Arhive pe categorii: Conferinta 2014

Ecclesia – definiţie, metafore şi diferenţe între ea şi familie şi Împărăţie – Aurel Munteanu

Ecclesia – definiţie, metafore şi diferenţe între ea şi familie şi Împărăţie

l. Definire natură (ecclesie) – trebuie să se poată aduna, verbul ekklesiazo – a te aduna în urma unei convocări (de studiat: Biserica: universală sau locală de Raul)
i. Etimologie
ii. Sensuri în antichitate
iii. Biserică = Basilica basileia/ecclesia
1. diferenţe

m. Toate versetele care vorbesc despre ecclesie se referă la un corp vizibil, local (concret în timp şi spaţiu) (de studiat: Biserica: universală sau locală de Raul)
i. Analiză versete

n. Termenul ecclesie confundat cu familia sau cu împărăţia
i. Ecclesia comparată cu familia şi cu împărăţia.
ii. Evanghelia Împărăţiei, nu a adunării
iii. Originea şi evoluţia conceptului de biserică universală (articolul lui Thomas Strouse)
l. Definire natură (ecclesie) – trebuie să se poată aduna, verbul ekklesiazo – a te aduna în urma unei convocări (de studiat: Biserica: universală sau locală de Raul)

Introducere
Există astăzi o confuzie generală cu privire la conceptul de adunare sau biserică. Aceasta este considerată a fi universală invizibilă, vizibilă, mondială, naţională, regională, denominaţională (Exemplu Biserica Reformată) şi locală. Unii cred într-un sens dublu sau chiar triplu al bisericii (biserică universală compusă din toţi cei mântuiţi, biserică mondială compusă din toţi cei mântuiţi de pe tot pământul din acest moment şi biserica locală). De unde vine confuzia? Din Scriptură? Oferă ea mai multe sensuri pentru acest cuvânt şi rămâne noi să vedem care este sensul adevărat dintr-un pasaj? Nu, confuzia nu provine din Scriptură, ci este creată de teologi. Ei sunt cei care dau mai multe sensuri cuvântului ecclesia, ca să se potrivească cu propriile lor teologii. Vom vedea că în Scriptură şi în izvoarele neinspirate cuvântul are un singur sens.
i. Etimologie
Pentru a înţelege sensul cuvântului tradus prin „biserică”, să privim la originalul său grecesc. Cuvântul este „ekklesia” şi provine din verbul „kaleo” – a chema, şi particula „ek” – din, de la, dintre. Cei astfel chemaţi afară se numeau „ekklestoi”. Ekklesia, deci, era strângerea acestor ekklestoi, a celor chemaţi de la treburile lor, a celor convocaţi. Lexicoanele şi dicţionarele greceşti sunt unanime în privinţa sensului cuvântului „ekklesia”:
Lexiconul grecesc, Thayer – „o strângere de cetăţeni chemaţi de la casele lor într-un loc public; o adunare”
Lexicon grecesc, Lidell şi Scott – „o adunare de cetăţeni strânsă de un convocator, corpul legislativ.”
Dicţionar grec-român, Bărnuţ, Hubert, Kovacs – „O adunare a unui grup de oameni chemaţi de la casele lor într-un loc public; întrunire a unui grup de oameni [pentru un anumit scop]; adunarea lui Israel; adunarea unui grup de creştini pentru închinare, biserică, congregaţie”
De la substantivul „ekklesia” s-a format verbul „ekklesiazo”, care înseamnă „a se aduna, a se strânge în urma unei convocări”. Este evident, deci, că dacă ekklesiazo înseamnă a se strânge într-un loc, ekklesia este strângerea respectivă, nu o mulţime neadunată. Ideea de strângere, de întrunire este prezentă peste tot unde apare cuvântul ecclesia în Septuaginta, la fel cum este prezentă în toate izvoarele greceşti, şi termenul nu este folosit niciodată pentru o mulţime neadunată, ci întotdeauna pentru „adunare, congregaţie organizată”.
Cornilescu, alături de mulţi alţi translatori, este inconsecvent în traducerea cuvântului ecclesia, deoarece atunci când se referă la ecclesia lui Israel sau la ecclesia oraşului Efes îl traduce prin „adunare”, iar când se referă la ecclesia creştină îl traduce de cele mai multe ori prin „biserică”. Consecvenţa cere ca ecclesia să fie tradusă peste tot prin acelaşi cuvânt. Ori folosim peste tot cuvântul „biserică” şi atunci vorbim despre biserica lui Israel din pustiu şi despre biserica oraşului Efes care au strigat până nu au mai putut „Mare este Diana efesenilor”, ori folosim peste tot cuvântul „adunare”, şi vom vorbi despre adunarea din Ierusalim, din Antiohia, din Corint, din casa lui Gaius, etc.
Dar de unde vine cuvântul biserică, cel folosit atât de des pentru a traduce termenul ecclesia? Cuvântul „biserică”, sau arhaismul său „băsearecă”, provin din latinescul „bazilica”. Bazilica are la origine cuvântul grecesc „bazilike”, şi înseamnă sală a basileii, a regatului. Bazilica în Roma antică era o clădire în care se desfăşurau treburile oficiale ale Imperiului. În bazilici aveau loc adunări publice, întruniri ale Senatului sau judecăţi. Abia după împăratul Constantin termenul a fost întrebuinţat pentru clădirile creştine.
Aşadar, cuvântul „biserică” este traducerea termenului grecesc care înseamnă clădire a Împărăţiei, acesta fiind înţelesul primar al cuvântului românesc. Atunci când teologii ortodocşi definesc biserica drept „locaş de comuniune si închinare”, din punct de vedere lingvistic ei au dreptate, deoarece biserica/bazilica este exact un astfel de locaş. Aşadar, este corect să se spună „intru în biserică”, însemnând „intru într-o clădire”. Dacă la început baptiştii au respins acest cuvânt folosind pentru locaşurile lor de întrunire numele „casă de rugăciune”, iar pentru strângerea lor cuvântul „adunare”, acum ei atribuie atât clădirilor cât şi strângerii numele de biserică.
Din moment ce cuvântul „biserică” are la origine un cuvânt grecesc, am putea presupune că acest cuvânt este întâlnit în Noul Testament grecesc oridecâteori citim despre „Biserică”. Dar deşi cuvântul Biserică apare de peste 100 de ori în traducerea Cornilescu, cuvântul „bazilike” nu apare niciodată în NT grecesc, iar „basileia” este întotdeauna tradus prin Împărăţie, niciodată prin Biserică. Putea cineva, în Grecia antică, să confunde o ecclesia cu o bazilike? Nici pomeneală! De ce se confundă termenii astăzi? Datorită confuziei teologice dintre ecclesia şi basileia, dintre Adunare şi Împărăţie.
Mai mult, din substantivul ekklesia avem verbul ekklesiazo. Îl întâlnim des în Septuaginta, şi este tradus prin „strânge întreaga adunare”, „cheamă adunarea” „adună poporul” (Lev. 8:3; Num. 20:8; Deut. 4:10). Rezultatul convocării, verbul la timpul trecut, exekklesiazo este tradus prin „adunarea s-a strâns” (Levitic, 8:4). Dacă verbul care provine din ecclesia se traduce prin a strânge, a aduna, a chema la un loc, atunci care este substantivul pentru ecclesia? Adunare, strângere, congregaţie. Relaţia dintre substantiv şi verb merge perfect în limba română dacă traducem ecclesia prin adunare. Cum sună substantivul „biserică” dacă este făcut verb? „A biserici”. Nu merge. De ce? Ar trebui să meargă dacă ar fi traducerea corectă. Dar nu este. Traducerea corectă pentru ecclesia este adunare sau congregaţie, şi implică întotdeauna o localizare şi capacitate de strângere. Ecclesia nu înseamnă o clădire, o bazilike a Regatului, nu este acelaşi lucru cu basileia, Regatul însuşi, nu înseamnă mulţimea celor chemaţi, dar neadunaţi (ekklestoi). În toată literatura clasică grecească şi în Septuaginta cuvântul ecclesia înseamnă un singur lucru: strângerea lor la un loc, întrunirea celor chemaţi, adunarea lor laolaltă pentru a îndeplini anumite funcţii. Dacă o masă de oameni nu se pot aduna, ei nu pot fi o ecclesie.
Oare dă Domnul un sens cu totul nou cuvântului ekklesia în Noul Testament, diferit de uzanţa comună şi obişnuită de până atunci. Aşa susţin apărătorii conceptului de biserică universală, fie vizibilă, fie invizibilă. Dacă cuvântul este folosit în sensul lui comun, atunci doctrina bisericii universale, ca masă de oameni neadunată şi incapabilă să se adune pe pământ trebuie respinsă ca o invenţie omenească. Să vedem, deci, cum este folosit termenul ecclesia în Noul Testament.

Uzanţa Ekklesiei în Noul Testament
Cuvântul „ecclesia” apare în versiunea Cornilescu de 116 ori. De 108 ori este tradus „Biserică” şi de 8 ori „adunare”.
Întrebuinţări necreştine:
Fapte, 19:32, 39, 41 – „Unii strigau una, alţii alta, căci adunarea era în învălmăşeală, şi cei mai mulţi nici nu ştiau pentru ce se adunaseră.” Ekklesia aici este tradusă „adunare”, chiar şi de cei care traduc peste tot „biserică”.
În Fapte 7:38, termenul ecclesia este aplicat adunării lui Israel. În Septuaginta „adunarea lui Israel” este tradusă tot aşa, ecclesia. „El este acela care, în adunarea israeliţilor din pustiu, cu îngerul care i-a vorbit pe muntele Sinai şi cu părinţii noştri, a primit cuvinte vii, ca să ni le dea nouă.”
Faptul că în context necreştin, ecclesia este tradus prin „adunare”, iar în context creştin prin „biserică” trebuie să ne sară în ochi. De ce se face această discriminare? Oare să fie această greşeală intenţionată? În lumea protestantă, cea mai celebră traducere a Bibliei este Traducerea King James. Traducerea anterioară ei, făcută de Tyndale, populară în rândul maselor, traducea ecclesia prin „congregaţie”. Dar Regele James a dat următoarea poruncă traducătorilor: „Vechile cuvinte ecleziastice trebuie păstrate; cum ar fi cuvântul biserică, a nu fi tradus prin congregaţie, etc.” Traducătorii scriu în introducere: „am evitat scrupulozitatea Puritanilor, care evită vechile cuvinte ecleziastice şi folosesc altele, ca atunci când înlocuiesc botezul cu spălarea sau biserica cu congregaţia.” De ce trebuiau păstrate vechile cuvinte ecleziastice? Pentru că erau corecte? Nu, ci pentru că ele apărau poziţia lor teologică. Şi Anglicanii, Catolicii şi Ortodocşii cred în teoria imperială a Ecclesiei şi susţin că aceasta este o Împărăţie, un imperiu mondial, condus de un cap vizibil. Prin urmare, este de înţeles că vor căuta un termen care va identifica ecclesia cu basileia. (În limbile germanice şi slave, termenul folosit ca traducere pentru ecclesia este derivat din grecescul kuriakon, al Domnului, şi se referă la casă sau la clădire a Lui).
Dar în ciuda prejudecăţilor translatorilor şi a agendei unora dintre ei, sensul cuvântului tradus prin „biserică” se poate vedea clar atunci când ne uităm la uzanţa sa.
Pluralul
De 36 de ori în Cornilescu, cuvântul este folosit la plural. „Biserici”, „Adunări”. Conceptul de Biserică universală, vizibilă sau invizibilă nu permite o astfel de utilizare. Nu putem vorbi de Bisericile universale, ci de una singură. Deci, când întâlnim pluralul, sensul este evident de adunare locală. „Toate Bisericile lui Cristos vă trimit sănătate” (Rom. 16:16); „Rânduiala pe care am aşezat-o în toate Bisericile” (1 Cor. 7:17); „…În toate Bisericile sfinţilor.” (1 Cor. 14:33) – Observăm din versetele de mai sus că Pavel nu foloseşte singularul pentru a desemna agregatul bisericilor. Nu spune „toată Biserica”, referindu-se la totalitatea adunărilor locale. El nu crede în Biserica universală vizibilă, în care fiecare congregaţie este o parte a întregului (ca o spiţă dintr-o roată), ci pentru el fiecare adunare este o ecclesia completă. Termenul este folosit la plural şi pentru a desemna mai multe biserici dintr-o anumită regiune: „Bisericile din Asia”, „Bisericile din Galatia”. Aceasta anulează ideea de Biserică universală, naţională sau provincială.

Ce desemnează ecclesia la singular? De 43 de ori se referă la o adunare specifică, dintr-un anumit loc, cum ar fi Adunarea din Ierusalim, din Antiohia, din Corint, etc. De 3 ori ecclesia apare în contextul adunării laolaltă: „Un an întreg au luat parte la adunările bisericii” (Fapte 11:26); „au adunat biserica şi au istorisit tot ce făcuse Dumnezeu prin ei” (Fapte, 14:27); „aud că, atunci când veniţi la adunare, între voi sunt dezbinări” (1 Cor. 11:18). Este evident că ideea de Biserică universală, atât vizibilă cât şi invizibilă iese din discuţie, de vreme ce o Biserică universală, fie vizibilă (formată din toate congregaţiile) sau invizibilă (formată din toţi aleşii din toate timpurile) nu se poate aduna laolaltă pe pământ.
De 3 ori cuvântul apare în sensul de întreaga adunare. La ce vă gândiţi când spun „întreaga Biserică”? La totalitatea aleşilor, din toate timpurile? Iată la ce se referă Scriptura când foloseşte această expresie:

Fapte 15:22: „Atunci apostolii şi presbiterii şi întreaga biserică au găsit cu cale…” –
biserica locală din Ierusalim
I Cor. 14:23 – „Deci, dacă toată biserica s-ar aduna la un loc, şi toţi ar vorbi în alte limbi, şi ar intra şi dintre cei fără daruri, sau necredincioşi, n-ar zice ei că sunteţi nebuni?” – Biserica de aici se putea aduna toată! Era adunarea locală a Bisericii din Corint.
Romani 16:23: „Gaius, gazda mea şi a întregii biserici, vă salută.” – ar putea toţi aleşii din toate timpurile să încapă în casa lui Gaius? Dar toţi credincioşii din toate congregaţiile de pe pământ?
În 97 din 115 utilizări, adică în 84 % din cazuri, sensul ecclesiei este cel original, acela de adunare locală, organizată. Din pasajele studiate până acum (84% dintre utilizări) biserica creştină este o adunare, o strângere într-un anumit loc a celor ce mărturisesc credinţa în Isus şi sunt botezaţi în această credinţă. Această biserică se poate strânge toată la un loc, cu regularitate, are o rânduială, poate lua decizii, poate oferi daruri, poate fi împovărată, poate fi persecutată, poate trimite şi primi oameni, mesaje şi învăţătură, poate creşte şi se poate zidi, are nevoie de îngrijire. Este numită „Biserica lui Dumnezeu”, „a Domnului”, „a lui Cristos”. Toate acestea descriu o biserică locală, iar expresii ca „întreaga Biserică”, „toată Biserica” se referă numai la membrii ei. Mai multe astfel de grupuri care se întrunesc sunt prezentate ca „biserici”, niciodată „Biserica”.
Să privim şi spre restul pasajelor unde apare cuvântul ecclesia la singular. Ne învaţă ele un sens nou, mistic al termenului cu care atât lumea evreiască cât şi cea grecească era atât de familiară?
Sensul generic
O parte din versete vorbesc despre adunare în sens generic. Ce înseamnă sens generic? Înseamnă că singularul se foloseşte pentru plural. Este ceva obişnuit atunci când vorbim despre definiţii. Spunem „leul este regele animalelor” sau „automobilul nu mai este un lux, ci o necesitate”. Ne gândim la un leu universal, mistic sau la o maşină universală, invizibilă? Bineînţeles că nu. Ne gândim la fiecare leu în parte, la fiecare maşină în parte.
Acest stil de formulare îl întâlnim şi pe paginile Scripturii. Domnul Isus spune: „robul nu este mai mare decât domnul său”. „Robul” şi „domnul” sunt folosiţi în sens generic. Când definiţia este aplicată în realitate, se referă la fiecare rob şi fiecare domn. La fel stau lucrurile cu ecclesia. Domnul spune: „Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş.” (Matei, 18:17). Cuvântul apare la singular, dar nu se poate referi la o singură Biserică, universală invizibilă. Conform definiţiei date de apărătorii acestui concept, nimeni nu poate fi exclus din această Biserică. Iar contextul tocmai despre aceasta vorbeşte.
Alte utilizări ale ecclesiei în sens generic: „este ruşine pentru o femeie să vorbească în Biserică” – adică în orice adunare; „bărbatul este capul nevestei, după cum şi Hristos este Capul Bisericii” – nu ne gândim la o soţie universală, ci la fiecare soţie. Fiecare adunare îl are ca şi Cap pe Cristos.

Sensul instituţional.
Dar mai există un sens de care trebuie să fim conştienţi. Acesta se numeşte sens instituţional. Accentul cade aici pe membrul original sau părinte şi pe legătura celorlalţi membri cu acesta. În privinţa ecclesiei, ceea ce este valabil pentru prima nu este în mod necesar valabil şi pentru descendentele ei, ca în cazul sensului generic. Exemplu: Şcoala românească este întemeiată de Gheorghe Lazăr. Este ridicol să ne gândim că Gh. Lazăr a întemeiat o şcoală universală. De asemenea, este evident că sensul generic, aplicabil tuturor şcolilor româneşti, nu are sens, căci Gheorghe Lazăr nu a întemeiat fiecare şcoală românească în parte. Este adevărat că şcoala generală nr. 1 din Bocşa îi datorează existenţa lui Gheorghe Lazăr, dar el nu a întemeiat-o direct. El a întemeiat şcoala românească ca instituţie, întemeind prima şcoală. Cei educaţi în acea şcoală i-au dus lucrarea mai departe, întemeind alte şcoli româneşti, şi tot aşa până s-a întemeiat şcoala generală nr. 1 din Bocşa. Dar toate şcolile româneşti individuale, privite în sens instituţional au un singur fondator: Gheorghe Lazăr.
La fel este şi cu ecclesia, cu adunarea lui Cristos. Când citim că „Dumnezeu a rânduit în Biserică, întâi, apostoli; al doilea, prooroci, etc.” nu înseamnă că fiecare adunare individuală a avut apostoli. Ştim că adunarea din Filipi nu a avut, căci Pavel li se adresează „către toţi sfinţii în Hristos Isus care sunt în Filipi, împreună cu episcopii şi diaconii” (Filipeni, 1:1). Nu toate adunările aveau apostoli, dar prima întemeiată a avut, cu siguranţă. În sens instituţional, Adunarea stă pe „temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Cristos.” Adunarea noastră nu are apostoli, la fel ca cei 12, nu a fost întemeiată în mod direct de Cristos, dar fiindcă descinde din adunarea întemeiată de El, este aceeaşi instituţie şi se poate spune despre ea, la fel ca despre adunarea din Efes, că stă pe temelia apostolilor. Prima Adunare a fost organizaţia-părinte din care se trag toate celelalte adunări. Toate au aceeaşi origine, şi au fost zidite pe aceeaşi temelie, au fundaţia comună a apostolilor şi profeţilor.
Tot în sens instituţional trebuie interpretat şi versetul din Matei, 16:18, unde apare pentru prima dată cuvântul „ecclesia”. „…pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.” Termenul ecclesia nu se referă la o biserică universală care se tot construieşte de două mii de ani încoace şi care nu s-a adunat niciodată. Nu este nici sensul generic al ecclesiei, căci Cristos nu zideşte fiecare adunare locală în parte. El a zidit prima adunare, a creat o instituţie căreia i-a promis o existenţă continuă până va veni El. Acea adunare a pierit, dar nu înainte de a da naştere altor adunări de acelaşi fel. Nici una din adunările din Noul Testament nu mai există astăzi. Mii de alte adunări de-a lungul timpului, descinzând din prima, au existat o vreme apoi au murit, fie datorită persecuţiei, fie datorită apostaziei. Dar adunarea fondată de Cristos există şi astăzi, ca instituţie, prin reprezentantele ei autorizate.
În ce sens spunem că Adunarea este instituţie sau organizaţie? Nu ne referim la o structură ierarhică, la o organizaţie gen corporaţie. Vorbim despre adunare ca instituţie în acelaşi fel în care vorbim despre instituţia familiei. Adunarea este un organism, dar nu poate exista organism fără organizare. Chiar şi cel mai simplă formă de viaţă are nevoie de o formă de organizare. Forma de organizare a adunării, legile pe care le respectă şi funcţiile pe care le îndeplineşte o fac, o organizaţie. Prezenţa şi conducerea Duhului lui Cristos o fac un organism viu.
Utilizarea termenului „ecclesia” în Noul Testament este normală, potrivit uzanţei generale a vremii. Nu există nici un sens nou, mistic pentru ecclesia, nu este niciodată confundată cu basileia, cu Împărăţia, ci se referă întotdeauna la o strângere locală. Mai avem încă un aspect de urmărit înainte de a trage concluzia finală, şi anume metaforele prin care este reprezentată adunarea.
Ekklesia in metafore :
Definitie :
Metafora este o figură de stil realizată printr-o comparaţie subînţeleasă, în care un cuvânt este înlocuit cu cuvântul-imagine din comparaţie
(ex: Cetate tare-i Dumnezeu. În sensul propriu, Dumnezeu nu este o cetate cu ziduri,
creneluri şi porţi, dar poate fi asemănat sau comparat cu o cetate. Dar fiindcă nu există
termeni care caracterizează comparaţia („ca”, „asemenea”), afirmaţia de mai sus nu este
o comparaţie, ci o metaforă).

Toate metaforele isi pierd orice sens cand sunt aplicate conceptului de biserica universala vizibila sau invizibila .
Ex. : Ekklesia comparata cu o cladire :
4. Efeseni 2:21 – „În El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un Templu
sfânt în Domnul.”

Ex. : Ekklesia comparata cu un Templu :
Efeseni 2:21 – „În El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un Templu
sfânt în Domnul.”
Ex. : Ekklesia comparata cu o casa :
1 Pet. 2:5 – „Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos.”
Această metaforă nu se poate referi la o biserică universală, deoarece pietrele vii sunt zidite împreună, una alături de alta. Materialele nu sunt dispersate, ci sunt aduse împreună. Dacă avem materiale dispersate în timp şi spaţiu, care nu s-au întâlnit niciodată, nu le putem considera ca alcătuind în prezent o clădire. Această metaforă se potriveşte doar unei adunări particulare. Fiecare astfel de adunare este o clădire vie, o locuinţă a lui Dumnezeu.
Ex. : Ekklesia comparata cu un trup uman :
Aceasta este una din cele mai populare metafore care desemnează Biserica, dar în acelaşi timp una din cele mai neînţelese. Există 12 pasaje care vorbesc despre ecclesie ca trup, iar acestea se încadrează în 2 categorii:
1. Metafora trupului subliniază relaţia membrelor unele cu altele (Rom. 12:4, 5; 1 Cor. 10:17; 12:12-27; Ef. 3:6; 4:4, Col.3:15);
2. Metafora trupului subliniază relaţia acestuia cu Cristos (Ef. 1:23; 4:15, 16; 5:23, 30; Col. 1:18, 24; 2:19). Aceasta nu înseamnă că sunt două metafore distincte, pentru că atunci când metafora se referă la relaţia membrelor unele cu altele, căpetenia lui Cristos asupra trupului este subînţeleasă şi invers.
Principalul motiv pentru care adunarea este comparată cu un trup se găseşte în expresia: „fiecare în parte suntem mădulare unii altora”.
În primul rând, metafora aleasă, „trup”, un substantiv concret, arată caracterul vizibil al adunării. Dacă este corp, este vizibil. Dacă adunarea ar fi fost invizibilă, ar fi trebuit aleasă o altă metaforă, un cuvânt abstract (suflet, spirit).
Trupul omenesc implică o localizare în timp şi spaţiu. Nu putem concepe un trup omenesc universal, care transcede timpul şi spaţiul. Nu ne putem gândi nici la un trup mondial, ale cărui membre sunt răspândite pe toată faţa pământului. Oare dacă o ureche este în America, o mână în Australia, un picior în România, o gură a murit deja şi un ochi nu s-a născut încă, putem afirma că această mulţime de membre formează un trup în prezent?
Ex. : Ekklesia comparata cu o Turma mica :
„Nu te teme, turmă mică; pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăţia.” – Luca 12:32.
Turma este o metaforă concretă, care implică strângere. Dacă o oaie este pe un deal, alta pe un alt deal, una peste ocean, alta a murit iar alta nu s-a născut încă, nu putem spune că toate acestea formează o turmă. O turmă înseamnă mai multe oi strânse la un loc. Deci, metafora nu poate desemna decât o adunare locală.
Ex. : Ekklesia comparata cu o Mireasa :
„Cine are mireasă, este mire; dar prietenul mirelui, care stă şi-l ascultă, se bucură foarte mult când aude glasul mirelui: şi această bucurie, care este a mea, este deplină” (Ioan 3:29).
Metafora Miresei are rolul de a învăţa în primul rând separarea, sfinţenia, curăţia. Conform definiţiei, biserica universală este compusă dintr-o mulţime de oameni care se fac vinovaţi de adulter spiritual (compromis religios sau politic – alianţă cu statul). Prin urmare, o astfel de biserică universală nu este o fecioară curată, nu a rămas credincioasă Mirelui ei. Metafora se aplică acum, pe pământ, fiecărei adunări care perseverează în sfinţenie, care este fidelă lui Cristos şi care se păstrează curată pentru Mirele ei. Relaţia dintre Mireasa glorificată, soţia Mielului şi Mireasa de pe pământ este aceea că singura reprezentare actuală a acelei Mirese glorificate, fără pată şi zbârcitură este adunarea particulară. Acea Mireasă va fi compusă doar din membrii acestor adunări, care s-au păstrat curaţi cât au trăit pe pământ.

n. Termenul ecclesie confundat cu familia sau cu împărăţia
i. Ecclesia comparată cu familia şi cu împărăţia.
b. Observati urmatoarele contraste dintre Biserica si Imparatie:
1. Adunarea este o strângere – Imparatia este domeniul sau sfera de autoritate a împaratului.
2. Ca strângere, adunarea este in mod necesar locala – Imparatia consta din toti cei nascuti din nou la un moment dat de pe intreg pamantul, sau în aspectul exterior, din toţi cei ce mărturisesc supunere faţă de Regele Isus.
3. Despre Adunare se spune ca este ceva ce urma sa fie si era zidita – la imparatie nu se refera niciodata in acesti termeni
4. Cristos a spus: „spune-l Bisericii” (Mat. 18:17), pentru că cineva poate veni înaintea ei, dar nimeni nu îşi poate susţine o cauză înaintea Împaratiei.
5. Adunarea este numita un trup (Ef. 1:22, 23; Col. 1:18; 1 Cor. 12:27) – dar Imparatia nu este niciodata numita sau asemanata cu un trup.
6. Adunarea este o democratie sub Cristos Capul – Imparatia este o monarhie.
7. Adunarea este o institutie specific nou testamentara – Imparatia a avut o existenta vechi testamentala nationala, in prezent are o existenta spirituala, si va avea o existenta viitoare, separata de Biserica, atunci cand Israelul va fi restaurat.
8. Adunarea este organizata ca vizibila, avand lucratori alesi – Imparatia nu este nici vizibila, nici nu are lucratori alesi.
9. Imparatia se predica si odata, s-a anuntat ca fiind „aproape” – dar un asemenea limbaj nu se foloseste despre Adunare
10. Adunarea trebuie sa exercite disciplina, si uneori sa excluda membrii, datorita pacatelor de care nu se pocaiesc, dar nu se face asa ceva in Imparatie – de fapt, opusul este afirmat in pilda zizaniei (Mat. 13:24-30).
11. Adunarea este ilustrata ca Mireasa lui Cristos si va fi „totdeauna cu Domnul” (1 Tes. 4:17) – dar odata, Cristos va da Imparatia restaurata Tatalui (1 Cor. 15:24).
12. Deseori citim despre Evanghelia Imparatiei, dar niciodata despre Evanghelia Bisericii
Conceptia scripturala despre Adunare se vede prin intelegerea distinctiei dintre Adunarea lui Dumnezeu si Familia lui Dumnezeu. Asa cum s-a subliniat mai sus, confuzia dintre Adunare, Familie si Imparatie provine din ideea unei Biserici universale invizibile.
b. Observati urmatoarele contraste dintre Adunare si Familia lui Dumnezeu.
1. Adunarea este o strangere – Familia lui Dumnezeu consta din toti cei mantuiti, si niciodata nu s-a adunat, si nu se poate aduna inainte de invierea celor mantuiti. Vezi Ef. 3:15, unde Familia este in ceruri si pe pamant.
2. Adunarea este locala, dar Familia lui Dumnezeu nu este doar universala, ci se intinde in toate timpurile.
3. Cristos a spus: „spune-l Adunarii ” (Mat. 18:17), dar nu se da nicicand o asemenea porunca Familiei lui Dumnezeu.
5. Adunarea este numita un trup (ca mai sus), dar Familia nu este niciodata numita asa.
6. De Adunare se îngrijeşte Cristos, ca şi Mire şi soţ, dar Familia este sub ingrijirea unui Tata iubitor.
7. Adunarea este o institutie specific nou testamentara – dar Familia lui Dumnezeu a inceput cu primul copil al lui Dumnezeu si va fi definitivata cu ultima persoana mantuita.
8. Adunarea este organizata cu lucratori alesi, dar Familia lui Dumnezeu nu este organizata si nu are lucratori alesi
9. Adunarea trebuie sa exercite disciplina, si uneori sa excluda membrii datorita pacatelor de care nu s-au pocait, dar este ridicol sa te gandesti la a exclude un membru din Familia lui Dumnezeu.
10. In vreme ce Adunarea are o relatie speciala cu Cristos, Capul ei, Familia lui Dumnezeu este compusa din „multi fii” (Evr. 2:10) si are o relatie speciala cu Tatal.
11. In Familia lui Dumnezeu se intra imediat prin nasterea din nou, care este un act suveran al lui Dumnezeu direct asupra individului, dar Adunarea are conditii pentru membralitate .

iii. Originea şi evoluţia conceptului de biserică universală
Ideea de biserică universală, deşi este foarte veche, nu provine de pe paginile Scripturii. Primul care foloseşte termenul de biserică universală sau catolică este Ignaţiu. Întărirea acestui concept a fost cauzată de îmbratisarea de catre Ireneu a doctrinei succesiunii apostolice şi a episcopatului, adică a clasei preoţeşti. Ea a fost promovată şi de Ciprian, care susţinea că episcopii erau „esse” (existenta insasi) a bisericii si nu doar „bene esse” (bunastarea) bisericii. Aceste idei false au dus astfel la conceptul de „catolic,” sau de „biserica vizibila universală.” Ciprian este autorul celebrei expresii „extra ecclesiam nulla salus” (nu exista mantuire in afara bisericii). Deja confuzia între Adunare şi Împărăţie era deplină.

ORIGINEA CONCEPTULUI DE „BISERICA INVIZIBILA, UNIVERSALA”
Deşi nu a folosit termenul de biserică universală invizibilă, Augustin poate fi considerat autorul conceptului. Fiind criticat de donatişti datorită lipsei de sfinţenie a membrilor bisericii catolice, el inventează o diferenţă între biserica vizibilă, infestată de păcat şi biserica văzută doar ca şi comuniune a unui număr predestinat de sfinţi. Acest subterfugiu teologic este preluat mai târziu de Luther când a fost excomunicat de papă din biserica universală vizibilă. În viziunea lor, această excomunicare însemna pierderea mântuirii. El a răspuns că face parte din biserica universală invizibilă, peste care nu papa, ci Cristos Însuşi prezidă, şi de acolo nici un om nu îl poate excomunica. Luther a folosit acest concept şi în disputele cu anabaptiştii care, asemenea donaştilor de demult, acuzau biserica lui de impuritate morală.
Jean Calvin este cel care preia conceptul lui Luther şi defineşte Biserica universală invizibilă ca totalitate a celor aleşi din toate timpurile, şi în care se intră prin naşterea din nou.
În vreme ce catolicii şi ortodocşii confundă Ecclesia cu basileia sau Împărăţia, Reformatorii o confundă cu Familia lui Dumnezeu. Această confuzie nu se datorează vreunui limbaj ambiguu al Scripturii, ci datorită devierilor doctrinare şi a necesităţilor teologice de a apăra aceste devieri.

Concluzie
Ecclesia nu este o mulţime neadunată de pe întreg pământul sau din toate timpurile, ci este întotdeauna strângerea sau adunarea celor chemaţi afară într-un anumit loc pentru a îndeplini sarcinile Împărăţiei. În vreme ce lumea teologică dă mai multe sensuri ecclesiei, Scriptura dă unul singur şi face diferenţa între Adunare ca organizaţie locală, Împărăţie şi Familie.

Anunțuri

CUM POT FACE PARTE DINTR-O ADUNARE AUTENTICĂ? – George Vladu

CUM POT FACE PARTE DINTR-O ADUNARE AUTENTICĂ?

A fi membru in Adunarea Domnului reprezinta cea mai inalta legatura pe care omul o poate avea cu Creatorul. Toti cei ce s-au alaturat Adunarii rascumparate de Domnul s-au indentificat cu Cel ce i-a rascumparat si iL reprezinta cat vor trai pe meleagurile acestui pamant.
Noi toti suntem datori sa respectam cerintele pe care Domnul le are pentru componenta Adunarii Sale pentru ca astfel, El sa o recunoasca si sa o poata folosi in scopul si planul pe care il are cu Ea inca din vesnicii.
I. NASTEREA DIN NOU
Nasterea din nou este lucrarea efectuata de Duhul Sfant in inima celui ales si chemat de Dumnezeu. Lucrarea nasterii din nou produce 2 elemente vizibile in cel credincios: (1) pocăinţa şi (2) credinţa.
POCĂINŢA – Pocăinţa este absolut necesară înainte de a exista o relaţie corectă între Dumnezeu şi om. Nu putem sa ne apropiem de Dumnezeul Cel Sfant decat cu credinta si prin pocainta.
Când Ioan Botezătorul a început să predice, primul său anunţ a fost „Pocăiţi-vă, căci Împăraţia cerurilor este aproape”.
Când Isus şi-a început lucrarea, primul lucru pe care l-a anunţat a fost: „S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Vezi Matei 3:1, 2 şi Marcu 1:15). Isus a învăţat mai târziu că unde nu este pocăinţă, urmează pieirea. „Dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel” (Luca 13:3).
Pavel, în predica sa a spus: „Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă ci porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” (Fapte 17:30). El a mărturisit „şi iudeilor şi grecilor pocăinţa faţă de Dumnezeu, şi credinţa în Domnul nostru Isus Cristos”.
Aceste versete sunt suficiente pentru ca cineva să înveţe că pocăinţa urmeaza naşterea din nou. Fiind o conditie esentiala a mantuirii si datorita faptului ca multi o inteleg gresit, trebuie să cercetăm mai în amănunt ce este pocăinţa.
Pocăinţa este deseori definită în mod general ca o „schimbare a minţii”. Acesta este sensul literal al cuvântului grec tradus „pocăinţă” în versiunea noastră a Bibliei. Înseamnă o minte schimbată.
Unii ne spun că pocăinţa este o întristare după voia lui Dumnezeu, dar Scriptura ne spune că întristarea după voia lui Dumnezeu aduce pocăinţă. (2 Corinteni 7:10).
Pocăinţa este rodul întristării după voia lui Dumnezeu. Trebuie reţinut faptul că pocăinţa este faţă de Dumnezeu. Pocăinţa, aşa cum o descrie Scriptura, este compusă din trei elemente. Dacă oricare din ele lipseşte, pocăinţa nu există. Cele trei elemente ale pocăinţei sunt: (1) intelectual (2) emoţional şi (3) volitiv [referitor la voinţă – n. ed.].
Elementul intelectual implică în special mintea. Acest element include convingerea de păcat, de vina şi consecinţele sale. Înainte ca un păcătos să se pocăiască în adevăratul sens al cuvântului, el trebuie să fie convins de vina sa înaintea lui Dumnezeu. Trebuie să realizeze dreptatea condamnării sale. Convingerea de consecinţele groaznice şi de temut ale păcatului va determina persoana să fie plină de remuşcare, însă nu va exista pocăinţă adevărată până ce individul nu îşi conştientizează vina. Până nu realizează acest lucru, el stă înaintea lui Dumnezeu condamnat conform dreptăţii. Când păcătosul este total conştient de toate acestea, de obicei urmează al doilea element al pocăinţei.
Elementul emoţional include un adânc simţământ de regret. Fiind deja conştient de vina sa înaintea lui Dumnezeu şi de consecinţele groaznice şi de temut ale păcatului, întristarea umple inima păcătosului. Îi pare rău, nu doar pentru că este condamnat la moarte şi la iad, ci pentru că L-a ofensat pe Dumnezeu. Descoperă că natura şi viaţa sa sunt în opoziţie faţă de Dumnezeu şi răzvrătite împotriva Lui. În această condiţie, păcătosul trece printr-o stare groaznică (vezi Psalmul 116:3). În această stare, păcătosul va striga la Domnul după ajutor şi curăţire.
Cel de-al treilea element completează pocăinţa scripturală.
Elementul volitiv implică voinţa. În toate experienţele prin care trece, păcătosul este adus în punctul în care vrea să se întoarcă la Dumnezeu de la păcat, de la sine şi de la Satan. Când păcătosul se întoarce de la păcat, sine, lume şi Satan, nu mai rămâne decât cineva spre care să se întoarcă – Dumnezeu.
CREDINŢA – Credinţa este o condiţie esenţială şi absolută pentru mântuire. Scriptura ne invata ca „fara credinta este cu neputinta sa-I fim placuti”.
Totusi, nu orice credinta este mantuitoare pentru ca Domnul Isus ii invata pe ucenici ca „si dracii cred si se infioara”. Credinta necesara mantuirii nu este doar o credinta vaga in existenta Lui Dumnezeu si nici frica aceea cand se cutremura pamantul sau vine un necaz peste cineva.
Adevarata credinta porneste in urma auzirii Evangheliei si este zidita pe Adevarul Lui Dumnezeu. „pocaiti-va si credeti in Evanghelie” este mesajul pe care l-au prezentat oamenilor atat Ioan Botezatorul cat si Domnul Isus.
Mesajul Evangheliei il gasim inca din Vechiul Testament si mesajul acesta este Hristos (salvarea in El).
(Rom. 10:10-17) „Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mîntuire, … Dar cum vor chema pe Acela în care n’au crezut? Şi cum vor crede în Acela, despre care n’au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui, dacă nu sînt trimeşi? După cum este scris: ,Cît de frumoase sînt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia!` … Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvîntul lui Hristos.”
Toata lumea crestina vorbeste despre Hristos Domnul dar, oare toate formele in care este prezentat El si salvarea Lui este Evanghelia? Ap. Pavel ne avertizeaza ca sunt unii care duc „o alta Evanghelie”
(2 Cor. 11:4) „În adevăr, dacă vine cineva să vă propovăduiască un alt Isus pe care noi nu l-am propovăduit, sau dacă este vorba să primiţi un alt duh pe care nu l-aţi primit, sau o altă Evanghelie, pe care n’aţi primit-o, oh, cum îl îngăduiţi de bine!” iar in (Gal. 1:6-8) „Mă mir că treceţi aşa de repede dela Cel ce v’a chemat prin harul lui Hristos, la o altă Evanghelie. Nu doar că este o altă Evanghelie; dar sînt unii oameni cari vă tulbură, şi voiesc să răstoarne Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v’am propovăduit-o noi, să fie anatema!”
In momentul in care Ap. Pavel s-a confruntat cu un mesaj diferit decat cel pe care el il considera Evanghelie, acesta condamna dur orice alta invatatura/mesaj care nu corespundea cu mesajul real.
Care sa fie astazi aceasta „alta Evanghelie” de care Ap. Pavel era atat de frustrat? Era si este o evanghelie diluata in care, mantuirea este vestita si acceptata ca o combinatie de har si fapte.
Doresc sa ilustrez aceasta evanghelie falsa cu celebrul tablou folosit de acestia prin care Il prezinta pe Domnul stand in fata unei usi inchise fara clanta pe exterior. Ce imagine mai falsa poate exista in care sa-l vezi pe Domnul un cersetor neputincios care sta toata viata asteptand ca omul sa-I deschida. Cine poate fi mantuit printr-o asemenea „evanghelie”?
Aceeasi Evanghelie ce a fost predicata in Noul Testament a fost predicata si in Vechiul.
(F.A. 10:43) „Toti proorocii marturisesc despre El ca oricine crede in El, capata, prin Numele Lui, iertarea pacatelor.”
(F.A. 26:22, 23) „… am marturisit inaintea celor mici si celor mari, fara sa ma departez cu nimic de la ce au spus proorocii si Moise ca are sa se intample; si anume, ca Cristosul trebuie sa patimeasca, si ca, dupa ce va fi cel dintai din invierea mortilor, va vesti lumina norodului si Neamurilor.”
(Evrei 4:2) „Caci si noua ni s-a adus o veste buna ca si lor.”
Pavel spune foarte clar in 1 Corinteni 15:3, 4 ca Evanghelia pe care el a predicat-o a fost „dupa Scripturi”. Singurele „Scripturi” disponibile la vremea in care a scris acea epistola erau Scripturile Vechiului Testament, fiindca Noul Testament nu fusese inca scris.
(Luca 24:25-27, 44, 46) Ne arata cum Domnul Isus dupa inviere le explica ucenicilor Vechea Evanghelie care vorbea despre lucrurile privitoare la El care tocmai se intamplasera.
Unul din primele semne care duce la o apostazie vizibila si necontestata este: Renuntare de a se mai predica Vechea Evanghelie a harului. Aceasta Veche Evanghelie, inainte de toate ne spune cum Cristos a murit pentru pacatele noastre, dupa Scripturi; ca a fost ingropat si a inviat a treia zi, dupa Scripturi.
Ea se adreseaza printr-o chemare generala, tuturor oamenilor morti in greselile si pacatele lor (Efeseni 2:1-3), dar facuta eficienta de Duhul, intr-un mod salvator in cei alesi neconditionat, inainte de intemeierea lumii (Efeseni 1:4)
Ea declara ca toate pacatele alesilor au fost ispasite la Golgota (Isaia 53:5) unde El a platit pentru fiecare pacat al lor (Matei 26:28) si a stins mania lui Dumnezeu Tatal, impotriva lor (Col.1:19-20). Ca atare alesul va fi atras prin Duhul Sfant de Tatal cu funiile iubirii catre Cristos (Ioan 6:44) si va merge perseverand pe cale prin puterea lui Dumnezeu, in cel mai responsabil mod (Ioan 10:28,29)
REGENERAREA ARE LOC ÎN MOMENTUL CREDINŢEI
Când este născut cineva din nou? În momentul în care se pocăieşte de păcate sau la botez? În momentul în care crede Evanghelia sau la botez? Din moment ce credinţa şi pocăinţa sunt cerute înainte de botez, dacă regenerarea are loc în momentul credinţei şi al pocăinţei, atunci nu are loc la botez.
Scripturile învaţă că o persoană este născută din nou în momentul în care crede în Evanghelie, înainte de botez:
1 Ioan, 5:1 „Oricine crede că Isus este Cristosul, este născut din Dumnezeu…”
Observaţi căci cuvintele „crede” şi „este născut” în pasajul de mai sus sunt amândouă la timpul prezent. Aceasta înseamnă că ele au loc împreună, în acelaşi timp. Nu poţi crede fără să fii născut din nou şi nu poţi fi născut din nou fără să crezi. De aceea, Noul Testament învaţă că mântuirea vine în momentul credinţei:
Faptele Apostolilor, 16:30, 31„…,Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?’ Pavel şi Sila i-au răspuns: ‚Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit tu şi casa ta.’”
Daca, pentru a face parte din Familia Lui Dumnezeu si a fi pe terenul Imparatiei Lui o persoana trebuie sa fie nascuta din nou si sa aiba viata schimbata, tot asa, prima cerinta pentru a fi membru in Adunarea Lui Cristos este o natura noua, spirituala. Intelegem prin asta ca, o persoana trebuie sa fie mai intai membru al Familiei Lui Dumnezeu si cetatean al Imparatiei pentru ca apoi sa faca parte si din Adunarea Lui Cristos.
Urmatorul pas pentru ca o persoaana sa se indentifice cu Trupul Adunarii (adica Cristos) este actul botezului.
II. BOTEZUL
IMPORTANŢA BOTEZULUI
Botezul este un act unic in viata unui crestin, de o bogata incarcatura simbolistica. Este primul act al ascultarii de Cristos, atat al unui suflet mantuit prin har, cat si al unei adunari a lui Cristos. Este un sfarsit, dar si un inceput, un angajament, dar si o datorie, este un indicator inspre Cristos, dar si o „uniforma” pe care crestinul o imbraca. Botezul nu este mantuitor, dar este o imagine a mantuirii; nu iti garanteaza intrarea pe portile Noului Ierusalim, dar este poarta de intrare in „casa lui Dumnezeu, care este Adunarea Dumnezeului Celui Viu.”
Desi nu face diferenta dintre mantuire si pierzare, acesta separa ascultarea de neascultare. Botezul este un test atat pentru candidat, cat si pentru administrator. Oare poate afirma cineva ca este mantuit, deci prieten al lui Cristos, daca nu face ceea ce i-a poruncit El? Oare poate afirma vreo grupare ca este Adunarea lui Cristos, daca nesocoteste poruncile celui ce ar trebui sa ii fie Cap si Mire?
IMPORTANTA BOTEZULUI PENTRU CEL MANTUIT
Cat de important este botezul in Biblie? Este atat de important incat este gasit in ceea ce multi numesc „marea trimitere” in Matei 28:19. Este atat de important incat Isus a mers pe jos mai mult de 90 de kilometri pentru a fi botezat de Ioan (Matei 3:13; Ioan 1:29).
Este atat de important incat despre aceia care l-au respins sau au refuzat sa fie botezati se spune ca „au zadarnicit planul lui Dumnezeu pentru ei” iar despre cei ce s-au supus lui, se spune ca „au dat dreptate lui Dumnezeu”.
(Luc . 7:29-30) „Şi tot norodul care l-a auzit, şi chiar vameşii au dat dreptate lui Dumnezeu, primind botezul lui Ioan; dar Fariseii şi învăţătorii Legii au zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru ei, neprimind botezul lui.”
(Mat. 3:15) – „Drept raspuns, Isus i-a zis: „Lasa-Ma acum, caci asa se cade sa implinim tot ce trebuie implinit.” Atunci Ioan L-a lasat.”
Daca „piatra din capul unghiului” Adunarii nu a inceput activitatea Sa pe pamant pana nu a „implinit” ceea ce trebuia implinit (si anume „toata dreptatea” adica botezul), nici-o persoana mantuita care doreste sa-L urmeze pe El nu trebuie sa sara peste acesta.
Este atat de important incat, cei care l-au implinit in modul corect al Scripturii au devenit una cu Domnul Lor prin Adunare.
(Gal. 3:27) „Toţi cari aţi fost botezaţi pentru Hristos, v-aţi îmbrăcat cu Hristos.”
IMPORTANTA BOTEZULUI PENTRU ADUNARE
– Fiecare adunare este binecuvantata cu membrii noi care se alatura pentru a intregii Trupul Domnului pe pamant.
(F.A. 2:41) „Cei ce au primit propovaduirea lui au fost botezati; si, in ziua aceea, la numarul ucenicilor s-au adaugat aproape trei mii de suflete.”
O adunare autentica trebuie sa aiba privirea indreptata tot timpul spre Evanghelie pentru ca aceasta sa ramana curata iar in acelasi timp sa vegheze spre usa de intrare in adunare si anume, spre actul botezului care este o imagine a Evangheliei. Totodata ea trebuie sa priveasca si spre cei ce intra prin botez in Adunare ca acestia sa fie candidati potriviti dupa voia Lui Dumnezeu. Ea trebuie să se păzească cu conştiinciozitate de primirea membrilor descalificaţi din punct de vedere moral şi spiritual.
Starea firească, letargică şi indiferentă a bisericilor contemporane se datorează în mare măsură faptului că în biserici au intrat prea mulţi membri ce nu întrunesc condiţiile. În ultimii ani s-a pus prea mult accent pe cresterea numarului de membri în loc de a se accentua regenerarea.
Scopul pentru care este facut si modul in care este facut sunt 2 lucruri esentiale si trebuie sa le acordam mare atentie.
1. CANDIDATUL POTRIVIT
NU BOTEZAM PENTRU A SALVA OAMENII DE LA PACAT SI NICI PENTRU A CRESTE NUMARUL DE MEMBRII DIN ADUNARE
Nu doar că nu există exemple sau precepte în care persoane necredincioase şi nepocăite să fi fost botezate, dar Biblia nu conţine nici o poruncă sau exemplu în care vreun copil să fi fost vreodată botezat.
Ştiind că nu există precepte sau exemple care să susţină botezul pruncilor, cei ce îl practică se bazează pe deduceri pentru a-şi argumenta doctrina şi practica.
Prima condiţie pentru membralitatea în adunare este naşterea din nou.
O persoană care nu a fost „născută de sus” nu întruneşte condiţia pentru a face parte din adunarea lui Isus Cristos. Adunarea este o instituţie cerească; chiar dacă se află în lume, ea nu este din lume. Adunarea trebuie să Îl mărturisească pe Cristos în lume. Mărturisirea pretinde ca membrii adunarii să Îl cunoască personal pe Cristos. Misiunea adunarii este aceea de a răspândi lumina Domnului Isus în lume. Cum o poate face, dacă este lipsită de lumină?
Henry Vedder spune in cartea sa „A Short History of the Baptists” p. 410: „Cea mai importantă caracteristică a baptiştilor… se referă la natura adunării. Baptiştii au susţinut întotdeauna că adunarea nu este un corp lumesc [secular], ci spiritual – spiritual nu în sensul lipsei unei organizări locale sau a unei identităţi vizibile, ci datorită faptului că este organizată pe baza vieţii spirituale. Cu alte cuvinte, adunarea trebuie să consiste doar din persoane regenerate – adică din persoane care oferă lumii o dovadă credibilă că au fost născuţi din nou de Duhul lui Dumnezeu.”
Anabaptiştii, care construiau o Adunare după modelul apostolic, pretindeau că doar cei credincioşi sunt candidaţi potriviţi pentru membralitatea în adunare. Adunarea trebuia să fie păstrată curată şi să se purifice în mod continuu.
Baptiştii au susţinut dintotdeauna că naşterea din nou este condiţionată de anumite principii divine. Aceasta nu înseamnă că există anumite fapte neprihănite pe care trebuie să le facă un păcătos. Scripturile învaţă în mod ferm că un om neregenerat nu poate face nimic pentru a merita mântuirea.
Dumnezeu capacitează oamenii prin harul Său să facă acele lucruri necesare regenerării. Dumnezeu nu împlineşte acele condiţii în locul păcătosului, dar lucrează într-un mod atât de eficient la inima păcătosului, încât individul este capacitat să facă lucrurile cerute.
Pocainta, credinta si nasterea din nou sunt lucrarea Duhului in viata celui pus deoparte pentru mantuire fara ca acestea sa fie intr-o ordine bine determinata.
MOTIVUL SCRIPTURAL
De ce să ne botezăm? Vasta majoritate a creştinilor mărturisitori cred că iertarea de păcate se obţine în mod literal prin botez. Afirmă clar Scripturile că iertarea de păcate şi mântuirea sunt obţinute prin botez?
„Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi osândit.” (Marcu: 16:16)
„Pocăiţi-vă’, le-a zis Petru, ‚şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh.’” (Faptele Apostolilor 2:38)
„Şi acum, ce zăboveşti? Scoală-te, primeşte botezul şi fii spălat de păcatele tale, chemând Numele Domnului.” (Faptele Apostolilor 22:16)
Cum spală botezul păcatele, cum mântuieşte el? O face literal sau figurativ? Nu există decât un singur pasaj care răspunde clar:
„…[duhurile] care fuseseră răzvrătite odinioară, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în aşteptare, în zilele lui Noe, când se făcea corabia, în care au fost scăpate prin apă un mic număr de suflete, şi anume opt. ICOANA ACEASTA ÎNCHIPUITOARE vă mântuieşte acum pe voi, şi anume botezul, care nu este o curăţire de întinăciunile trupeşti, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, prin învierea lui Isus Cristos” (1 Petru 3:20, 21)
Botezul ne mântuieşte în „imagine”, la fel cum Noe a fost mântuit în mod „figurativ” prin apă.
Botezul te identifica public cu Cristos
Am vazut din punct de vedere negativ pentru ce nu este destinat botezul. Nu este destinat sa mantuiasca literal.
Se poate intreba acum, „atunci de ce Scriptura pune un asa mare accent pe botez, daca nu are nimic de a face cu mantuirea literala?” De ce spune Isus ca botezul implineste „toata dreptatea”?
Botezul scriptural este extrem de important deoarece identifica public credinciosul cu sistemul de credinta al Noului Testament definit de Scripturi ca fiind „credinta data sfintilor odata pentru totdeauna” (Iuda 3).
Termenul grecesc bapto isi are originile legate de industria vopsirii materialelor. Materialul era scufundat in vopsea pana cand se identifica cu culoarea vopselei.
La fel, botezul este destinat a fi o placuta de identificare PUBLICA. In multe feluri, te identifica public cu Cristos.
In primul rand, te identifica public, FIGURATIV cu Evanghelia lui Cristos, cum aceasta ilustreaza moartea, ingroparea si invierea Sa. Romani 6:4 si Coloseni 2:12 ambele invata ca in botez este ilustrata o ASEMANARE a mortii, ingroparii si invierii lui Cristos.
Botezul te identifica public cu ASEMANAREA Evangheliei lui Cristos. Astfel, botezul potrivit te identifica public cu adevarul fundamental al doctrinei Soteriologiei sau doctrinei mantuirii.
2. Botezul te identifica public cu adevarul fundamental al vietii noi in Cristos.
„…prin botezul in moartea Lui, am fost ingropati impreuna cu El, pentru ca, dupa cum Cristos a inviat din morti, prin slava Tatalui, tot asa si noi sa traim o viata noua.” Romani 6:4
Pavel spune ca toti care au fost botezati pentru Cristos „s-au imbracat cu Cristos” (Galateni 3:27). Ideea de a te imbraca cu ceva inseamna a purta ceva public, in vazul tuturor. In botez, viata veche este ingropata si viata noua rasare, pentru a umbla ca si Cristos. Botezul declara o viata schimbata. Botezul identifica candidatul cu invierea noii vieti a lui Cristos.
3. Botezul te identifica public cu biserica lui Cristos, trupul Sau.
„Cei ce au primit cuvantul lui cu bucurie, au fost botezati; si, in ziua aceea, LA NUMARUL UCENICILOR AU FOST ADAUGATE cam trei mii de suflete… Si Domnul ADAUGA in fiecare zi LA BISERICA LOR pe cei ce erau mantuiti.” (Fapte 2:41, 47)
Argumentul lui Pavel era foarte simplu. In botez este ilustrata invierea si credinciosul se identifica cu acea speranta a invierii. Daca nu exista o inviere, de ce sa fi botezat? Botezul te identifica public ca unul care marturiseste speranta intr-o inviere viitoare. De aici, adevarul fundamental al doctrinei glorificarii sau „sperantei binecuvantate” este inclus in administrarea potrivita a botezului.
4. Botezul este destinat a te identifica public cu doctrina despre Cristos, ca sistem de credinta. Supunerea fata de un administrator pentru botez este considerata de Scripturi ca supunere fata de sistemul de credinta sustinut de administrator.
„…botezandu-i… Si invatati-i sa pazeasca tot ce v-am poruncit…” (Matei 28:19, 20)
„Cei ce au primit propovaduirea lui, au fost botezati; si in ziua aceea, la numarul ucenicilor s-au adaus aproape trei mii de suflete. Ei staruiau in invatatura apostolilor…” (Fapte 2:41-42)
Astfel, supunandu-te unui administrator pentru botez, doua lucruri sunt semnificate:
– candidatul a facut alegerea de a se identifica public si astfel de a aproba doctrina si lucrarea administratorului (altfel, de ce te-ai supune lui?).
– acesta este o angajare publica de a fi ucenicizat in credinta administratorului. Atat cat privesc Scripturile, supunerea fata de botez este de asemenea supunerea de a fi ucenicizat in doctrina si practica administratorului.
De asemenea, gramatica greaca in Matei 28:19-20 cere ca ucenicia sa includa botezul ca si conditie obligatorie invatarii. Acest text autorizeaza administratorul botezului sa ii invete „sa pazeasca tot”. In esenta, aceasta inseamna ca supunerea fata de botez este de asemenea supunere fata de „sistemul” de credinta al acelui administrator.
In vremurile Noului Testament, botezul era efectuat de cei sanatosi in credinta. Cu toate acestea, astazi, nu doar ca randuiala a fost distorsionata, dar cand este efectuata de administratorul nepotrivit, te identifica public cu un sistem de credinta fals.
Administratorul botezului tau este la alegerea ta. Daca o persoana alege sa se supuna PUBLIC unui preot catolic, atunci toti cei care vad sau aud aceasta vor presupune automat ca persoana respectiva este ucenicizata in sistemul de credinta catolic, fiindca de ce altceva ar alege un preot sa o boteze?
C) MOD SCRIPTURAL
Toţi termenii traduşi prin „a boteza, botez, Botezător, botezând” sunt derivaţi din rădăcina grecească bapto. În Noul Testament găsim forma verbală, substantivală şi de participiu (baptizo, baptisma, baptismos, etc.).
Totuşi, ştiaţi că nu există nici o traducere românească a Bibliei care să traducă vreunul din aceşti termeni? Nu există nici măcar una!
În loc de a-i traduce, toate îi transliterează. Ştiţi care este diferenţa dintre o traducere şi o transliterare? O traducere redă înţelesul unui cuvânt dintr-o limbă în alta. Deci, a traduce un cuvânt din greacă în română înseamnă a oferi un cuvânt românesc al cărui înţeles este echivalent cu înţelesul termenului grecesc.
O transliterare redă sunetele echivalente ale unui cuvânt dintr-o limbă în alta. A translitera înseamnă a oferi o pronunţie a termenului grecesc adaptată sunetelor româneşti.
Cu alte cuvinte, Bibliile noastre româneşti nu ne spun ce înseamnă termenul grecesc bapto, împreună cu substantivele, participiile şi verbele derivate, ci doar cum sună acesta în româneşte!
Fiecare lexicon grec oferă aceleaşi sensuri şi aceeaşi uzanţă pentru baptizo şi formele sale derivate.
„a scufunda, a afunda, a imersa”

Nici un lexicon grec nu neagă faptul că acesta este înţelesul antic şi uzanţa termenilor. Nici un lexicon grec nu redă stropirea sau turnarea ca înţeles şi uzanţă istorică legitimă.
Un alt inteles si practica gresita in actul botezului este afundarea tripla.
Afundarea triplă, prin forma sa repetitivă, perverteşte adevărul esenţial al Evangheliei, că Cristos a murit o singură dată, a fost îngropat şi a înviat o singură dată, iar acea unică dată este în totul suficientă. Repetiţia neagă suficienţa morţii „o dată pentru totdeauna” (Evrei, 10:10).

D) ADMINISTRATOR SCRIPTURAL
Cine este autorizat să administreze botezul? Poate oricine să îl efectueze? Unii aşa cred!
Atunci cand preotii cei mai de seama si batranii poporului Israel iL ispiteau pe Domnul Cristos punand-ul sa spuna cu ce putere si cu ce autoritate face tot ceea ce face, El le intoarce intrebarea spre autoritatea de a boteza a lui Ioan Botezatorul. Observam din aceasta situatie ca, atat preotii cat si batranii poporului si tot norodul acceptau sau nu pe cineva sau lucrarea acestuia in urma unei „imputerniciri” recunoscute. Stim ca, Domnul Cristos nu a fost acceptat de multi datorita faptului ca nu-i recunosteau autoritatea fie ca venea dintr-o zona unde nu era profetit ca va veni Mesia fie ca-i cunostea familia.
Exista in istoria pe care astazi Bisericile Baptiste o prezinta, invatatura precum ca, John Smith, liderul miscarii separatiste din Biserica Anglicana, „… hotăreşte să se boteze pe el însuşi, chiar dacă el nu era încă clar cu conceptul şi forma botezului, pentrucă el însuşi s-a botezat turnând apă pe capul său. După aceasta la fel a facut şi cu prietenii lui, turnând apă pe capetele lor ( în jur de 40 de persoane), şi o nouă entitate religioasă a început – Biserica Baptistă, cu John Smith recunoscut ca Păstorul ei.” ( Wayne jackson, Christian Courier: Archives) http://www.voxdeibaptist.org/istorie_baptista.htm
Nici Ioan Botezătorul nici Domnul Cristos nu au crezut că cineva poate să şi-l administreze lui însuşi. Nu avem nici precept, nici exemplu în Scripturi pentru auto-botezare. Isus a mers pe jos nouăzeci de kilometri pentru a fi botezat de cineva autorizat şi trimis de Dumnezeu pentru a boteza.
De asemenea, nu avem nici un verset care să ofere precept sau exemplu de necredincioşi care să îi boteze pe alţii.
Pe cine a autorizat Cristos să administreze botezul? (Matei, 28:18-20) textul acesta numit si „Marea Trimitere” răspunde exact la această întrebare.
În versetul 18 se tratează problema autorităţii. Isus a pretins că are toată „puterea”. Termenul grecesc tradus prin putere este exousia şi se referă la puterea bazată pe autoritate. Cristos pretinde că are „toată” autoritatea în ceruri şi pe pământ. Pe baza acestei autorităţi a dat El însărcinarea prin care deleaga/imputerniceste un grup de oameni care sa actioneze in locul Lui.
Un studiu atent al Scripturilor va demonstra că autoritatea finală în administrarea publică a treburilor Împărăţiei pe pământ este în adunările lui Isus Cristos, nu între slujitorii lor ca şi clasă separată.
Isus a identificat autoritatea finală pe pământ nu în Petru sau în alt bărbat ordinat, ci afirmă „spune-l adunarii” (Matei, 18:17-18).
În Faptele Apostolilor, 1:15-26 şi în 6:3, 5, apostolii cheamă adunarea să selecteze membrii pentru ordinare. În Fapte, 11:1-17, Petru trebuie să răspundă pentru acţiunile sale înaintea adunării. În Fapte, 11:22 adunarea îl alege şi îl trimite pe Barnaba la Antiohia. În Fapte, 13:1-4, Duhul Sfânt vorbeşte în adunare pentru selectarea şi trimiterea lui Pavel şi a lui Barnaba pe câmpul de misiune, iar înaintea acestei adunări care i-au trimis s-au întors ei după fiecare călătorie misionară şi au raportat acţiunile lor (Fapte, 14:26-27). Adunarea i-a selectat şi i-a trimis pe Pavel şi pe Barnaba pentru a-i reprezenta înaintea adunării din Ierusalim în Fapte, 15:1-3.
Observaţi remarca lui Luca, ce spune că „au fost petrecuţi de adunare” – Fapte, 15:3
În Fapte 14:22-23, unde au fost ordinaţi bărbaţi în adunări, Luca foloseşte termenul grecesc special tradus prin „au rânduit” se referă la votul majorităţii.
Mai mult, din moment ce Marea Trimitere este valabilă pentru toată epoca („până la sfârşitul veacului”), este evident că:
– nu putea fi dată lui Petru sau oricărui alt apostol ca şi indivizi, din moment ce toţi au murit cu mult timp înainte de încheierea acestei însărcinări.
– Nu putea fi dată lor nici în calitate de „apostoli”, deoarece această slujbă a încetat (1 Corinteni, 15:8) datorită naturii cerinţelor pentru acea slujbă (Fapte, 1:21-22).
– Nu putea fi dată lor în calitate de creştini, deoarece nu toţi creştinii s-au supus botezului scriptural, fiind instruiţi în „toate lucrurile”.
– Nu le putea fi dată decât în calitate de reprezentanţi ordinaţi ai adunării, deoarece doar adunării ca instituţie i se promite o existenţă până la sfârşitul veacului (Matei, 16:18; Efeseni, 3:21) ca „stâlp şi temelie a adevărului” (1 Timotei, 3:15).
Apostolii au fost primii reprezentanţi ordinaţi „rânduiţi în Adunare” de Cristos (1 Corinteni, 12:28). Prin urmare, adunarea este autorizată să administreze Marea Trimitere prin reprezentanţii ei ordinaţi.
Dacă ai fost botezat de un predicator ce nu aparţine vreunei adunări, adică unul care nu se supune şi nu acţionează sub autoritatea unei adunări nou testamentare, atunci ai fost doar udat de un administrator neautorizat şi necalificat.
De exemplu, cei botezaţi de Apolo în Fapte, 19:1-6 au fost rebotezaţi de Pavel (care acţiona sub autoritatea adunării din Antiohia – Fapte, 13:1-4; 15:2). Pe de altă parte, când Apolo a fost instruit mai bine, el nu a mai acţionat ca un predicator liber profesionist, ci din acel moment a lucrat prin intermediul adunărilor nou testamentare (Fapte, 18:27-28; 19:1).
Administratorul corect pentru botez este un reprezentat calificat şi ordinat al unei adunări nou testamentare.
Daca acest act este incredintat de Domnul doar Adunarii atunci, Adunarea este responsabila sa-l faca in felul in care i-a fost incredintat de Domnul si dupa modelul Lui.
` Daca Dumnezeu nu a lasat nici-o instructiune specifica sau exemple care sa defineasca botezul scriptural, atunci acesta poate fi administrat in orice fel doresti. Dar, daca Dumnezeu a definit botezul scriptural prin instructiuni si exemple specifice, atunci orice act contrar acelei definitii nu este botez scriptural, ci este neascultare si, prin urmare, este invalid.
Prin botez, persoana se indentifica cu invatatura de credinta a celui care il boteaza si a adunarii pe care acesta o reprezinta.
Exemplu: cursurile ce cateheza facute cu candidatii pentru botez de unele biserici.
Daca o adunare predica o evanghelie falsa sau principiile ei de functionare sunt bazate pe practici nebiblice atunci, toate botezurile ei nu sunt valide/acceptate de Domnul.
Daca o adunare accepta botezuri straine in randul membrilor ei ea arata prin aceasta ca, este de acord cu invatatura si autoritatea celor care au ucenicizat si botezat pe cei pe care ii primesc. Acceptand toate acestea inseamna ca se indentifica cu acele biserici de unde acestia vin si astfel devin una cu ele. Domnul Cristos ne-a invatat ca: „Putin aluat dospeste toata plamadeala”.
Pentru ca cineva sa fie parte a Adunarii Lui Cristos trebuie sa fie o persoana nascuta din nou care sa arate lucrul acesta printr-o viata de pocainta si credinta si sa fie botezata cu un botez care sa intruneasca toate conditiile unui botez valid.
Botezul pentru a fi valid trebuie sa intruneasca 4 conditii: candidatul, motivul, modul si administratorul scriptural. (o persoana care marturiseste nasterea din nou, care se boteaza prin afundare completa pentru a marturisi innoirea vietii si identificarea cu Cristos si cu doctrina lui. Aceasta persoana trebuie sa fie botezata de un barbat care actioneaza sub autoritatea unei adunari autentice.

De ce să fac parte dintr-o adunare? – Raul Enyedi

Mesaj 5
De ce să fac parte dintr-o adunare?

De ce să mă supun botezului, să fiu batjocorit şi ridiculizat şi calomniat pentru că fac parte dintr-o adunare dacă mântuirea mea nu depinde de acest lucru? De ce să fac parte dintr-o adunare când sunt sigur că unii de acolo mă vor călca pe bătătură şi nu vor vrea cu nici un chip să se schimbe pentru a-mi fi pe plac? De ce să vin la adunare şi să mă implic în lucrarea ei, din moment ce, prin har sunt mântuit, fac parte din Împărăţie şi voi ajunge în cer? Acum pot să ascult o predică şi pe computer şi în felul acesta mă pot odihni mai mult şi voi fi şi mai liniştit sufleteşte. Toate aceste întrebări sunt, din punct de vedere pragmatic, juste. De ce să plătesc un preţ dacă nu trebuie neapărat să îl plătesc? Dacă cineva mi-a dat un cadou şi nu mi-a cerut nimic pentru el, înseamnă că nu vrea nimic de la mine. De ce să îl servesc, atunci? Mi-a spus doar că nu îmi ia darul înapoi.
În Vechiul Testament, Domnul le-a promis Împărăţia Israelului dacă ei vor întruni unele condiţii, „dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi păzi legământul Meu”, adică dacă vor ţine toată Legea. Dacă ar fi ţinut-o în întregime, ar fi fost binecuvântaţi, dar cine avea să o calce avea să fie blestemat. În Împărăţia lui Cristos se intră prin har, prin naşterea din nou, care este în întregime operaţiunea şi meritul lui Dumnezeu. Prin har ne-a dat o cetăţenie pe care nu am fi putut-o câştiga niciodată şi ne-a promis că ne va duce în Împărăţia Sa eternă, unde nu va fi nici moarte, nici suferinţă şi nici un fel de rău. Şi aceasta fără nici o plată, fără să ne ceară nimic în schimb. Am fost sclavi ai naturii păcătoase şi prinşi în cursa diavolului ca să îi facem voia. Şi Dumnezeu ne-a eliberat. Mai mult, ne-a făcut fii ai Săi şi moştenitori ai Împărăţiei. Şi totul pe gratis.
Dar chiar dacă pe noi nu ne-au costat nimic aceste privilegii, pe Dumnezeu l-a costat totul. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” Oare cum vom răspunde la o iubire atât de mare? Cu nepăsare? Cu nerecunoştinţă? Nu Îl vom iubi pe Acela care ne-a iubit întâi? Dacă El a murit pentru noi, oare nu vom vrea să trăim pentru El, să ne punem viaţa la dispoziţia Lui? Nu pentru a obţine viaţa veşnică, ci din recunoştinţă pentru că ne-a dat-o! Dar cum ne vom arăta această iubire? „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele.” (Ioan, 14:15).
Bine, ne putem întreba, dar ce legătură are iubirea mea faţă de Dumnezeu cu apartenenţa la o adunare? Unii gândesc aşa: Eu Îl iubesc pe Dumnezeu chiar dacă sunt singur şi nu vreau să fac parte dintr-o adunare. Iată legătura: Dragostea faţă de Dumnezeu se manifestă în dragostea faţă de fraţi. Cine spune că Îl iubeşte pe Dumnezeu dar nu îşi iubeşte fraţii este un mincinos ne spune apostolul Ioan. Nu te poţi supune poruncilor lui Isus dacă nu arăţi iubire activă pentru fraţi: „Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii.” Cum se manifestă această dragoste de fraţi? Prin slujirea lor, prin ajutorarea lor când se confruntă cu probleme financiare, cu boală. Prin învăţarea, sfătuirea, şi mustrarea lor pentru îndreptare. Prin purtarea sarcinilor lor. Prin punerea darurilor cu care m-a înzestrat Duhul lui Dumnezeu la dispoziţia lor. Unii au impresia că este suficient să se închine Domnului şi să îl slujească în familie. Domnul a întemeiat familia şi acela este locul pentru slujire şi închinare privată. Dar El a întemeiat adunarea pentru slujire şi închinare publică. Una nu o înlocuieşte pe cealaltă.
Mai sunt alţii care substituie slujirea în adunare cu slujirea pe Internet. Îmi pun darurile sau înzestrările nu doar la dispoziţia câtorva inşi dintr-o adunare, ci la dispoziţia lumii întregi. Găzduiesc şi întreţin site-uri sau bloguri creştine unde stăruiesc asupra Cuvântului, la timp şi nelatimp, unde mustru, cert, îndemn cu toată blândeţea şi învăţătura. Mă rog, cu oarecare blândeţe, până cineva îmi lasă un comment şi îmi spune că nu e de acord cu mine… Şi sub anonimatul şi protecţia care mi-o oferă Internetul „ajut” o mulţime de oameni, şi consider că aceasta este suficient.
Nu vreau să minimizez oportunităţile pe care ni le oferă Internetul. Trebuie să folosim toate mijloacele pe care le avem la dispoziţie pentru a promova Împărăţia. Şi noi, ca Adunare avem site şi blog şi materialele publicate au ajuns în toate colţurile lumii. Fraţi din Statele Unite, din Germania, din Filipine, India şi Peru se roagă pentru noi şi pentru această conferinţă, şi aceasta datorită Internetului. Dar slujirea în spatele computerului nu înlocuieşte slujirea în adunare. Relaţiile virtuale nu înlocuiesc relaţiile reale, personale. Ascultarea unei predici pe internet nu justifică absenţa ta din mijlocul adunării.
Desigur, mulţi cred astăzi că mergem la biserică să ascultăm un program, să ne simţim bine, să ascultăm o predică frumoasă, să dăm nişte bani la colectă şi să plecăm acasă. Cu alte cuvinte, mă duc la adunare pentru că îmi face mie bine. Dar dacă mă simt bine ascultând o slujbă de acasă, atunci nu mă mai duc. Acesta este egoism pur. De ce mă duc la adunare? Pentru că este nevoie de mine acolo. Pentru că sunt şi eu parte din acel trup care „bine închegat şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, şi se zideşte în dragoste.” Da, pentru ca întregul trup să crească şi să se întărească în dragoste este nevoie şi de lucrarea mea, după măsura credinţei pe care mi-a dat-o Dumnezeu, după darul şi funcţia specifică pe care mi le-a încredinţat Duhul. De ce să fac parte dintr-o adunare? Pentru că în adunare, nu în singurătate se reflectă cel mai bine dragostea lui Dumnezeu şi în adunare creşte cel mai bine această iubire. În adunare se dezvoltă relaţii pe termen lung. E uşor să iubim pe cineva cu care nu ne întâlnim deloc sau foarte rar. Cu cât stai mai mult lângă o persoană cu atât îţi va fi mai greu să o iubeşti. De ce? Pentru că începi să îi vezi defectele şi lucrurile care te deranjează. Dacă eşti pe cont propriu, rupi sau răceşti legătura cu o astfel de persoană. Îi arăţi iubire atât timp cât ai afinităţi comune. Adunarea nu este un club al celor care au aceleaşi gusturi. Din adunare pot face parte tot felul de oameni, unii mai uşor de iubit, alţii mai greu. De aceea, iubirea faţă de fraţi se manifestă cel mai bine şi creşte cel mai mult în contextul adunării.
De aceea apartenenţa la o adunare autentică nu este opţională pentru un copil al lui Dumnezeu, ci obligatorie. Slujirea ta personală, în familie sau în mediul virtual nu poate înlocui slujirea pe care Dumnezeu îţi cere să o faci în adunarea Lui. Nici un copil al lui Dumnezeu nu este pe deplin ascultător de Tatăl Său dacă refuză să se alăture adunării Sale.

Dacă în turma Domnului mai sunt şi „berbecuţi”, nu doar oi, dacă în marea Sa familie mai sunt şi fii rebeli, care refuză să se strângă în ecclesie cu fraţii lor, mulţi alţi fii sunt încă parte din adunări neautentice care fie au un întemeietor uman, fie au făcut cândva parte din adunările autentice ale lui Cristos şi au căzut în apostazie. Contează din ce adunare fac parte sau este suficient să fac parte dintr-o adunare, oricare ar fi ea? Să ne amintim cuvintele Domnului: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele.” (Ioan, 14:15). Aceasta este dovada iubirii de Dumnezeu: păzirea poruncilor lui Isus. Câte din ele? 2? 10? 50%? 99%? Nu, ci toate!
Multe din aceste adunări conţin o parte, mai mică sau mai mare de adevăr. Ele păzesc anumite porunci ale lui Isus. Dar cui a încredinţat Domnul „tot ce v-am poruncit”? Adunării. Pe cine a făcut El „stâlp şi temelie a adevărului”? Adunarea. Nu pe orice adunare, ci pe adunarea Lui. Ei i-a promis existenţă perpetuă, din generaţie în generaţie, ceea ce înseamnă că au existat în toate timpurile adunări adevărate, fie că au fost consemnate în istorie fie că nu. Înseamnă că şi astăzi, în puzderia de biserici, confesiuni şi denominaţiuni, se găsesc adunările Lui. Contează din ce adunare faci parte? Da. De ce? Pentru că doar adunările adevărate păzesc tot ce a poruncit Isus şi predică „tot sfatul lui Dumnezeu”.

Doar o adunare adevărată este o fecioară curată. Bisericile false sunt numite prostituate. Da, Domnul are un popor în mijlocul marii prostituate numite Babilon, dar nu îi spune „ieşiţi din mijlocul ei, Mireasa Mea, ci poporul Meu.” Există oameni mântuiţi în sisteme religioase false, după cum există unii nemântuiţi în adunări adevărate. Mântuirea nu este în Biserică, în Adunare, ci în Familia lui Dumnezeu, în Împărăţia Lui. Mireasa nu este Familia lui Dumnezeu, nu este Împărăţia Lui. Cine este ea? Ioan o vede la masa nunţii şi ne spune:
„Şi am auzit, ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: ‚Aleluia! Domnul Dumnezeul nostru cel atotputernic a început să împărăţească. Să ne bucurăm, să ne înveselim şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat.” (Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor.) Apoi mi-a zis: „Scrie: Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!” Apoi mi-a zis: „Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu!’” – Apoc., 19:6-9
Avem aici imaginea nunţii glorioase din ceruri. Înainte de a pleca de pe pământ, Cristos, Mirele, a spus: „Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.” În Israel, obiceiul era ca înainte de nuntă mirele trebuia să pregătească casa sau camera în care urma să trăiască împreună cu soţia lui. La această pregătire se referă Domnul. Ce loc, ce casă a pregătit El Miresei Sale? Ioan o vede în Apocalipsa, 21, când un înger îi spune, „‚Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului!’ Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se cobora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu.” Noul Ierusalim, în toată splendoarea sa, este locul pregătit de Mirele Isus pentru Mireasa Sa.
Dar cine face parte din această mireasă? Unii cred că toţi cei mântuiţi, din toate timpurile, fac parte din Mireasă, căci ei sunt în Biserica universală invizibilă. Această opinie este greşită. Ceea ce ei numesc incorect „Biserică”, Scriptura numeşte „Familie”. Sunt toţi cei din familie parte din Mireasă? Nu, pentru că nu toţi cei prezenţi la nuntă sunt mireasă. Unii sunt Mireasa şi alţii sunt invitaţii. Ioan Botezătorul ne spune că nu este Mireasă, ci prietenul Mirelui, cei reprezentaţi de fecioarele înţelepte nu sunt mireasă, ci însoţitoarele ei. Nu toţi cei din Regatul etern vor locui în Noul Ierusalim. Unii vor locui pe Noul Pământ şi îşi vor aduce „slava şi cinstea” în ea. Ei nu sunt Mireasă.
Alţii spun că Biserica universală a luat naştere la Cincizecime, deci toţi cei mântuiţi de la Cincizecime încoace sunt Mireasă. Cel puţin ei au la nuntă şi invitaţi, pe sfinţii Vechiului Testament. Dar şi această idee este greşită pentru că premisa de la care pleacă (conceptul de Biserică universală) este străină Scripturii. Pentru a face parte din „Biserica universală invizibilă” (din familie, corect spus) trebuie doar să fii născut din nou. Din ea fac parte şi cei „mântuiţi ca prin foc”, cei care şi-au stricat mărturia, care au fost chemaţi acasă la Domnul pentru a nu face mai mult rău. Dar ce ştim despre Mireasă? „Soţia Lui s-a pregătit”, „i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat”. Aceasta este rochia de mireasă, îmbrăcămintea specială care o deosebeşte de restul invitaţilor (da, aveau rochii albe, împodobite, chiar şi acum 2,000 de ani). Inul subţire, strălucitor şi curat reprezintă „faptele drepte ale sfinţilor”. Nu „dreptatea”, ci „dreptăţile”. Nu se referă la îndreptăţirea prin Cristos, ci la faptele drepte pe care le-au făcut sfinţii. Cei mântuiţi care nu s-au pregătit, nu au făcut fapte „drepte”, nu fac parte din Mireasă. Deci şi teoria care spune că toţi cei mântuiţi de la Cincizecime încoace sunt Mireasă este o teorie falsă.
Cine este Mireasa atunci? Ca să înţelegem cine este Mireasa din cer, trebuie să găsim Mireasa de pe pământ. Ioan Botezătorul este primul care ne-o arată. El spune: „Cine are mireasă este mire; dar prietenul mirelui, care stă şi-l ascultă, se bucură foarte mult când aude glasul mirelui: şi această bucurie, care este a mea, este deplină.” Mireasa spre care arăta Ioan era un grup organizat, separat public de ucenicii lui sau de alte grupări pentru a-L urma pe Isus. Ioan afirmă că el nu este nici mirele (deci ucenicii lui trebuiau să se îndrepte spre Isus), nici mireasa. El îşi spune „prietenul mirelui”. „Slujba sa este de a aduce mirele şi mireasa împreună” (Robertson). Din acest verset reies clar două adevăruri importante:
a. Isus avea o mireasă în momentul în care Ioan face acea afirmaţie;
b. Mireasa nu era o biserică universală compusă din toţi cei mântuiţi, pentru că şi Ioan era mântuit, dar nu făcea parte din Mireasă.
Cum a adus Ioan pe Mire şi pe Mireasă împreună? El a fost trimis ca sol, să pregătească poporul pentru întâmpinarea Regelui. Mesajul solului a fost Evanghelia Împărăţiei. Semnul acceptării mesajului era botezul. Când a venit Mirele, El şi-a separat un grup de ucenici dintre cei care au primit botezul. Pe aceştia Ioan îi numeşte Mireasa.

Mai târziu, Adunarea din Corint este prezentată ca logodnica lui Cristos (2 Corinteni, 11:2) – „Căci sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată.”
a. Aici se arată legătura dintre membralitatea în adunare şi membralitatea în Mireasă. De asemenea, se prezintă starea actuală a Miresei – în aşteptarea nunţii, se păstrează curată, evită compromisurile doctrinale şi morale şi îşi pregăteşte rochia, adică face fapte bune şi drepte.
b. Domnul Isus avertizează adunarea din Efes că de nu se va pocăi şi nu se va schimba, îi va îndepărta din locul prezenţei Sale. Pentru ca o adunare adevărată să facă parte din Mireasă, ea trebuie să vegheze asupra practicii şi a învăţăturii, să practice disciplina şi să persevereze în sfinţenie.
c. O adunare adevărată ce cade în apostazie încetează să mai facă parte din Mireasa lui Cristos. Cei mântuiţi din mijlocul ei nu îşi vor pierde mântuirea, dar vor rămâne doar la statutul de invitat la nuntă. De ce? Pentru că o adunare apostată nu mai este o fecioară curată, cum trebuie să fie Mireasa, ci ea se aseamănă cu o femeie adulteră şi prostituată.
d. O adunare întemeiată de vreun om nu poate avea vreodată statutul de fecioară castă, Mireasă a lui Cristos. Doar Adunarea întemeiată de Cristos are acest statut.
e. O biserică universală invizibilă, compusă din toţi cei mântuiţi din toate timpurile, sau de la Cincizecime încoace, nu poate fi o Mireasă curată, pentru că nu se curăţeşte, nu practică disciplina, se face vinovată de toate păcatele posibile.

Relaţia Cristos-Adunare, în sens generic, este prezentată în Efeseni, 5:23-31 în termeni familiali, soţ-soţie. La fel, în Efeseni, 5:27, Adunarea, ecclesia glorioasă, este arătată ca soţia lui Cristos, în momentul nunţii, a prezentării înaintea Mirelui. Cine este Mireasa? Noul Testament o identifică fără umbră de îndoială: este ecclesia Lui, adunarea Lui.

Când s-a pregătit Mireasa? Mireasa s-a pregătit pe pământ. Efeseni, 5:25-27. Pregătirea este procesul de sfinţire. Mireasa a fost mântuită, acum este în proces de sfinţire, de pregătire pentru a fi prezentată Mirelui fără nici un defect. Acum este momentul pregătirii. Viaţa aceasta este un timp de pregătire, aşa trebuie să privim fiecare zi. Dumnezeu mi-a mai dat încă o zi, şi tot ce îmi va aduce ziua este ca eu să mă apropii mai mult de El, să Îl iubesc mai mult, să doresc mai mult ca El să vină după mine. Ce am spune despre o mireasă neglijentă care tot îşi amână obligaţiile, şi lasă totul pe ultima zi? Am spune că ori nu e prea înţeleaptă, ori nu-şi respectă prea mult viitorul soţ.
Dar câţi dintre noi nu avem aceeaşi atitudine, folosind resursele pe care ni le dă Dumnezeu pentru noi, în scopuri egoiste, şi nu pentru a trăi pentru El? Câţi dintre noi oare nu ne-am speria dacă am auzi că vine Mirele astăzi? Mireasa zice „vino, Doamne Isuse” (Apocalipsa, 22:17, 20). Suntem noi dintre cei ce spun la fel, ne-am bucura, fiind gata să lăsăm tot pentru a fi cu El? Sau venirea Sa ne-ar încurca planurile? Cum este rugăciunea ta azi: „Vino, Doamne Isuse!” sau „Nu veni încă, Doamne Isuse…”? „Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea Zilei lui Dumnezeu…” (2 Petru, 3:11-12)

3. Cum s-a pregătit, în ce constă pregătirea? Parte din pregătirea unei mirese consta în pregătirea rochiei. Aceasta era albă, frumos lucrată şi ornamentată. La rochia de mireasă face referire versetul din Apocalipsa, 19:8, „inul subţire, strălucitor şi curat”. Acest veşmânt face Mireasa diferită de toţi ceilalţi invitaţi la nuntă. Ea are ceva ce nu are nimeni. Ce simbolizează acest material scump? „faptele neprihănite ale sfinţilor”. Ca să fii parte din Mireasă, trebuie să faci fapte drepte. Dar care sunt acestea?
1. Botezul. Nu poţi să „împlineşti toată dreptatea (neprihănirea)” fără botez, a spus Isus – asta înseamnă că fără botez cineva are doar o ascultare parţială faţă de Dumnezeu. Mireasa, Adunarea, se supune lui Cristos nu doar parţial, ci în toate lucrurile (Efeseni, 5:24). Vameşii şi păcătoşii au dat dreptate lui Dumnezeu primind botezul, iar cei ce nu au primit botezul, necrezând mesajul lui Ioan, au zădărnicit planul lui Dumnezeu, voia Sa revelată!
Ce face botezul? Acesta te separă public, te identifică public cu Cristos. Te face dintr-un ucenic ascuns unul pe faţă. Cui îi este ruşine să se identifice cu Cristos aici jos, acela nu va fi parte din cei ce vor fi înfăţişaţi înaintea Mirelui, fără pată, fără imperfecţiune. Botezul este actul prin care noi declarăm că suntem Mireasă, că aparţinem lui Cristos, că ne supunem Lui în toate lucrurile. Acesta este singurul lucru care îl deosebea pe Ioan Botezătorul de ucenicii lui Cristos atunci când a spus că el nu e nici mire, nici mireasă, ci este prietenul mirelui.
Trebuie să fii botezat pentru a împlini toată dreptatea, altfel, ascultarea ta este doar parţială. Botezul te adaugă la adunare, la numărul ucenicilor şi este primul act al ascultării credinţei. Ca să faci parte din Mireasă, trebuie să fii botezat şi să faci parte din Mireasa de aici de pe pământ, dintr-o adunare autentică.

2. Dar botezul nu este totul. Oricât de mult contează el, şi oricât de important este acesta în Scripturi, el este doar primul pas, începutul ascultării. Dar la fel cum nu putem spune despre un copil că umblă dacă face un pas şi apoi cade, tot aşa nu putem spune că umblăm pe calea ascultării dacă primul nostru pas, botezul, este şi ultimul pe care îl facem înainte de a cădea. Rochia miresei nu simbolizează o faptă dreaptă, ci faptele, (literal: dreptăţile), mai multe.
a. Învăţăm în Scripturi că suntem creaţi în Cristos Isus pentru faptele bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit să le facem (Efeseni, 2:10); că prin faptele noastre bune suntem sare şi lumină în lume; învăţăm că Mireasa, Adunarea, învaţă tot ce a poruncit Isus, nu doar o parte (Matei, 28:20), şi se supune lui Cristos în toate lucrurile (Efeseni, 5:24).
b. Apartenenţa la o adunare adevărată este obligatorie pentru Mireasa din ceruri. De ce? Putem oare vedea logica acestei cerinţe a Domnului?
i. Pentru că ceea ce îţi cere Cristos să faci, ca şi copil al Său, este legat, direct sau indirect, de adunarea pe care El a întemeiat-o. A poruncit celor ce cred în El să se boteze şi să participe la Cină? Aceste rânduieli le-a dat adunării! Ne-a poruncit să mărturisim Evanghelia? A încredinţat-o adunării! Ne-a lăsat voia sa scrisă în Noul Testament? Acesta a fost scris adunărilor (sau unor persoane care lucrau în adunări). Ne-a poruncit să învăţăm tot ce a poruncit El? A făcut din adunare stâlp şi temelie a adevărului.
ii. Pentru că în adunare se învaţă unele lecţii pe care nu le putem învăţa pe cont propriu. Responsabilitatea şi datoria faţă de alţii, sacrificiul de sine, răbdarea şi suferirea celorlalţi, iubirea de fraţi, iertarea, îngăduinţa şi acceptarea lor, acestea se învaţă în adunare, nu pe cont propriu.
iii. Pe cont propriu nu ai datorii faţă de alţi oameni, nu depinzi de ei, ei nu depind de tine. Nu te calcă nimeni pe bătătură, iar dacă cineva te supără, sau nu ai interese comune, îţi iei rămas bun şi nu mai ai treabă cu el. La revedere, în veşnicii. Nu trebuie să plângi şi să te consumi alături de alţii, să le porţi poverile sau să faci sacrificii pentru ei…
c. Însă în adunare se primesc, prin lucrarea Duhului în restul trupului, şi resurse în plus pentru o ascultare mai deplină. Prin ceea ce primeşti de la ceilalţi, înveţi mai bine decât pe cont propriu poruncile şi voia Mirelui; rezişti mai bine în faţa încercărilor şi ispitelor; nu descurajezi şi nu dai înapoi aşa uşor; ai mereu la îndemână fraţi şi surori care te iubesc şi sunt gata să te ajute.

De ce să fac parte dintr-o adunare adevărată? Pentru că există o relaţie directă între Mireasa Lui din cer şi cea de pe pământ, Adunarea. Cine nu face parte din adunările lui Cristos pe pământ nu va face parte din Mireasa glorificată din cer. Dacă este mântuit, va face parte din invitaţii la nuntă, dar nu va fi mireasă. De ce? „Mireasa Lui s-a pregătit.” Mântuirea este prin har, fără fapte. Calitatea de fiu al lui Dumnezeu o primim în dar, nu prin merit. Dar apartenenţa la Mireasă se determină pe baza „faptelor neprihănite ale sfinţilor”.

Dacă cerul este asigurat, de ce să mă mai zbat? Mie nu îmi trebuie răsplată mare, nu îmi trebuie palate sau coroane mari, un scăunel acolo îmi ajunge. Oh, sub această atitudine de aparentă smerenie se ascunde cel mai mare egoism şi cea mai mare lipsă de recunoştinţă faţă de Dumnezeu. De ce? Pentru că răsplata dincolo este dată de slujirea noastră de pe pământ. A spune că mă mulţumesc cu o răsplată mică dincolo înseamnă a spune că vreau să Îl servesc pe Rege cât mai puţin posibil aici pe pământ. Decât să mă străduiesc să Îl servesc aici, să îmi sacrific timpul, energia şi banii pentru El, clădind aur, argint, pietre scumpe şi strângându-mi comori în cer, mai bine să îmi cheltui timpul, energia şi banii pentru mine, pentru plăcerile mele. Prefer să fiu mântuit ca prin foc decât să sufăr acum pentru Împărăţie şi pentru Numele Lui. Refuzul de a face parte dintr-o adunare adevărată înseamnă egoism, neascultare, nesupunere şi nerecunoştinţă faţă de Dumnezeu.
Dacă El a dat totul pentru mine, dacă Lui îi datorez tot ce sunt şi tot ce am, oare nu se cuvine să Îl servesc din toată inima, să fac tot ce îmi spune, să Îl iubesc şi să Îi fiu recunoscător? Şi cum pot face acest lucru? Respectând poruncile Lui. Câte din ele? Toate. Dar ca să respect toate poruncile Lui trebuie să fac parte dintr-o adunare autentică. Măsura iubirii noastre faţă de Dumnezeu se vede în măsura respectării poruncilor Lui. Creşte-ne, Doamne, iubirea faţă de Tine şi ajută-ne să ne punem cu totul la dispoziţia Ta!
Concluzie

Scriptura face o diferenţă clară între Adunarea lui Dumnezeu (ecclesia), Împărăţia sau Regatul lui Dumnezeu şi Familia lui Dumnezeu. Aceasta din urmă este compusă din toţi aleşii, din toate timpurile. Împărăţia, în faza sa actuală, este compusă din toţi cei născuţi din nou de pe întreg pământul la un moment dat. În aspectul ei exterior, este compusă din toţi cei ce mărturisesc supunerea faţă de Regele Isus şi afirmă că Îi împlinesc poruncile. Adunarea, ecclesia, are un singur sens în Scriptură: strângerea celor chemaţi afară de la treburile lor. Trebuie să se poată aduna, altfel nu este adunare. Toate versetele în care se vorbeşte despre ecclesie se referă la adunări locale.
Adunarea lui Cristos este custodele sau gardianul „cheilor Împărăţiei”. Este expresia vizibilă a Împărăţiei şi reprezentantul autorizat al lui Cristos în cadrul ei. Adunării i-a fost încredinţată Evanghelia, rânduielile botezului şi Cinei şi toate învăţăturile şi poruncile lui Cristos.
Adunarea întemeiată de Cristos a existat, ca instituţie, prin adunările care au descins din ea, în toate veacurile, împlinind astfel promisiunea lui Cristos că nu va fi învinsă de puterile iadului. Adunări ale Lui există şi astăzi, iar a face parte dintr-o adunare adevărată este cel mai mare privilegiu şi cea mai mare binecuvântare după harul mântuirii. Dar este şi o poruncă pentru toţi cei ce vor să fie ascultători Domnului în tot ce a poruncit El. Cristos îşi va selecta Mireasa doar din membrii credincioşi în adunările adevărate. Mireasa se pregăteşte, sfinţindu-se, separându-se de rău, ferindu-se de compromis doctrinar şi moral, aşteptând şi grăbind venirea Mirelui.
Dumnezeu să cerceteze fiecare inimă de aici şi să ne facă pe toţi să spunem, „Vino, Doamne Isuse”, căci Mireasa Ta te aşteaptă şi s-a pregătit!

Care sunt caracteristicile acestei Împărăţii? Cum o putem identifica? – Raul Enyedi

Împărăţia – mesaj 2
Care sunt caracteristicile acestei Împărăţii? Cum o putem identifica?

În acest mesaj vom încerca să extragem din Scriptură date clare despre Împărăţie. Cu cât avem mai multe date, cu atât vom putea trage concluzii mai întemeiate. Să căutăm să fim cât mai obiectivi, lăsând prejudecăţile şi ceea ce am fost învăţaţi la o parte, pentru a putea judeca şi verifica singuri acest subiect. Aceasta este o provocare grea, dar e important ca faptele, datele clare ale Scripturii să ne formeze concepţia, şi nu teologii care au de apărat diferite concepţii. Aceasta a fost abordarea mea şi felul în care înţeleg Împărăţia este acum total schimbat faţă de cum era înainte să încep studiul. De aceea nici nu intenţionez să vă prezint o poziţie teologică, ci vreau să vă prezint date clare şi să vă las să le procesaţi, să le judecaţi şi să trageţi singuri concluzii.

1. Prima observaţie. Am văzut până acum că mesajul despre Împărăţie, „Evanghelia Împărăţiei” a fost unul comun tuturor predicatorilor Noului Testament. Doctrina Împărăţiei se găseşte în fiecare carte NT, cu excepţia cărţii lui Iuda. Doar Matei foloseşte termenul de peste 50 de ori. Nu te poţi întâlni cu Isus în Biblie fără să întâlneşti subiectul Împărăţiei.

2. A doua observaţie. Împărăţia este trecută, prezentă şi viitoare. Am văzut că despre Împărăţie se vorbeşte doar la singular. Există una singură, care cunoaşte diferite aspecte sau faze. O întâlnim la timpul trecut, în VT, la timpul prezent, într-un aspect spiritual şi la timpul viitor, când va cuprinde întregul pământ. Toate aceste aspecte sunt reflecţii ale Împărăţiei eterne de pe Noul Pământ.

3. Împărăţia trebuie văzută în sens spiritual, la timpul prezent. Nu trebuie să cădem în greşeala unora (amileniştilor), care văd o Împărăţie spirituală şi atunci spiritualizează toate versetele care vorbesc despre o Împărăţie literală. Însă există versete clare care arată o Împărăţie spirituală:
„Fariseii au întrebat pe Isus când va veni Împărăţia lui Dumnezeu. Drept răspuns, El le-a zis: ‚Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: „Uite-o aici!” sau: „Uite-o acolo!” Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.’” – Luca, 17:20-21.
„Drept răspuns, Isus i-a zis: ‚Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.’” – Ioan, 3:3. Doar cei ce au vedere spirituală o pot vedea, iar această vedere este dată de Duhul Sfânt la naşterea din nou. Cei fireşti nu pot nici să primească, nici să înţeleagă lucrurile spirituale. Ei nu pot vedea Împărăţia pentru că nu se vede cu ochii fizici, ea este spirituală.

4. Împărăţia trebuie văzută fizic (la timpul viitor).
„Va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor, când veţi vedea pe Avraam, pe Isaac şi pe Iacov şi pe toţi prorocii în Împărăţia lui Dumnezeu, iar pe voi scoşi afară. Vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor şedea la masă în Împărăţia lui Dumnezeu.” – Luca, 13:28-29
„El le-a zis: ‚Am dorit mult să mănânc paştile acestea cu voi înainte de patima Mea; căci vă spun că de acum încolo nu le voi mai mânca, până la împlinirea lor în Împărăţia lui Dumnezeu.’ Şi a luat un pahar, a mulţumit lui Dumnezeu şi a zis: ‚Luaţi paharul acesta şi împărţiţi-l între voi; pentru că vă spun că nu voi mai bea de acum încolo din rodul viţei, până când va veni Împărăţia lui Dumnezeu.’” – Luca, 22:15-18

Aici nu se mai vorbeşte despre o Împărăţie spirituală, ci despre una fizică. Împărăţia nu trebuie văzută doar spiritual sau doar fizic, doar prezentă şi doar viitoare, ci în ambele ipostaze.

5. Este o Împărăţie tainică, misterioasă. În Matei, 13:10-13, Domnul vorbeşte despre „tainele Împărăţiei”. Aceasta înseamnă că adevăratul înţeles al Împărăţiei este dat, revelat, nu se ajunge la el prin logică omenească. Trebuie de asemenea să recunoaştem că există lucruri pe care nu le cunoaştem despre Împărăţie, căci nu au fost descoperite nici apostolilor (Fapte, 1:6-7).
„Ucenicii s-au apropiat de El şi I-au zis: ‚De ce le vorbeşti în pilde?’ Isus le-a răspuns: ‚Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor, iar lor nu le-a fost dat. Căci celui ce are, i se va da, şi va avea de prisos; iar de la cel ce n-are, se va lua chiar şi ce are. De aceea le vorbesc în pilde, pentru că ei, măcar că văd, nu văd, şi măcar că aud, nu aud, nici nu înţeleg.’” – Matei, 13:10-13
Rolul pildelor a fost acela de a descoperi ucenicilor adevăratul înţeles al Împărăţiei şi de a-l ascunde de ceilalţi. Trebuie să observăm că Domnul nu a spus nici o pildă despre adunare, ci doar despre Împărăţie. De ce? Pentru că Împărăţia avea să vină într-altfel decât era aşteptată. Nu avea să izbească privirile, aşa cum se aşteptau toţi, ci era tainică, ascunsă, spirituală. Acest lucru l-a explicat Domnul în pilde. Nu era nevoie de pilde pentru Adunare, căci El nu a schimbat sensul general cunoscut al ecclesiei, acela de întrunire convocată a celor chemaţi afară.
Ce ne învaţă pildele?
a. Pilda semănătorului ne învaţă că în ciuda eşecului aparent al predicării, va exista întotdeauna rod, căci va exista pământ pregătit pentru a primi sămânţa.
b. Pilda comorii ascunse şi a perlei de mare preţ ne învaţă caracterul ascuns al Împărăţiei. Lumea nu o vede, nu îi discerne valoarea, dar Isus o vede şi a dat totul pentru ea.
c. Pilda seminţei de muştar ne învaţă că Împărăţia, deşi era ceva mic şi nebăgat în seamă în acea vreme, avea să crească enorm de mult, ba va suferi o creştere anormal de mare, căci îşi va depăşi statura medie de 1-1.5 m, nu va mai fi o tufă ci „se face un copac, aşa că păsările cerului vin şi îşi fac cuiburi în ramurile lui.” (Matei, 13:32). Păsările cerului reprezentau în pilda semănătorului pe diavol. Împărăţia devine tentantă pentru diavol şi pentru slujitorii săi. Care este cauza? Creşterea foarte mare, anormal de mare a Împărăţiei. Dar cărui fapt se datorează această creştere anormală?
d. Pilda aluatului ne explică imediat. În plămădeală s-a pus şi drojdie. În Scriptură, drojdia simbolizează întotdeauna păcatul, ipocrizia şi doctrina falsă. Aluatul îşi măreşte volumul, dar nu greutatea. Creşterea este doar cantitativă, nu calitativă. În Împărăţie pătrunde drojdie, păcat, oameni păcătoşi, mărindu-i astfel numărul, volumul şi făcând-o atractivă pentru „păsările cerului”, care vin să îşi facă cuiburi în ramurile ei.
e. Despre prezenţa celor nemântuiţi în Împărăţie ne vorbesc şi pildele zizaniei, şi năvodului. În limitele sau graniţele năvodului sunt prinşi şi peşti buni, şi peşti răi. Ei stau împreună până corabia ajunge la mal, până la sfârşitul veacului, şi atunci vor fi separaţi.
Pilda zizaniei ne descoperă ceva în plus despre caracterul celor nemântuiţi din Împărăţie. Ei par, la o privire superficială că sunt la fel ca grâul, ca „fiii Împărăţiei”. Când plantele sunt tinere, zizania şi grâul seamănă foarte mult. Doar când se maturizează şi produc rod se vede clar diferenţa dintre ele. Cei reprezentaţi de zizanie sunt mărturisitori falşi, superficiali. Sunt cei care spun „Doamne, Doamne” (ei recunosc de pe buze domnia lui Cristos), dar nu fac voia Tatălui. Dacă îi asculţi, ei vorbesc ca şi cei mântuiţi, se roagă la fel, predică la fel. În aparenţă pot fi confundaţi uşor. Dar vine vremea rodului, a faptelor. Atunci se vede cu adevărat cine este grâu şi cine e zizanie, cine este „fiu al Împărăţiei” şi cine este „pricină de păcătuire” şi „săvârşeşte fărădelegea”.
Dar chiar dacă diferenţa, în multe cazuri, se vede încă de pe acum, separarea se face abia la final. Aceasta ne arată că pilda zizaniei nu se adresează Adunării, ci Împărăţiei. Adunarea este chemată să dea afară din mijlocul ei pe cel ce nu se pocăieşte şi trăieşte într-un păcat deschis. Din Împărăţie nu poţi da pe nimeni afară. Slujitorii care fac separarea sunt îngerii, spune Domnul Isus, nu oamenii.
Deci, pilda zizaniei ne învaţă că cei păcătoşi, cei plini de drojdie, de păcat, din Împărăţie sunt mărturisitorii falşi, cei care recunosc verbal domnia lui Cristos, dar nu Îl urmează cu adevărat. Aceasta ne duce la concluzia că există un aspect interior al Împărăţiei (care e formată doar din „fiii Împărăţiei”, din cei „născuţi din apă şi din duh”, din cei care au fost „izbăviţi de sub puterea întunericului şi strămutaţi în Împărăţia Fiului dragostei Lui”) şi un aspect exterior al Împărăţiei, în care fiii adevăraţi sunt amestecaţi cu pretendenţii falşi. Acest aspect exterior reprezintă modul cum percep oamenii Împărăţia, iar aspectul interior este felul cum o vede Dumnezeu, care nu priveşte doar la suprafaţă.

f. Pilda vierilor ne învaţă că „Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi [de la Israel] şi va fi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite.” – Matei, 21:43

g. Pilda nunţii fiului de împărat ne arată respingerea primilor invitaţi, respingerea Israelului, invitarea Neamurilor, mulţimea amestecată care a răspuns invitaţiei, „şi buni şi răi”, şi totodată ne învaţă că în Împărăţie se intră numai prin har. Într-adevăr, nu prin eforturile noastre sau prin meritele noastre ne aflăm noi în Regatul lui Cristos, ci „El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui” (Coloseni, 1:13). Cum ne-a strămutat? Noi eram rebeli, morţi faţă de Dumnezeu, dar El ne-a adus la viaţă, ne-a regenerat, ne-a născut din nou. „Dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.” În Împărăţie se intră doar prin naşterea din nou, iar această acţiune este înfăptuită de Duhul lui Dumnezeu şi este în totalitate prin har.
Mai sunt şi alte pilde din care avem de învăţat câte ceva despre Împărăţie, dar acestea sunt cele mai importante. Ele explică diferenţa dintre Împărăţia politică pe care o aşteptau evreii în zilele Domnului şi adevărata Împărăţie pe care El a adus-o. De asemenea, pildele declară şi prezenţa mărturisitorilor falşi în rândurile Împărăţiei.

6. Împărăţia este acum parţială şi amestecată. Este parţială pentru că voia lui Dumnezeu nu este îndeplinită pe întregul pământ. Voia Sa ascunsă este îndeplinită, căci nimeni nu o poate obstrucţiona. Dar nu tot ce se întâmplă Îi este plăcut sau conform voii Sale revelate. Cei ce Îl urăsc pe Cristos nu au fost făcuţi aşternut picioarelor Sale, cum spune profeţia.
Împărăţia este amestecată cu lumea în sensul că supuşii ei sunt în mijlocul lumii, dar nu ai lumii. Ne uităm în jurul nostru şi ce vedem? Domnia lui Satan şi lumea care zace în cel rău: infidelitate, imoralitate, furturi, corupţie, minciună. Dar chiar şi în cel mai rău cartier se va găsi un colţ, o familie care este altfel. Nevăzută, nebăgată în seamă, care se roagă „vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta”. Da, Împărăţia este şi astăzi în mijlocul nostru ca popor, ca şi comunitate. Împărăţia este aici, dar este fragmentată, parţială, invizibilă omului firesc şi amestecată cu lumea (grâul şi neghina cresc împreună).
„Fariseii au întrebat pe Isus când va veni Împărăţia lui Dumnezeu. Drept răspuns, El le-a zis: ‚Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: ‚Uite-o aici!’ sau: ‚Uite-o acolo!’ Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.” – Luca, 17:20-21
Împărăţia nu vine cu pompă şi spectacol, nu poate fi observată din afară. Pentru lume ea este invizibilă, pentru că nu ocupă un loc pe hartă, nu are o capitală şi un tron fizic, nu are o armată care să îl apere pe rege. Nu este o Împărăţie ca împărăţiile lumii acesteia. Fiii Împărăţiei sunt amestecaţi cu lumea acum.
„Împărăţia este înăuntrul vostru” – mulţi înţeleg că Împărăţia este ceva în inimile credincioşilor şi de aici ideea să Îl faci pe Cristos Domn, adică Rege al inimii tale. Ambele idei sunt greşite. Nu Împărăţia intră în noi, în inimile noastre, ci noi intrăm în Împărăţie. De aceea, ea trebuie să fie ceva în exteriorul nostru. Mai mult, cui i se adresează Domnul aici? Fariseilor. Le spune El că Împărăţia este în inimile acestor oameni aroganţi, care îl dispreţuiau? Bineînţeles că nu. Ce le spune atunci? Că Împărăţia este înăuntrul lor ca grup, în mijlocul lor, în mijlocul poporului. Nu le izbeşte privirile, ei nu o văd, căci au respins-o, respingând solul şi pe Regele Însuşi.

7. Cel mai important atribut al Împărăţiei este supunerea.
Supunerea faţă de Rege înseamnă predare necondiţionată, nu tu îl înscăunezi pe Isus, ci îi recunoşti autoritatea, te predai necondiţionat şi te supui Lui. Nu Îl pot face pe Isus rege decât dacă sunt mai tare decât El. Scriptura spune că Dumnezeu L-a făcut Domn şi Mântuitor. Nu eu, ci Dumnezeu. Este culmea aroganţei spirituale să cred că eu îl fac pe Isus Rege peste viaţa mea. Eu îi pot doar recunoaşte dreptul de a domni peste viaţa mea, şi îmi pot cere iertare pentru nesupunerea mea faţă de El. Cum stai înaintea Regelui Isus? Ca un rege care îi recunoşti suzeranitatea sau ca un învins care capitulezi necondiţionat şi eşti la mila Lui?
Calea în Împărăţie este una a umilinţei, pentru că cine vrea să intre trebuie să îşi accepte starea de învins care se predă necondiţionat şi acceptă mântuirea prin har, prin nemerit pe care i-o acordă Stăpânul. Aceasta este uşa cea strâmtă. Mulţi vor să intre în Împărăţie cu bagajele lor, cu faptele lor, cu meritele lor. Nu se poate. Uşa este strâmtă, şi nu poţi intra decât cu mâinile goale. Toţi cetăţenii Împărăţiei sunt săraci în duh.
Mulţi caută să intre în Împărăţie pe propria lor cale, dar nu există decât o singură uşă, care este Cristos. Fariseii aşteptau Împărăţia şi credeau că la venirea lui Mesia ei sunt primii în ea, dar Domnul le spune că Împărăţia este în mijlocul lor şi ei nu o văd. Lui Nicodim îi spune că dacă nu este născut din nou nu poate vedea Împărăţia. Mulţi caută să intre în Împărăţie, dar în proprii lor termeni. Ei vor să aibă parte de beneficiile Împărăţiei, dar fără să se supună Regelui. În loc ca ei să slujească cauzei Împărăţiei, vor ca Împărăţia să slujească propriei lor cauze. Despre ei a spus Isus:
„Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia cerurilor se ia cu năvală, şi cei ce dau năvală pun mâna pe ea.” – Matei, 11:12. O traducere literală ar suna astfel: „Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia cerurilor este atacată violent, şi cei violenţi o iau cu forţa”. Ei nu vor să fie supuşi, ci stăpâni. Ei sunt ca acei viticultori care s-au înstăpânit peste ceea ce era proprietatea stăpânului şi i-au ucis mesagerii şi chiar Fiul. Din cauza acestui fel de oameni au suferit fiii Împărăţiei persecuţie în toate generaţiile.
Cea mai importantă caracteristică a Împărăţiei este supunerea. Nu doar că cetăţenii Împărăţiei trebuie să se supună necondiţionat lui Cristos, dar ei trebuie să se supună unii altora. De mai multe ori apostolii s-au certat între ei când au căutat să vadă cine este mai mare. Domnul i-a mustrat de fiecare dată şi le-a spus:
„Ştiţi că domnitorii Neamurilor domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi să vă fie rob. Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.” – Matei, 20:25-28
„Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor. De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaş va fi cel mai mare în Împărăţia cerurilor.” – Matei, 18:3-4
Ambiţia naturii umane egoiste este să fie independentă şi nesupusă. Fiecare vrea să fie şef, să îi comande pe alţii. „Aş vrea mai degrabă să fiu ciocan decât cui” – cum spune un vers celebru. Apostolii trebuiau să se pocăiască de această pornire şi să se asemene în ascultare şi supunere cu un copil. Împărăţia nu este o firmă în care fiecare încearcă să urce cât mai sus pe scara ierarhică. Cine este mai mare în Împărăţie? Nu cine comandă mai mulţi oameni, ci acela care îi slujeşte pe mai mulţi. Un astfel de om împlineşte legile Împărăţiei aşa cum sunt descrise în predica de pe munte. El este sărac în duh, căci nu are cu ce să se mândrească. El este împăciuitor, blând, milostiv, gata să sufere persecuţie şi să nu răspundă cu rău pentru rău. Aceştia sunt sarea şi lumina lumii, aceştia sunt fiii Împărăţiei.

8. Împărăţia are mai mulţi servitori decât cetăţeni. Există oameni care sunt servitori ai Împărăţiei, dar nu vor face parte din Împărăţia eternă. Pilda talanţilor ne spune despre aceştia (Matei, 25:14-30). Servitorul necredincios, care a ascuns talantul în pământ, era un ateu practic. El nu intră în Împărăţia veşnică, dar este servitor. Din punct de vedere exterior, el avea acelaşi statut faţă de Rege ca şi ceilalţi doi. Toţi erau servitori. Există oameni nemântuiţi care servesc Împărăţia, chiar fără să aibă această intenţie.
Există oameni nemântuiţi în Împărăţie care mărturisesc cu gura supunere faţă de Isus, care spun „Doamne, Doamne”, dar în realitate nu Îl cunosc. Aceştia sunt zizania şi aluatul din Împărăţie. Ei nu se supun cu adevărat Regelui. În inima lor şi prin faptele lor declară: Nu vrem ca omul acesta să domnească peste noi! Şi tocmai domnia Lui este declarată de Evanghelia Împărăţiei.
Dar mai există o categorie care trebuie menţionată. Sunt unii care cred că fac parte din Împărăţie, care sunt siguri că atunci când va veni Mesia să domnească fizic pe pământ, ei vor face parte din acea Împărăţie, dar de fapt nu va fi aşa. Şi fariseii se aşteptau ca atunci când va veni Mesia, ei Îl vor recunoaşte, Îl vor întâmpina, iar El le va ura bun venit în Împărăţia Sa şi le va da un loc de cinste. Dar nu a fost aşa. Ei nu l-au recunoscut, ba chiar l-au ucis pe Rege şi au atacat cu violenţă Împărăţia Lui.
Domnul a spus: „Nevoiţi-vă să intraţi pe uşa cea strâmtă. Căci vă spun că mulţi vor căuta să intre, şi nu vor putea.” – Luca, 13:24. De ce nu vor putea să intre? Pentru că vor căuta să intre fără rege. Cristos este uşa. Singurul mod în care poţi fi în Împărăţie este să fii în Cristos. Deşi caută Împărăţia, ei nu vor face parte din ea, căci nu recunosc domnia lui Isus.
Fariseii şi-au pus înainte propria lor dreptate, propria lor cale de a fi mântuiţi, şi au respins singura cale de îndreptăţire hotărâtă de Dumnezeu. Ei au nesocotit planul lui Dumnezeu. Erau erau dintre cei „care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi şi dispreţuiau pe ceilalţi.” – Luca, 18:9
Şi astăzi sunt mulţi care sunt siguri că vor face parte din Împărăţia eternă a lui Dumnezeu, dar speranţa lor nu este bazată pe supunerea şi ascultarea faţă de Rege, adică pe ucenicie, pe urmarea lui Isus. Da, ei recunosc de pe buze pe Isus, aud vorbindu-se de El la liturghii şi slujbe, se roagă din când în când la El, sărută icoane şi fac tot ce îi învaţă cei care îşi spun reprezentanţi ai lui Isus.
Omul este gata să accepte orice religie, atât timp cât religia nu i se intersectează cu propriile plăceri şi planuri. Omul este gata să urmeze o reţetă de mântuire – şi poţi găsi destule – ca să îşi asigure viitorul în eternitate; e gata să consume ceva energie, dar nu prea multă, să dedice ceva timp, dar nu prea mult, să plătească ceva bani, dar hai să nu exagerăm!
Ei îl pot recunoaşte pe Isus ca un prieten, ca un confident, ca un frate mai mare, ca un medic, ca un broker de asigurări, care să le asigure maşina, sau ca şi copilot al maşinii şi al vieţii, atât timp cât ei deţin controlul volanului. Ei au dobândit o religie, ori le-au dat-o alţii când erau prunci şi le-au spus că s-au născut cu ea. Ei cred că fac parte din Împărăţie, dar nu este aşa, căci nu se supun Regelui şi nu Îl urmează.
Pentru farisei şi pentru cei care nu s-au supus lui Cristos şi legilor Sale, refuzarea Împărăţiei veşnice va fi o mare şi neplăcută surpriză. Ei vor spune: „Noi am mâncat şi am băut în faţa Ta, şi în uliţele noastre ai învăţat pe norod.” Şi El va răspunde: „Vă spun că nu ştiu de unde sunteţi; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi lucrătorii fărădelegii.” Va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor, când veţi vedea pe Avraam, pe Isaac şi pe Iacov şi pe toţi prorocii în Împărăţia lui Dumnezeu, iar pe voi scoşi afară. Vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor şedea la masă în Împărăţia lui Dumnezeu.” (Luca, 13:26-29)
Deci, există oameni care nu sunt în Împărăţie, deşi cred că sunt. Astăzi, ei sunt cei care nu Îl recunosc pe Isus ca Rege şi îşi pun încrederea în diferite fapte şi ritualuri pentru a fi mântuiţi. Dintre aceştia fac parte astăzi confesiunile care îşi spun creştine dar nu recunosc Dumnezeirea lui Isus, stăpânirea Sa ca Rege, nu îl recunosc ca singur mijlocitor între Dumnezeu şi poporul Său şi învaţă alte căi de mântuire decât credinţa personală în jertfa Sa. Cei ce nu recunosc autoritatea Cuvântului lui Cristos şi îl desfiinţează în folosul unor tradiţii omeneşti nu fac parte din Împărăţie, deşi ei cred că sunt în ea.

9. Împărăţia a fost dată Israelului; a fost luată de la Israel şi va fi redată Israelului.
a. Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, în vremurile Vechiului Testament, a fost în poporul Israel. Într-un sens, regatul davidic a fost Împărăţia lui Dumnezeu. Împărăţia nu era a lor, ci a lui Iahveh. Ei erau doar administratori.
b. Dar Israelul s-a dovedit necredincios şi nerecunoscător în administrarea Împărăţiei. Ei i-au bătut şi i-au ucis pe servitorii lui Dumnezeu, profeţii, şi când a venit Fiul l-au omorât. De aceea, Isus le spune acestor administratori: „Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va fi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite.” – Matei, 21:33. Dar după anul 70, care a marcat pedeapsa fizică a lui Israel pentru respingerea Regelui, Împărăţia a fost constituită aproape în exclusivitate din ne-evrei, şi aşa este până astăzi.
c. Dar starea aceasta este doar temporară, căci Împărăţia va fi redată Israelului. Apostolul Pavel ne spune că orbirea Israelului este parţială şi temporară. Este parţială, nu totală deoarece Dumnezeu şi-a păstrat „o rămăşiţă datorită unei alegeri prin har” (Romani, 11:5), şi este temporară pentru că va ţine până va intra numărul deplin al Neamurilor. În Împărăţie încă se intră. Încă mai este loc pentru noi, ne-evreii. Nu s-a ajuns încă la numărul complet. Când se va ajunge? Nu ştim. Poate că mai sunt doar câteva locuri „libere”. Cât timp va dura starea aceasta de har pentru noi, ne-evreii? Nu ştim. Se poate încheia înainte de sfârşitul acestei zile. Important nu este să ştim care e numărul complet, ci dacă sunt şi eu în numărul acela. Nu este atât de important să ştiu cât va mai ţine harul pentru Neamuri, ci să ştiu dacă astăzi sunt şi eu în acel număr binecuvântat, căci astăzi este încă ziua mântuirii.
Pavel vorbeşte despre „plinătatea întoarcerii lor”, „primirea lor din nou” şi le spune: „Fraţilor, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ţine până va intra numărul deplin al Neamurilor. Şi atunci tot Israelul va fi mântuit…” Romani, 11:25-26.
Domnul Isus le spune evreilor: vă spun că de acum încolo nu Mă veţi mai vedea până când veţi zice: „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!” – Matei, 23:37-38. El nu a spus, „nu mă veţi mai vedea niciodată!”, ci a spus „nu mă veţi mai vedea până când…” Şi când îl vor vedea din nou, Israelul Îl va recunoaşte şi se va întoarce. Atunci se vor pocăi şi „tot Israelul va fi mântuit.” Împărăţia lui Dumnezeu le-a fost încredinţată, ei au respins-o, le-a fost luată şi încredinţată temporar Neamurilor, dar Împărăţia le va fi redată. Atunci Isus va domni din Ierusalim peste tot pământul, împreună cu sfinţii Săi, timp de o mie de ani.

10. Există o relaţie între Împărăţia lui Dumnezeu din cer şi Împărăţia Sa de pe pământ. Cine nu se supune Împărăţiei de acum nu va avea parte de Împărăţia viitoare. Evreii aşteptau Împărăţia viitoare, împărăţia fizică a lui Mesia. Dar ei au respins Împărăţia de acum şi l-au ucis pe Rege. De aceea, Împărăţia a fost luată de la ei, şi Domnul le spune: „vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” (Matei, 8:11-12). Cine nu face parte din Împărăţia de acum nu va face parte nici din Împărăţia eternă.

11. Toţi cei din Împărăţia de acum sunt preoţi ai lui Dumnezeu.

„Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată” – 1 Petru, 2:9
„A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor!” – Apocalipsa, 1:5-6
Împărăţia de acum este o preoţie regală. Isus, Regele, este Marele Preot, şi toţi supuşii Lui sunt preoţi. De aceea nu avem nevoie de o clasă specială de preoţi, căci toţi credincioşii sunt preoţi ai lui Dumnezeu. Toţi au acces la Dumnezeu prin Isus, toţi pot mijloci în rugăciune, toţi pot aduce jertfe spirituale.

Acestea sunt datele principale despre Împărăţie. Să ne amintim că Împărăţia ocupă un loc central în Noul Testament, că în faza ei prezentă este spirituală şi tainică. În ea se intră prin naşterea din nou. Ea este parţială şi amestecată, separarea dintre mărturisitorii adevăraţi şi cei falşi făcându-se abia la sfârşit. Principalul ei atribut este supunerea, umilinţa. Toţi cetăţenii ei sunt preoţi ai lui Dumnezeu.

1. Ce înseamnă expresia „cheile Împărăţiei cerurilor”?
În continuare ne vom îndrepta atenţia spre „cheile împărăţiei” şi vom căuta să vedem ce înseamnă ele, care este puterea lor şi cui au fost încredinţate. „Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri.” – Matei, 16:19
Termenul de „chei” era universal recunoscut ca reprezentând autoritatea. El apare în VT în Isaia, 22:20-22, „În ziua aceea, zice Domnul, voi chema pe robul Meu Eliachim, fiul lui Hilchia, îl voi îmbrăca în tunica ta, îl voi încinge cu brâul tău şi voi da puterea ta în mâinile lui. Voi pune pe umărul lui cheia casei lui David: când va deschide el, nimeni nu va închide, şi când va închide el, nimeni nu va deschide.” Eliachim avea să primească autoritatea plenară peste casa lui David.
Pluralul „chei” se referă la diferite domenii de exersare a autorităţii. Isus este prezentat în Apocalipsa ca având „cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor”. Iar în 3:7, Isus se prezintă astfel: „Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ţine cheia lui David, Cel ce deschide, şi nimeni nu va închide, Cel ce închide, şi nimeni nu va deschide”
„Cheile Împărăţiei cerurilor” se referă la (1) poziţia de autoritate, (2) la diferite aspecte ale acestei autorităţi. (3) Posesorul sau custodele cheilor exercită autoritatea Regelui, iar (4) sfera de autoritate este „Împărăţia cerurilor”.

2. Puterea cheilor:
„Adevărat vă spun că orice veţi lega pe pământ va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer.” – Matei, 18:18
Ce înseamnă „a lega” şi „a dezlega”? Înseamnă a îngădui şi a interzice, a declara ceva ca fiind corect sau incorect, drept sau nedrept, curat sau necurat. Acesta era sensul universal recunoscut în scrierile rabinice. Dumnezeu este cel care dă legi în împărăţie, El este cel care leagă şi dezleagă, iar oamenii nu pot decât să declare ceea ce este legat şi ce este dezlegat. Fraza poate fi tradusă din greacă în felul următor: „orice veţi lega pe pământ va fi fost legat în cer şi orice veţi dezlega pe pământ va fi fost dezlegat în cer.” Înţelesul, atunci, ar fi acela că custodele cheilor declară sentinţa cerului cu privire la o anumită doctrină sau o anumită conduită, dacă este aprobată sau dezaprobată.

„Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor ce le veţi ţine, vor fi ţinute.” – Ioan, 20:23. Aceasta este o altă exprimare care arată spre puterea cheilor. Oare încredinţează Isus o putere absolută oamenilor, putere care poate fi exersată în mod arbitrar, oricum, oriunde şi asupra oricui? Le-a dat El putere legislativă, autoritate de a da legi şi a pronunţa sentinţe care să fie respectate chiar de Dumnezeu? Biserica Catolică şi cea Ortodoxă susţin că Biserica, adică clasa preoţească ce i-a succedat lui Petru sau apostolilor are puterea de a ierta efectiv păcatele şi de a refuza cuiva iertarea, condamnând o astfel de persoană la iad.
Cum poate un om să ierte păcatele? Punându-şi patrafirul după gât? Isus a spus deseori: „păcatele îţi sunt iertate”. Apostolii nu au spus aceasta niciodată. Oamenii se întrebau: cine este acesta de poate ierta păcatele? Ei ştiau că un om nu o poate face. Doar Dumnezeu poate ierta păcatele, şi aceasta voia Cristos să le spună, că El este Dumnezeu. Dar atunci ce înseamnă versetul care spune „Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor ce le veţi ţine, vor fi ţinute?” Acesta trebuie interpretat în lumina declaraţiilor lui Isus pe care le găsim în celelalte Evanghelii. În Matei avem trimiterea de a face ucenici, în Marcu ni se spune că aceasta se realizează prin predicarea Evangheliei la orice făptură, iar Luca ne spune: „să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor…” (24:47).
Atunci când Evanghelia corectă, Evanghelia harului, este predicată, iertarea păcatelor este garantată tuturor celor ce cred această Evanghelie. Cel ce o proclamă poate afirma cu certitudine că cei ce o cred au păcatele iertate, dar cei ce resping această Evanghelie rămân în continuare în păcatele lor. Predicatorul nu are putere să ierte păcatele, el doar declară hotărârea lui Dumnezeu de a mântui oamenii prin mesajul Evangheliei. Adunarea căreia i-a fost încredinţat mesajul Evangheliei nu are putere de a mântui sau condamna oameni, de a ierta sau reţine păcatele lor, ci doar de a proclama Evanghelia adevărată care duce la pocăinţă şi iertare de păcate.
Deci, puterea cheilor nu este una legislativă, ci este administrativă. Custodele sau posesorul cheilor nu face legi noi şi nu le schimbă pe cele vechi, ci declară înaintea tuturor ceea ce Regele a hotărât.

2. Cine este custodele cheilor astăzi şi care este autoritatea sa în Împărăţie?
Întâi vom vedea care a fost custodele precedent al cheilor. Domnul Isus a spus:
„Vai de voi, învăţători ai Legii! Pentru că voi aţi pus mâna pe cheia cunoştinţei: nici voi n-aţi intrat, iar pe cei ce voiau să intre i-aţi împiedicat să intre.” – Luca, 11:52
Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi închideţi oamenilor Împărăţia cerurilor: nici voi nu intraţi în ea, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi să intre. – Matei, 23:13
Deci, cărturarii, experţii în Lege, conducătorii spirituali ai Israelului, deţineau cheile. Despre ei Domnul a spus că „şed pe scaunul lui Moise”. Ei aveau putere de a declara oamenilor ce trebuie păzit şi ce nu. Aveau „cheia cunoştinţei”, au fost autorizaţi să înveţe poporul Legea lui Dumnezeu, să discernă „ce este sfânt de ce nu este sfânt, ce este necurat de ce este curat” (Levitic, 10:10). Ei aveau cheia Împărăţiei, deoarece prin învăţătura lor, ei puteau deschide oamenilor Împărăţia.
Dar ei au abuzat de această poziţie de autoritate. Puneau sarcini grele pe oameni, dar ei nu le mişcau cu un deget, „ei spun, dar nu fac”; au refuzat să intre în Împărăţie şi i-au împiedicat şi pe alţii să intre. Învăţând o altfel de evanghelie, în loc să facă ucenici ai Împărăţiei, ucenicii lor erau „fii ai iadului, de două ori mai răi” ca ei înşişi. Ei s-au înstăpânit peste proprietatea Regelui, şi-au făcut propriile reguli şi i-au ucis pe servii Lui, iar mai apoi chiar pe Fiul, pe moştenitor. Fiindcă s-au dovedit administratori necredincioşi, Împărăţia le-a fost luată. Cheile le-au fost luate şi au fost date unui alt custode.

 

Cine este acest nou custode care deţine autoritatea în Împărăţia cerurilor?

„Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui. Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri.” – Matei, 16:18-19.
În acest pasaj avem prezentate în paralel ecclesia şi basileia, adunarea şi împărăţia. Ele sunt diferite, nu reprezintă unul şi acelaşi lucru. Însă există o relaţie între ele. Relaţia este stabilită de „cheile Împărăţiei”.
Biserica Catolică susţine că lui Petru i-a fost dată puterea de a deschide uşa Raiului unora şi de a o închide altora. Emblema Vaticanului conţine 2 chei ca simbol al autorităţii lui Petru. În concepţia populară, Sf. Petru stă la poarta raiului şi îi lasă pe oameni înăuntru sau îi trimite în iad. Această concepţie este în totalitate falsă. Petru nu le-a primit personal, ci ca reprezentant, ca purtător de cuvânt al adunării. Autoritatea pe care Domnul o acordă lui Petru în Matei, 16, „orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri”, o acordă adunării în Matei, 18: „Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş. Adevărat vă spun că orice veţi lega pe pământ va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer.”
Este clar că adunarea, ecclesia, are această autoritate a cheilor Împărăţiei, şi nu Petru, ca singur individ. Vom privi mai târziu la această ecclesie sau adunare, dar trebuie să remarcăm că nu se poate referi la Biserica universală, deoarece adunarea care primeşte cheile este una ce se poate aduna, poate judeca un caz de păcat public şi poate exclude din mijlocul ei pe cel nepocăit. Aceste lucruri nu sunt aplicabile conceptului de biserică universală. Deci, Adunarea deţine cheile sau autoritatea în Împărăţie.
Implicaţia din Matei, 16:18-19 este aceea că mijlocul autorizat prin care Dumnezeu îşi construieşte Împărăţia este Adunarea. Ea acţionează în Împărăţie ca unic reprezentant autorizat al lui Cristos. Sunt mulţi care vin şi invocă Numele Domnului Isus, care întemeiază biserici sau alte organizaţii religioase, care îi fac pe oameni să îi urmeze spunând că Isus i-a trimis. Domnul Isus are un singur reprezentant autorizat pe pământ care acţionează în Numele Lui, care proclamă şi apără legile şi poruncile Sale, iar acest unic reprezentant este adunarea Sa. Cine afirmă că lucrează pentru Împărăţie ca trimis al lui Cristos dar nu se supune adunărilor Lui nu trebuie recunoscut ca venind din partea Regelui.
De asemenea, Adunarea este expresia vizibilă a Împărăţiei invizibile a lui Cristos. Doar în cadrul adunărilor autentice, nou testamentare rânduielile lui Cristos şi totalitatea învăţăturilor şi poruncilor Lui sunt exprimate într-o manieră ordonată şi armonioasă. În nici un alt loc de pe pământ nu se împlinesc mai bine legile date de Cristos Împărăţiei decât în Adunare, care este locul cel mai propice pentru dezvoltarea spirituală a credinciosului.

Adunarea întemeiată de Cristos este noul custode al cheilor, al autorităţii administrative în Împărăţie. Împărăţia are mulţi cetăţeni, fiecare cetăţean are anumite drepturi şi privilegii care decurg din această cetăţenie, dar Adunarea este reprezentantul autorizat al Regelui şi expresia vizibilă a Împărăţiei, a legilor şi rânduielii ei. Acesta este unul din motivele pentru care Adunarea, ca instituţie autorizată de Cristos să Îl reprezinte şi să îi proclame voia şi să îi instruiască ucenicii, această adunare trebuie să existe atât timp cât dăinuie aspectul prezent al Împărăţiei, adică, „până va intra numărul deplin al Neamurilor”. Ea este „stâlpul şi temelia adevărului”, ea păzeşte „credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna”, ea va predica Evanghelia „până la sfârşitul veacului”, va practica rânduielile, botezul şi cina, „până va veni El” şi nu va nicicum învinsă de „porţile Locuinţei morţilor”. Dacă adunările adevărate ar fi fost distruse în întregime sau ar fi căzut toate în apostazie încât să se fi dovedit administratori nevrednici ai cheilor, şi Isus să le fi retras autoritatea încredinţată, atunci întreaga Împărăţie ar fi fost lăsată fără custode, paznic sau administrator al cheilor, s-ar transforma în haos şi anarhie, ar fi dezbinată împotriva ei înşişi şi în final s-ar prăbuşi. Perpetuitatea, extinderea şi bunul mers al Împărăţiei depinde în mod direct de perpetuitatea Adunării, ca expresie vizibilă a Împărăţiei şi agent autorizat al ei.

Care este sfera de autoritate a Adunării, care sunt cheile încredinţate ei? Adunarea exercită autoritate administrativă în următoarele domenii:
1. Proclamarea Evangheliei mântuirii, a pocăinţei şi iertării păcatelor sau a reţinerii lor pentru cei ce resping mesajul (Matei, 28:19; Marcu, 16:15); deşi orice cetăţean al Împărăţiei trebuie să împărtăşească vestea bună a Împărăţiei, proclamarea oficială a fost încredinţată Adunării, prin reprezentanţii ei autorizaţi.
2. Administrarea rânduielilor: botezul şi cina. Ambele rânduieli au fost încredinţate adunării, căci ele reprezintă proclamarea Evangheliei în imagini. Botezul este imaginea morţii, îngropării şi învierii lui Isus, iar Cina este imaginea zdrobirii trupului şi vărsării sângelui Lui. Doar adunările autentice pot administra un botez valid. Botezurile administrate fără autoritatea unei astfel de adunări, pe cont propriu sau pe baza unei biserici false sunt nule şi neavenite, căci administratorul nu acţionează „în Numele” lui Isus, ca reprezentant autorizat al Său.
3. Facerea de ucenici (Matei, 28:19) – doar învăţătorii calificaţi şi autorizaţi ai adunării, cei ce au fost instruiţi în învăţăturile lui Cristos şi sunt în stare să înveţe pe alţii se ocupă de învăţarea ucenicilor. Ei trebuie să înveţe tot ce a poruncit Isus, nu doar o parte, trebuie să proclame tot sfatul lui Dumnezeu, să declare ceea ce Regele a legat şi a dezlegat.

4. Disciplina şi păstrarea purităţii. În vreme ce adunarea nu are autoritate să disciplineze, să excludă pe cineva din Împărăţie, căci separarea se face la sfârşitul veacului, ea trebuie să îşi purifice rândurile de mărturisitorii falşi, de cei ce trăiesc în păcate publice, de cei ce învaţă lucruri contrare doctrinei lui Cristos, pronunţând ţinerea păcatelor în dreptul celor ce resping corectarea. Exercitând „cheia” disciplinei, Adunarea arată şi celor din afară ceea ce este dezaprobat în Împărăţie. Atunci când o adunare exclude pe cineva pentru infidelitate sau imoralitate sexuală, mesajul pe care îl transmite tuturor este acela că în Împărăţie un asemenea comportament este interzis. Adunarea nu are putere de disciplinare asupra celor din Împărăţie care nu sunt membrii ei, dar cei care susţin că sunt în Împărăţie şi comit păcate condamnate de adunare dovedesc prin aceasta că nu sunt fii ai Împărăţiei, ci doar zizania şi aluatul din ea.

Concluzii
Dumnezeu are o împărăţie veşnică, ce este cunoscută de-a lungul timpului sub diferite aspecte şi administraţii. Fiecare aspect al Împărăţiei este o reflecţie a Împărăţiei eterne de pe Noul Pământ.
Dumnezeu are acum o Împărăţie pe pământ. Ea este spirituală, diferită de statele lumii acesteia, nu ocupă un loc pe hartă. Dar în viitor ea va fi fizică, atunci când Cristos va veni să domnească peste întregul pământ din Ierusalim. Împărăţia de acum este misterioasă. Cei ne-născuţi din nou nu o văd, nu o înţeleg şi o resping. În aspectul ei interior (adică aşa cum este percepută de Dumnezeu), doar cei născuţi din nou fac parte din ea, dar în aspectul ei exterior (aşa cum o percepem noi, oamenii), ea este compusă din toţi cei ce mărturisesc naşterea din nou şi supunerea faţă de Regele Isus. Unii din aceşti mărturisitori sunt sinceri, iar alţii sunt ipocriţi. Mai sunt unii, însă, care cred că fac parte din Împărăţie, dar nu fac. Aceştia au cunoştinţă despre Isus, dar nu se supun Lui ca Rege, nu Îl urmează şi amestecă legile Lui cu tradiţiile omeneşti. În trecut, această Împărăţie a fost încredinţată spre administrare Israelului, dar fiindcă ei s-au dovedit nevrednici de ea, împărăţia le-a fost luată lor şi dată Neamurilor. În prezent, custodele „cheilor” sau al autorităţii în Împărăţie este Adunarea nou testamentară. Ea este reprezentantul autorizat al Regelui în Împărăţie şi expresia vizibilă a Împărăţiei pe pământ.
Isus este Rege! El domneşte şi are toată autoritatea, în cer şi pe pământ. Care este relaţia ta cu Regele Isus? Eşti parte din rebeli sau parte din supuşii săi? Nu există decât două clase de oameni. Îi recunoşti domnia sau nu? Nu doar formal, de pe buze, ci din toată inima? Va veni o vreme când orice genunchi se va pleca şi orice limbă va mărturisi că Isus Hristos este Domnul, Stăpânul! Da, cei ce Îl urăsc vor fi zdrobiţi şi forţaţi să îşi recunoască răzvrătirea. Dar atunci El va apărea ca Judecător, nu ca Mântuitor! Astăzi putem recunoaşte domnia Lui, renunţând la rebeliunea şi neascultarea noastră, predându-ne necondiţionat şi recunoscând că suntem învinşi şi că viaţa noastră este în mâna şi la discreţia Sa. Toţi cei ce se predau astfel vor primi iertarea Regelui, care nu le va acorda doar viaţa aceasta, ci o viaţă eternă. Evanghelia Împărăţiei, vestea bună a harului lui Dumnezeu, a iertării gratuite răsună şi astăzi. Ai crezut mesajul ei? Este Isus Regele tău? Faci parte din Împărăţia cerurilor? Fie ca Domnul să zdrobească natura răzvrătită şi păcătoasă din noi şi să ne facă pe toţi buni cetăţeni ai Împărăţiei Sale!

%d blogeri au apreciat asta: