Acoperământul Maicii Domnului (1 octombrie)

de Ion Morcoșan

În această zi, ortodocșii sărbătoresc un voal, o învelitoare a capului. Din păcate, contrar poruncilor Dumnezeului cerului și al pământului, ei se închină la obiecte precum icoane, moaște, cruci, învelitori de cap…
Care este rostul sărbătoririi voalului Mariei, mama Mântuitorului? De ce ar exista o sărbătoare în cinstea acestui obiect vestimentar? Exista ceva special în voalul fizic al Mariei? Sau există oare un alt înțeles pentru care Biserica Ortodoxă îl sărbătorește?

În vremurile biblice, femeile căsătorite își acopereau capul cu un voal când ieșeau în public. Sfânta Scriptură învață că femeile trebuie să poarte capul acoperit când sunt în adunare (I Corinteni, 11:3-15). Voalul era un simbol al supunerii femeii față de soțul ei și față de ordinea stabilită de Dumnezeu în creație. Era, de asemenea, un simbol al smereniei, al ascultării și al decenței. Ne-o putem imagina pe Maria, mama Mântuitorului, purtând un astfel de voal, căci era o femeie ascultătoare de Dumnezeu, smerită și modestă.

Dar Sfânta Scriptură nu spune nimic despre faptul că acoperământul Mariei ar avea o însemnătate sau o putere deosebită sau că ar fi mai special decât orice alt voal purtat de alte femei credincioase. Apostolii și creștinii contemporani nu au acordat nicio importanță voalului fizic al Mariei, nu l-au păstrat, nici nu i-au dedicat vreo sărbătoare.

Însă, din moment ce Biserica Ortodoxă îi sărbătorește acoperământul, înseamnă că îi atribuie o putere specială, una pe care Sfânta Scriptură, apostolii și Biserica timpurie nu i-o acordau. Aceasta reiese chiar din cuvintele rostite de preot în timpul liturghiei:
,,Imparatesei celei alese mai inainte de veci, Imparatesei celei mai inalte decat toata faptura cerului si a pamantului, care a venit oarecand la rugaciune in Biserica din Vlaherne si se ruga pentru cei din intuneric. Acesteia si noi, cu credinta si cu umilinta ii serbam Acoperamantul ei cel luminos. Iar tu, ca ceea ce ai putere nebiruita, izbaveste-ne pe noi din toate nevoile, ca sa strigam tie: Bucura-te, bucuria noastra, acopera-ne pe noi de tot raul cu cinstitul tau Acoperamant.”
(Acatistul Acoperământului Maicii Domnului, Condacul 1, https://m.crestinortodox.ro/acatiste/acatistul-acoperamantului-maicii-domnului-67053.html)

Din acest pasaj reiese adevăratul înțeles al sărbătorii: „acoperă-ne pe noi de tot răul cu cinstitul tău Acoperământ”. Acoperământul are de-a face cu protecția de rău, cu oferirea de binecuvântări, de bucurie, dar și cu oferirea harului și a ispășirii (care în original înseamnă acoperire). Rugăciunea ca Maria, mama Mântuitorului să îi acopere pe credincioși cu acoperământul ei nu înseamnă altceva decât că ea acordă protecție și mântuire. Însă această învățătură este total opusă Sfintei Scripturi, care învață că mântuirea, binecuvântarea și bucuria nu se află în altă parte, decât sub acoperirea sângelui Fiului lui Dumnezeu.

Pentru Biserica Ortodoxă, mântuirea înseamnă să intre sub acoperământul Împărătesei cerului. Pentru creștinii originali, mântuirea înseamnă să intre sub acoperirea sângelui Fiului lui Dumnezeu. Pentru Biserica Ortodoxă, „Împărăteasa cea mai aleasă și mai înaltă” le oferă izbăvire, adică mântuire. Pentru adevărații creștini, izbăvirea este doar în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. 

Este evident cum Biserica Ortodoxă deturnează închinarea datorată doar lui Dumnezeu spre Maria. Nu putem să nu ne aducem aminte de cuvintele de mustrare ale apostolului Pavel împotriva celor ce au deturnat închinarea la Dumnezeul cel viu și adevărat: „S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înnebunit şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor… căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci!” (Romani, 1:22,23a,25). Exact același lucru îl face și Biserica Ortodoxă, iar serbarea Acoperământului Maicii Domnului demonstrează din plin acest lucru.

Dacă creștinii timpurii nu au avut o astfel de sărbătoare și nu au considerat voalul Mariei ca având o putere specială, atunci de ce Biserica Ortodoxă a inventat această sărbătoare mult mai târziu și acordă vălului proprietăți mântuitoare?
Răspunsul devine evident când privim înapoi spre citatul din Acatist.  Maria este descrisă ca fiind „Împărăteasa cea mai aleasă mai înainte de veci”, „Împărăteasa cea mai înaltă decât toată făptura cerului și a pământului”. Acest limbaj nu își are originea în Sfânta Scriptură. Însă aceste titluri se potrivesc exact celor acordate Zeiței Mamă de către păgâni în cultul fertilității.

Istoria închinării la mamă și prunc este veche, fiind foarte populară în Babilonul antic, dezvoltându-se acolo într-o închinare instituționalizată. Numele împărătesei zeificate era Semiramida, iar pruncul  se numea Tamuz. Numeroase monumente din Babilon o înfățișau pe zeița mamă Semiramida purtându-l în brațe pe cu pruncul ei, Tamuz.
Când locuitorilor Babilonului, conform Bibliei, le-au fost încurcate graiurile și s-au împrăștiat apoi în toate părțile pământului, au luat cu ei închinarea adusă mamei divine și copilului ei. Așa se explică de ce atât de multe popoare s-au închinat, într-o formă sau alta, unei mame și pruncului ei, cu multe secole înainte ca adevăratul Mesia să se nască în această lume. În diversele teritorii în care s-a răspândit această închinare, mamei și copilului li s-au dat nume diverse, căci, să nu uităm, în Babel le fuseseră încurcate limbile. 

Astfel, chinezii au avut o zeiță mamă numită Singmu, care înseamnă „Sfânta Mamă”. Ea era înfățișată ținând în brațe un copil și având raze de soare împrejurul capului. Indienii i se inchinau zeiței Indrani, tot cu pruncul în brațe, iar mai apoi lui Isi și pruncului Iswara, iar mai recent zeiței Devaki și pruncului Crishna. Egiptenii i se închinau zeiței Isis și pruncului Horus. Vechii germani s-au închinat fecioarei Herta, care avea un copil în brațe. Scandinavii se închinau zeiței Disa, de asemenea înfățițată cu un copil. În Asia Mică (Turcia de astăzi), se închinau zeiței Cibele („Mama Muntelui”) și pruncului Deoius. Grecii au asimilat acest cult în propria închinare la zeița Demeter (zeița mamă a recoltei), iar romanii l-au integrat în propria lor închinare la zeița Ceres (zeița recoltei, a fertilității și a relațiilor maternale). 

Zeița fertilității ocupa un rol central în toate aceste culturi. Ea oferea protecție și rodnicie nu doar recoltelor, ci și relațiilor de familie. Cultul fertilității are de-a face cu ciclurile naturii și cu agricultura, dar și cu ciclurile vieții umane și cu sexualitatea. Peste tot în Imperiul Roman, în timpul în care s-a dezvoltat creștinismul, închinarea păgânilor era centrată pe Zeița Mamă și pe pruncul ei. Accentul cădea pe Mamă, nu pe prunc.
În creștinism, până pe vremea Împăratului Constantin, în prima parte a sec al IV-lea, nimeni nu i se ruga Mariei, nu i se închina. Ea nu era considerată împărăteasă, nici mijlocitoare. Dar după încreștinarea păgânilor (sau mai bine zis, păgânizarea creștinismului) ce a urmat devenirii creștinismului religie oficială a Imperiului, păgânii și-au păstrat vechea închinare idolatră la zeița mamă și la pruncul ei, iar noua clasă de preoți creștini au adaptat creștinismul acestei închinări idolatre, acordându-i Mariei o poziție nouă, necunoscută până atunci, titluri  și un cult de închinare preluate din cultul păgân al fertilității. 

La început au existat voci în creștinismul oficial care s-au împotrivit acestor schimbări. O astfel de voce a fost cea a lui Epifanius, care le spunea oamenilor din Tracia și din Arabia să nu i se mai închine Mariei ca unei zeițe, aducându-i turte. Ei trebuie să i se dea cinste, însă nimeni nu trebuie să i se inchine. Aceasta a fost poziția creștinilor originali în ce o privește pe Maria, mama Domnului Isus. Această poziție a fost păstrată de creștinii autentici de-a lungul timpului, care s-au separat de creștinismul ce s-a păgânizat și a devenit apostat după Constantin. Însă numai peste 31 de ani, la Conciliul din Efes, din anul 431 d.Cr, închinarea adusă Mariei nu numai că a fost îngăduită, ci a devenit o doctrină oficială a Bisericii.

Astfel a pătruns în creștinismul oficial o învățătură nouă, provenită din păgânism: cultul Mariei. Este evident că ea ocupă, în Biserica Ortodoxă și cea Catolică, aceeași poziție pe care o ocupa Zeița Mamă în păgânism. Aceasta reiese și din titlurile care i-au fost atribuite. Maria este adesea numită Madonna (care înseamnă „doamna/stăpâna mea”). Acest titlu este dat Zeiței Mame, consoartei zeului suprem la păgâni. Soața zeului Baal (nume care înseamnă „domn/stăpân”) la care se inchinau fenicienii în antichitate avea titlul de Baalti („doamnă/stăpână). 

Un alt titlu dat de Biserica Ortodoxă Mariei este acela de Împărăteasă. Apostolii și primii creștini, care au fost contemporani Mariei, precum și creștinii primelor veacuri, nu au considerat-o ca fiind împărăteasă. Însă zeița mamă păgână, care la origini a fost împărăteasa Semiramida, este numită în acest fel cu secole înainte să se fi născut Maria. Prin gura profetului Ieremia, Dumnezeu condamna închinarea adusă Împărătesei cerului (zeiței mamă păgâne) de poporul Lui: „«Copiii strâng lemne, părinţii aprind focul şi femeile frământă plămădeala, ca să pregătească turte împărătesei cerului şi să toarne jertfe de băutură altor dumnezei, ca să Mă mânie. Pe Mine Mă mânie ei oare?», zice Domnul. «Nu pe ei înşişi, spre ruşinea lor?»” (Ieremia, 7:18-19). Abia după introducerea cultului păgân al zeiței mamă în creștinism a ajuns Maria să fie numită „împărăteasă”. Aceasta demonstrează faptul că Biserica Ortodoxă se închină în realitate vechii Împărătese a cerului, zeiței mamă a păgânilor, folosindu-se doar de numele Mariei, mama Domnului Isus.

Un alt titlu dat Mariei în ortodoxie este acela de „mama lui Dumnezeu”. Nicăieri în Sfânta Scriptură nu este ea prezentată în acest fel. Într-adevăr, Maria a fost mama lui Isus, însă numai în sensul naturii sale omenești. Însă în păgânism, zeița mamă poartă exact titlul de „mamă a lui Dumnezeu”. În Egipt, de exemplu, zeița mamă Isis era numită așa, considerându-se că este mama zeului soare Horus, numit si Ra. Nu este întâmplător faptul că tocmai în Egipt, în Alexandria, Maria primește pentru prima dată titlul zeiței supreme păgâne, „mama lui Dumnezeu”.

Ortodoxismul a preluat din păgânism și credința că „mama lui Dumnezeu” este o mijlocitoare. Se crede că, datorită caracterului matern, blând și milos, ea mijlocește înaintea lui Dumnezeu pentru cei ce se roagă ei. Această concepție este străină de Scriptură, care afirmă că există un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni, și anume Isus Cristos (I Timotei, 2:15). El este prezentat în Scripturi ca un Mare Preot „milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului” (Evrei, 2:17). Apoi, ni se spune: „Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.” (Evrei, 4:15-16). Scriptura ni-L prezintă pe Domnul Isus ca singurul mijlocitor între noi și Dumnezeu. El nu este un mijlocitor insensibil, care trebuie înduplecat de mama Sa ca să ne asculte și să ne ajute. Dar tocmai în acest fel este prezentat de Biserica Ortodoxă. De ce ar fi nevoie de mijlocirea mamei Domnului Isus, dacă El Însuși mijlocește pentru noi în mod eficient?

Motivul pentru care Maria este considerată mijlocitoare este acela că, în păgânism, zeul suprem este considerat nemilos și câteodată capricios. Cea mai bună cale de a-l îndupleca este prin apelarea la mijlocirea soției sale. Sunt șanse mai mari să o asculte pe ea, decât să îi asculte pe oamenii de rând. Motivul pentru care Maria este mijlocitoare în Biserica Ortodoxă, este acela că ea reprezintă sistemul de închinare păgân, nu creștinismul autentic.

Legătura dintre sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului și cultul fertilității este evidentă atât din titlurile și rolurile acordate Mariei de Biserica Ortodoxă, cât și din practicile populare asociate sărbătorii, care sunt identice cu practicile întâlnite în popor înainte de încreștinare, pe vremea păgânismului. Potrivit tradiţiei populare, Acoperământul Maicii Domnului reprezintă pregătirea ogoarelor pentru sezonul rece şi acoperirea pământului cu brumă. Data aleasă pentru sărbătoare (1 octombrie) confirmă legătura ei cu ciclul naturii, cu cultul agrar al Zeiței Mamă. Conform tradiției, vitele sunt stropite cu apă sfinţită, pentru a fi ferite de boli în sezonul rece. Fetele se roagă în această zi să fie acoperite cu vălul de mireasă, adică să se căsătorească și să devină mame. Iar despre fetele care sunt împodobite astăzi pentru nuntă se crede că au parte de o căsnicie lungă şi fericită. Aceste practici arată clar originea păgână a sărbătorii, precum și faptul că Maria, în concepția ortodoxă, nu este personajul biblic, ci Zeița Mamă păgână.

Concluzii:

În toată această sărbătoare nu este nimic biblic, nu este nicio urmă a creștinismului original. Biserica Ortodoxă se folosește de numele Mariei și al Mântuitorului, dar în realitate promovează închinarea păgână la Zeița Mamă, Împărăteasa cerului. Tot ce se sărbătorește astăzi în ortodoxie este împotriva Scripturii și a învățăturii apostolilor, pe care Biserica susține că le cinstește.

Ceea ce se întâmplă în ortodoxie este o urâciune împotriva lui Dumnezeu, o închinare la vechii idoli păgâni, chiar dacă se folosesc nume biblice. Acest lucru este cunoscut de clasa preoțească, chiar dacă enoriașii sunt ținuți în întuneric.

Biserica ce promovează învățături și practici păgâne sub acoperământ creștin nu este Biserica adevărată și drept credincioasă, ci una apostată! 

Credincioșii sinceri, care doresc să I se închine Dumnezeului Scripturii, sunt datori să cerceteze Scripturile și să părăsească închinarea falsă promovată de bisericile apostate și să se alăture creștinilor autentici, care se închină lui Dumnezeu „în duh și adevăr”, așa cum El cere!

Publicitate