not matter how little, than to a stranger.  Likewise, organizations come to strong long-lasting relationships by means of common interdenominational activities and dialogue.  Pope John Paul II said: “The more that we meet together and love one another, giving witness to the joy that unites us, the less difficult will be the path ahead.”[4]

These activities must exist at all levels.  Congresses and conferences are organized, where national and international leaders of several denominations participate.  Such meetings can be dismissed with a fellowship dinner, the Lord’s Supper or even with the rite of feet-washing between these leaders.  Seminaries or classes on different themes, where renowned professors from different denominations are invited, are also useful for the training of future ministers.

Mass-media is also used to promote ecumenism.  Talk-shows where prominent figures of various denominational backgrounds are invited, to discuss friendly topics common to all; different publications, articles in newspapers, internet sites, audio-video materials – all these are used to promote ecumenism and common attitude and action.

Interdenominational, social or charitable organizations like orphanages, senior citizen homes, soup kitchens for the poor, kindergartens, schools, clinics and hospitals all have their important part in the play.  But the crucial importance belongs to the ecumenical manifestations in which the common members are involved.  If ecumenism fails at this point, the above mentioned activities are deprived of all ecumenical fruit and importance.

The common members represent the overwhelming majority in every denomination and if the decisions made at the top of the pyramid do not find their fulfillment at the base, it is like they never existed, because this level is the real mirror of the ecumenical system, reflecting its true state and efficiency.

Therefore, marches that unite such members as well as other manifestations of this kind, like religious concerts, crusades and other common religious programs, held in neutral locations, all these bring their contribution in sowing an ecumenical attitude in the hearts of the participants, in the bosom of their churches and in the community to which they belong.

But one of the most efficient instruments used for the accomplishment of a mental or spiritual unity on an international, nay, even worldwide level, is prayer – a specific time when all believers worldwide pray for the same things.  This leads us to what is known as “The World Week of Prayer.”  It brings together, in a spiritual sense, all the participants worldwide.  This week is observed once a year, but the dates sometimes differ.  The theme, the biblical texts and the prayer requests are also supplied to all, so that the unity of all participants may be even deeper.

As a concept, the prayer for unity of Christians, in which several denominations participate, existed as early as the 18th century and grew in the 19th and in the first decades of the 20th.  These ideas came either from protestants with Pentecostal inclinations, or from Roman-Catholics.

The World Week of Prayer concept originated with the French abbot, Paul Couturier, who, in 1935, proposed “The Universal Week of Prayer for Christian Unity.”  The year 1964 brought two extremely important events.  The first took place in Jerusalem, where Pope Paul VI prayed with the orthodox Patriarch of Constantinople, Athenagoras I, that they “all may be one” (John 17).  The second took place at Rome, where the “Decree on Ecumenism” of the 2nd Vatican Council emphasized that prayer is the soul of ecumenism and encourages the keeping of the Week of Prayer.  In the year 1965, the Faith and Order Commission of the World Council of Churches and the Secretariat for Promoting Christian Unity (known today as the Pontifical Council for Promoting Christian Unity) of the Roman Catholic Church began together the official preparation of the material for the Week of Prayer, which was used for the first time in 1968.[5] Since then, the usage of these materials has continually increased, being used now by approximately 550 million ecumenical Christians.

Though other ecumenical organizations use different dates or materials, the ideas and the practice come from the source quoted above.

A step beyond the boundaries of Christianity and of the dialogue with monotheistic religions was made by Pope John Paul II who called all the Christian denominations and the main world religions to pray together for peace.  This was accomplished for the very first time on October 27, 1986 in the town of Assisi, Italy.  There, under the supervision of the pope, representatives of the main Christian denominations, as well as Jews, Muslims, Hindus, Buddhists and American Indians, came together and prayed, each one to his god, in his own particular manner, for the peace of the world.

Following the “spirit of Assisi,” as John Paul II called it, these meetings continued every year, in different locations, the 1998 edition taking place at Bucharest, Romania.  This call to prayer opened a door to inter-faith dialogue, where polytheistic and animist religions are also invited, giving, thus, a new dimension to ecumenical dialogue, by drawing closer together the great religions of the world.

Other common activities of a special importance for the ecumenical movement are religious holidays.  Complex ceremonies, traditions and different customs have developed around them, leading to a “spirit” of these holidays: a powerful emotional charge to all the participants.  The main ecumenical holidays are Christmas, the Baptism of Jesus, Palm Sunday, Easter, Pentecost, the Ascension.  The dates of these holidays are set by the Roman Catholic Church and by Orthodox Churches.

In the past, evangelicals categorically opposed these holidays because of the pagan origin of their dates and practices and also because there is no commandment in the New Testament to observe such holidays.[6] In present times, evangelicals that are involved in the ecumenical movement participate in the Catholic/Orthodox holidays, selecting out of these observances those that have some connection with Jesus. 

Why are these varied common activities so important?  One work is worth a thousand words.  And even more, if the words bring forth arguments instead of consensus… At the same time, when people are kept busy, their disposition toward meditation or doctrinal study, regarded only as simple theory when compared with the activities they are involved in, decreases.

And these reasons are more than sufficient in the attempt to calm the waters, already too troubled over doctrinal issue.

Common Doctrine

 

The third point is by far the most difficult, creating fiery debates and great arguments between the participants in these discussions.  The previous two points were designed to help in the accomplishment of this third one.  Only with such an accomplishment would ecumenism have a solid foundation and the unity would be thorough.

The thing that hinders the doctrinal unity of the movement and slows down the fulfillment of the ecumenical objectives is denominational identity: that is the maintaining by the member denominations of doctrines specific to them, which makes them different from other members.

Most denominations base their existence on these very particularities.  The problem they face is that, with the leveling down of these particularities, they lose not only their identity but also the reason for their separation and establishment.  If they accept the giving up of their distinctions, they denounce their founders and predecessors as schismatics and charlatans.

The model ecumenical church is a “post-denominational one,” where churches refuse to consider the differences between them, insisting to look only on shared likenesses.

Nevertheless, denominational identity remains an intense problem.  Even the WCC faces this serious problem.  They say: “Yet another challenge comes, paradoxically, from the sharpening of identities in churches within the traditional ecumenical movement.  This may be a necessary response to a rapidly changing world, with its uncertainty about the future, loss of traditional social values and increasing secularisation.  It need not be anti-ecumenical.  But it often is: an emphasis on the local and familiar, a fear of what is different, financial stress – such factors call forth a ‘re-confessionalizing’, a turning inward which leaves fewer resources for the ecumenical fellowship.”[7]

Any such “sharpening of identitites” and inward looks to their own particularities is a challenge for ecumenicals, as long as they try to just cover the differences, and not to settle them once for all.

As a protection against some ecumenical heterodox groups and as an attempt to show their members that they share also common doctrine, not only purposes and activities, a submission to a confession of faith is a condition to join an ecumenical movement.

This confession being an ambiguous one, there still remain enough untouched points of doctrine and sufficient room for denominational identity to allow cooperation between various groups.  The purpose of the confession is not the solving of these differences, but the emphasis on common faith elements, bringing the joined churches into an “ecumenical space” where they can discuss their doctrinal differences.

According to the promoters of ecumenism, there are two pillars upon which the whole movement rests: The Holy Scriptures and the Nicene-Constantinopolitan Creed.  We will discuss later the scriptural basis for ecumenism.  The ecumenical essence of the Creed is found in the statement: We believe in the one holy catholic [universal] and apostolic church.  The doctrine regarding the Church, developed in the ecumenical Councils, call all those that believe in the universal church to spiritual, practical and doctrinal unity.

A common doctrine remains, doubtless, the most difficult point to be accomplished, and seemingly now impossible.  But the diminished importance of doctrine in a pragmatic action-oriented world favors the fulfilment of this purpose.  It does not really matter what you believe as long as you are involved in mega-actions, such as human rights defense, aid for the poor of Africa or militation for peace in the Middle East…

The Apparatus

 

The fourth point is the legislative, executive and administrative apparatus that makes the decisions and insures that the decisions made at the top are executed at all levels.  Indeed, we are talking about a well structured pyramid organization.

The decisions made at the headquarters are transmitted to every national member organization, which, in their turn transmit them to their regional organizations.  From here, the decisions are brought to the local level (the churches) by pastors, committees or other authorized ministers.  This structure is composed of associations, unions, conventions, alliances of churches or inter-religious councils.  In fact, even mission boards and church committees may be included here, since everything that goes beyond a local democracy is a piece in this immense worldwide machinery.

Of course, most of these unions, conventions, etc.  were not founded to serve the purpose of ecumenism, but, in time, they changed their character and purpose.  Ecumenism found in these supra-church organizations a structure already formed and functional, and uses it as an important instrument in its rapid advance.

These pyramid structures are strictly necessary for the ecumenical movement because, had they not existed, the discussions would have had to be held with every local church individually, which process would require a long period of time and huge human and financial resources. 

Since ecumenism would function only on a local level without supra-church organizations, we will take two examples that show how some worldwide decisions are accomplished in the life of a common member in a local church.

The first example refers to the world week of prayer of the World Council of Churches.

In the WCC, the decision is made that the world week of prayer will have the theme “he makes both the deaf to hear, and the dumb to speak” – Mark 7:37.  The biblical texts, the comments and the prayer requests are also prepared aforetime.  These materials are taken by the delegates of the Evangelical Lutheran Church of America and are sent from the churchwide organization to their regional organizations.  From here, they are sent to the 65 synods, among which are North Western Washington Synod, South Eastern Iowa Synod and Metropolitan New York Synod.  From these synods, the materials come to local churches, in Seattle, Davenport or New York, fulfilling their purpose, that is, to unite in prayer and spirit the American Lutheran believers with the other hundreds of millions of believers who are participants to the same ecumenical event.

In order to see even better the ecumenical pyramid system and the way it works, we will take the second example closer to us.

A similar program of common prayer is initiated by the World Evangelical Alliance.  This program may take the form of the above mentioned one, or may be just a call to prayer regarding a certain need.  Such a call to prayer may be on behalf of the Christians in North Korea or for the “persecuted Church” around the world.

The path of such a program may follow this route: from the headquarters of the World Evangelical Alliance, the appeal is transmitted to the European Evangelical Alliance, which, in its turn, sends it to the Romanian Evangelical Alliance (made up of the Baptist, Pentecostal, Christians after the Gospel Unions and the Orthodox movement Army of the Lord).  The next step the appeal takes is to the Union of the Christian Baptist Churches of Romania, and from here it is sent to their regional associations, which are the Communities of Baptist Churches of Banat, Arad, Bucharest, etc.  From these associations, the appeal is brought by the pastors to the local churches who unite in their time of prayer for Korea or for the persecuted church along with the hundreds of millions of other nominal Christians from different protestant and neo-protestant denominations, from all over the world, participants in the same ecumenical event.

Of course, not all the churches that are part of ecumenical organizations have the same rhythm in implementing the decisions made at the top.  There exists a certain liberty at higher levels in sorting the decisions, so that none comes to the common member before being filtered.  In this way, some churches are running ahead, others are coming behind.  But all of them have the same target and will arrive, sooner or later, at the finish line.

The Real Purpose of Ecumenism – The “One World Church

 

Besides the purposes already enumerated, there is another objective, not often talked about, which becomes clearer as worldwide ecumenism is studied carefully.  This objective is the One World Church.

The purpose of ecumenism is to bring Christianity from the state it was found, that of “Churches separated” to the state of “Church One.”  Now we are in the intermediate state of “Churches one,” a phase characterized by common purposes and activities.  The final phase will not be accomplished until the doctrinal issue is solved.

But what will be the role of Catholicism in the future?  Why is the Catholic Church interested in ecumenism?  She does not consider herself as holding only partial truth, nor does she think truth is to be looked for and found in the “ecumenical space of discussion!”  The Catholic Church is the only one that has a different position from the rest of the churches involved in ecumenism.  Our answer is that the Roman Catholic Church seeks the returning to her of her lost and prodigal daughters, now called by her “separated brethren.”  And nothing helps her cause better than ecumenism!

The Catholic Church already cooperates with different ecumenical movements, the discussions between these parties being in some cases quite advanced.  Since no ecumenical movement has such doctrinal consistency as can be found at the Vatican, a union of these parties would lead to that One World Church, the strongest religious organization the world ever saw in its history…

Ecumenical activities – the Social Church

 

The involvement of ecumenical churches in humanitarian, social and political activities makes them social-humanitarian institutions or organizations for defending human rights, and not churches of Christ!  This is not the kind of work for which the churches were left on earth! 

The churches must be working for the objective expressed in the command of the Savior: “Go ye therefore, and teach all nations, baptizing them in the name of the Father, and of the Son, and of the Holy Ghost: Teaching them to observe all things whatsoever I have commanded you: and, lo, I am with you alway, even unto the end of the world.  Amen.”  – Matt.  28:19-20.  “Go ye” is a divinely authorized commission or sending (vs.  18), the sent ones are working for God (vs.  19) and enjoy Christ’s presence (vs.  20).  The disciples are persons who heard the Gospel, believed it and were baptized (Mark 16:15, 16).  The duty of the church of that time and the duty of all her descendents is to preach the Gospel, to baptize those who believe it and to teach them the whole Christian doctrine.  The responsibility of all these actions belongs to the churches, and in obedience to Christ is not one to be done outside of churches!  Yes, evangelization, administration of the ordinances and instruction in the faith done in heretical or apostate churches are not acts of subjection to Christ, but rather acts of rebellion and imitation of truth!

If a church does not fulfill the purpose unto which she was left here, if her activities are not related to this objective, she cannot be a church of Christ!  It does not matter how much good it does for the community, how many poor people she helped in third world countries, or what international political accomplishments she had, all these put together will not make her a church of Christ![8]

Ecumenism – Founded on False Doctrine

 

In the attempt to resolve the doctrinal problem, ecumenism appeals to subtle and dishonest strategies.  Some of them are the following: the distortion of Christian history with the view of healing the wounds of the past, the reinterpretation of denominational particularities, the redefinition of doctrines, when such is possible and helpful, the abstractization and relativization of such terms as unity, love, truth, fellowship, Church, body of Christ, etc.  which lose their meaning and weight when taken out of their biblical context, and come to mean something else than their original designation…

But how strong is the common doctrinal foundation of the ecumenists?  We shall analyze the validity of the interpretations given to the scriptural texts that are considered to be the doctrinal basis of ecumenism.

One of the main doctrines ecumenism owes its existence to, as already mentioned, is post-millennialism.  The ideas of the founders were that Christ had to find, at his coming, a converted world.  Does the Bible speak about the conversion of the whole world?  We answer with a definite “NO!” bringing only one of a multitude of proofs, this alone being convincing enough.  The Lord says: “…when the Son of man cometh, shall he find faith on the earth?”  – Luke 18:8.  The implication is that truth will be here, but not a lot.  There is no way He will find a converted world!

One doctrine that brings the ecumenists closer is the doctrine of salvation by works.  Catholicism states that participation in the sacraments of the Church is the way to salvation; Orthodoxy preaches also the doctrine of human effort in the attempt to reach sanctification; Evangelical Protestants promote decisional regeneration, or the exercise of the human free will in making a decision for Christ, manifested in a variety of forms.  All of these are nothing but mere branches of the same humanist doctrine – the human capacity to save itself, to merit God’s grace.

The Scriptures clearly condemn this humanist doctrine, stating repeatedly that grace cannot be earned, neither mixed with human works.[9]

The verse so often quoted by ecumenists, “one Lord, one faith, one baptism” shows the spiritual, doctrinal and practical unity of church members.

“One faith” shows the unique and compact character of truth.  This truth was revealed by God in the Holy Scriptures, and the responsibility to defend it and proclaim it to the world was given to churches.  In this sense, a church of God is “the pillar and ground of the truth” (1 Tim.  3:15).  Hence, the truth is not in the place where every denomination brings its contribution to truth, as the ecumenists are teaching, but in the scriptural God recognized assembly, because only in such a church the Holy Scriptures are really believed and proclaimed!

The unity in diversity taught by Paul in 1 Corinthians 12:12-27 and Ephesians 4:1-16 is the spiritual and doctrinal unity of the body as a living organism in the diversity of members (that had different designs, gifts and even different measures of such graces).  This unity was their basis for common activities and common purpose in the body or assembly in that certain place.[10]

What is present ecumenism teaching us?  The unity of the mystical universal body of Christ in purpose and action, in the diversity of doctrine.  Once again, the difference between God’s way and man’s way is clearly seen.

John 17:21 is also one of the most quoted scriptures in the ecumenical world, “that they all may be one…”  The key of correct understanding of this passage is found in the study of the context.  It is not social activities that bind together the disciples of Jesus, but His presence in them (vs.  23) – spiritual unity – and the Word received by the Lord from the Father and given to them (John 17:8, 14, 17, 20, 21) – doctrinal unity.  Only in these ways could those of that time be one and this is the only way we, in this time, can be one with the apostles.

True unity does not lie in a common purpose or in common actions, does not lie even in love!  True unity lies in truth, in the holy Word!  People today are ready to sacrifice the truth on the altar of love to the honor of unity, but their union will not, cannot be accepted by God!  The way of ecumenism is the human alternative to the divine plan, because it despises the revealed way to accomplish unity.

Oftentimes ecumenism appeals to the Scriptures to justify itself.  But can we find in the Scriptures examples of ecumenism, of openness toward other faiths and of toleration of errors?  Was Jesus, our Lord and Savior, an ecumenical leader, open to dialogue and cooperation with the other contemporary religious groups?  Is He really praying for ecumenism in John 17?  Anyone that studies the context and the life of Jesus will clearly answer in the negative.  What about His followers?  Were the apostles ecumenical in thought and action?  What do the Scriptures say?

Our Savior had polemical discussions, not ecumenical ones with the religious leaders of His days, condemning their deviations in doctrine and practice (Mark 7:9, etc.).  Consider Peter, preaching on the day of Pentecost and later in the Temple, defending himself before the Sanhedrin, and Stephen preaching before the same body.  They did not try to establish ecumenical dialogue, they did not try to find common solutions to enable collaboration with the Jews, but they preached directly their message, even though many of their hearers were gnashing their teeth in anger at hearing their words.  Paul is not seeking common points between Christianity and paganism when he spoke to the Athenians on Mars’ Hill, or in the city of Listra. 

The messages preached by all of them emphasized the individuality and the uniqueness of Christianity as possessor of full truth (See Acts 2:14-36; 3:12-26; 4:8-12; 14:8-18; 17:22-31).

It is obvious that the first Christians did not conceive of any inter-faith dialogue.  But neither did they conceive negotiations with “separated brethren,” that is with those who did not remain fully faithful to the Christian teachings, but took upon themselves the authority to add to or take from the teachings received from the apostles.  Hence, Paul calls repeatedly to separation from these people, “…that ye withdraw yourselves from every brother that walketh disorderly, and not after the tradition which he received of us” (2 Thess.  3:6).  “And if any man obey not our word by this epistle, note that man, and have no company with him, that he may be ashamed.  Yet count him not as an enemy, but admonish him as a brother” (vs.  14, 15), showing the proper attitude toward those who departed from truth (See also Rom.  16:17, 2 Tim.  3:5, Titus 3:10, 2 John 10, etc.).

Another verse the ecumenists refer to in order to justify their attempt to reach unity in doctrinal diversity is Philippians 3:16, “Nevertheless, whereto we have already attained, let us walk by the same rule, let us mind the same thing.”  Like every other time, the study of the context solves the supposed problem and rejects the claims of the ecumenists.

In the previous verses Paul talks about the perseverance in the life of faith, comparing it in verses 12-14 to an athlete’s run, in which he tries to get to the finish line, that is the resurrection of the dead.  Verse 15 says: “Let us therefore, as many as be perfect, be thus minded [to keep running, persevering]: and if in any thing ye be otherwise minded [doctrinal variation from Paul], God shall reveal even this unto you.”  Paul does not give up one inch of doctrinal field, but states that God will lead those who were differing from the apostle to the same doctrine.  In verse 17, Paul urges them to follow him as he was to be an example for them.

In this context, Paul pleads in verse 16 for unity based on common doctrine, and this unity was to grow as doctrinal differences were eliminated, not by negotiations and attempt to reach consensus, but by aligning themselves with the doctrine revealed and authorized by God.

These are only a few examples of the many that could be quoted to prove that there is no ecumenical thinking in the Scriptures, neither such practice among the first Christians.  No, ecumenism did not exist even as an idea in the New Testament, much less as a practice!  And since all the New Testament churches were independent, and none of the supra-church organizations of today existed then, ecumenism was impossible!

Therefore, what is the true foundation of ecumenism?  From the multitude of possible examples, we have chosen only some to prove that the Bible does not support ecumenism.  There is only one pillar left: The Creed and the Dogmas that developed during the ecumenical Councils, after Christianity became state religion!  This is the true foundation of ecumenism!  This is the foundation upon which the Catholic Church has discussions with the Orthodox Churches, and upon which the Protestants are brought back to their Mother Church!

The Ecumenical Pyramid

We might say that without the pyramid of para- and supra-church organizations, ecumenism would be impossible!  How much time, effort and finances would be required to persuade hundreds of thousand local independent churches of different denominations to join in such an ecumenical “dance?”  It is impossible to give such an answer…

But we may ask, at this point, where is the starting point, the source of ecumenism?  Some would answer: the supra-church organizations, such as associations, unions, conventions, etc.  That answer would be correct, but incomplete.  Even though the ideas start there, the responsibility for the development of ecumenism belongs to local churches!  Indeed, it was not the local churches that decided the change of the flag from the mast, but the organizations superior to them.  The local churches found themselves in a position of indifference, ignorance or inability to change something in the system.

Let us remember that it was not always so!  These organizations, transformed into instruments of worldwide ecumenism that dictate to the local churches the course they have to follow did not always exist!  There was a time when churches, independent but working together as sisters, were contending for biblical truth as they understood it, keeping themselves separated from everything that seemed to be evil or unbiblical!

Today, the idea of a democratic independent church seems to be something strange, at least.  Independence was lost and the simple democracy of a local church was replaced with a bushy hierarchy of boards and committees all out of the control of a local church.

Membership in a scriptural church brings with it the responsibility to contribute to the church’s life by participation in the democratic process of making decisions, by the vote of the members.  In these supra-church systems, however, the power of decision does not belong to the member, but his representatives.  The church is not any longer a democracy under Christ, her Head, but a republic where members choose a small group to make decisions for them.  In such cases, the common member and the local churches lose the control over the activities that take place at superior levels and become just the executors of the orders that come from above.

The ordinary member does not care any more about what happens and is satisfied to believe everything he is told and to execute what he is ordered.  And for such a member, ecumenism seems to be the safest and most comfortable path to follow in the future.

 

 

Conclusion

Is ecumenism really the only option for the future of Christianity, the only way to take the Gospel further?  A prominent Romanian ecumenical preacher said some years ago: “The future of Christianity is a moderate ecumenism…”  Is that so?  Compromise, giving up the identity, politically correct doctrine… is this the way without alternative we will follow?  Let us remember where it leads… The way of ecumenism, paved with good intentions, with beautiful slogans about unity leads to the one world church, united in purpose, activities and doctrine but without Christ and truth!

What is then the alternative to ecumenism?  We find the answer in the Scriptures, “be ye separate” – separation from all that is defiled, the independence of churches from the state and from supra-church organizations.  Yes, churches totally separated from the state, independent from associations, conventions, alliances and councils is THE ONLY REAL ALTERNATIVE to ecumenism![11]

But are all independent churches the churches of Christ?  No, only those who have their doctrine, practice and origin in the Church established by Jesus!  His churches do not follow the teachings of men, but the Word of God; they were not established by some man, but by Christ (Mat.  16:18)!  Christ stood by these churches in all their bi-millennial existence, because He said:  “…and, lo, I am with you alway, even unto the end of the world.” 

The only churches that preserved the original Christian doctrine and practice and can claim an uninterrupted existence in all times are churches of a Baptist kind. 

In these two thousand years of Christian history, churches of a Baptist kind (known in these times under many different names) never ceased to exist, but they continually carried on the struggle for a pure church.  Thus, these Baptists opposed the Catholics and Orthodox and the pagan doctrines they brought into Christianity.  They held the Protestants responsible for stopping midway on the road to a pure church, being thus the authors of a further confusion.  These Baptists condemned the heresies of the modern restoration movements, holding such a restoration unnecessary and unscriptural.  They subjected all these groups to the test of the Scriptures, the universal standard for measuring all the teachings of men, reproving and rejecting all those who came short to this standard.

These churches subjected themselves to the same test of the Scriptures, and found that some of them that had the name “Baptist” were not scriptural churches any more.  Some of these churches organized themselves and created supra-church structures that serve the ecumenical movement today.  These turned their ear from God’s call to separation, polluted biblical teaching and practice and came to deny their very history and predecessors, just for the sake of conforming to the image of this unification movement.  But their apostasy and unfaithfulness does not destroy God’s faithfulness to His promises!

Just as he did in every century, God, in His providence, kept also in these times a remnant of churches faithful to Him so that it might be said that there was no time in these two thousand years of Christian history in which He had no testimony!

We believe that true churches today are found among the Baptist churches; they are independent and missionary.  They preach the free grace of God and in the work of perpetuation (preaching, baptizing and establishing new churches), they practice the New Testament order, that is, a scriptural church organizes a new scriptural church!

Thus, we call you not out to a confused, obscure place, but we call you to be part of the churches of the Lord, that are pleasing Him, churches that have no other Head but Him, that are ready to obey Him no matter how great the price may be!  We call you to be part of an Independent Sovereign Grace Landmark Missionary Baptist church!

“…come out from among them, and be ye separate, saith the Lord, and touch not the unclean thing; and I will receive you, And will be a Father unto you, and ye shall be my sons and daughters, saith the Lord Almighty” – 2 Corinthians 6:18

“And I heard another voice from heaven, saying, Come out of her, my people, that ye be not partakers of her sins, and that ye receive not of her plagues.” – Revelation 18:4


[1] http://www.worldevangelicalalliance.com/wea/history.htm

[2] WCC 9th Assembly – Changing Ecclesial and Ecumenical Context, capitolul Challenges of Diakonia Today, http://www.wcc-assembly.info/index.php?id=1545&MP=1507-1514

[3] Ibid.

[4] The message of Pope John Paul II to the participants in the XIIth International Meeting of Peoples and Religions for the Day of Prayer for Peace in Bucharest, 1998.  http://www.santegidio.org/en/ecumenismo/uer/1998/papa.htm

[5] Some key dates in the history of the Week of Prayer for Christian Unity, vezi http://www.wcc-coe.org/wcc/what/faith/wop2006-10.pdf sau Resources for the Week of Prayer for Christian Unity and throughout the year 2006, http://www.vatican.va/roman_curia/pontifical_councils/chrstuni/weeks-prayer-doc/rc_pc_christuni_doc_20050603_week-prayer-2006_en.html.  The full text of Decree on Ecumenism of the 2nd Vatican Council can be found at the following address: http://www.vatican.va/archive/hist_councils/ii_vatican_council/documents/vat-ii_decree_19641121_unitatis-redintegratio_en.html 

[6] These holidays are a superposing of Christian names on ancient Jewish rites or, more often, on ancient pagan holidays, from which the practices and sometimes even the dates were preserved.

[7] WCC 9th Assembly – Changing Ecclesial and Ecumenical Context, capitolul Challenges of Diakonia Today, http://www.wcc-assembly.info/index.php?id=1545&MP=1507-1514

[8] This is no excuse for churches not to help those in need, to defend the oppressed, to preach peace against violence, etc.  but it must never be forgotten  that the objectives and activities of the churches are of a spiritual nature and all the other activities of a material nature must be done with a view toward the spiritual one.

[9] By its very definition, grace is unmerited favor.  It is the gift or the favor that God makes to man, without the man deserving in any way what is given to him.  The motive of God giving grace depends totally on Him, and not on man.  The Scriptures say salvation is by grace, to the exclusion of human works (2 Tim.  1:9, Tit.  3:5, Eph.  2:8, 9).  Speaking about election, apostle Paul excludes the idea of mixing grace and works or the earning of grace by works in Romans 11:5, 6.  To say that you can earn or merit grace, God’s unmerited favor is the grossest contradiction in terms.

[10] The comparison of the church with a body in the writings of Paul indicates clearly the way he understood the nature of the church.  A body involves locality, both in time and space (if a leg is in Africa, a hand in America, an ear in Europe in the Middle Ages and the other does not exist yet, being still future, it is ridiculous to say that all this members form presently a body) but also a spiritual and organic union (even if all the components of a body are to be found in the same place and time, but are separated or amputated from it in such a way that the body is completely disassembled, again, we cannot conceive of calling these members a real body (see Eph.  4:16)).  Therefore, when we refer to the word church, we mean the local assembly in a certain place.

[11] It should not be understood that a local church is a closed and isolated community, not having any connection with other churches of the same faith and practice.  On the contrary, following the New Testament pattern, churches may have dialogues and may cooperate with other churches like them but having as a basis the very spiritual and doctrinal unity that is lacking in the ecumenical movement.

%d blogeri au apreciat asta: