Arhive pe categorii: Schite

Suveranitatea lui Dumnezeu si responsabilitatea umana de Raul Enyedi

 

Suveranitatea lui Dumnezeu si responsabilitatea umana

 

”Aşa că fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu.” (Romani 14:12)

Liberul arbitru – zeul umanist in jurul caruia se invarte tot sistemul arminian. Pentru cimai multi cel mai dificil lucru posibi, este armonizarea celor doua concepte Suveranitatea lui Dumneze si responsabilitatea umana.

Cei mai multi spun ca Dumnezeu isi limiteaza Suveranitatea Sa, pentru a „face loc vointei umane” sau „Liberului Arbitru”. Ei cred ca in cazul unei interferente intre Suveranitate si „vointa umana” omul ar devenii un simplu robot iresponsabil, functionand dupa un program stabilit de Suveran si deci, imposibil de condamnat.

-Natura umana pervertita de pacat URASTE SUVERANITATEA LUI DUMNEZEU!

Omul in starea in care se afla este incapabil de alegeri spirituale corecte (cu tot cu LIBER ARBITRU), de venire la Dumnezeu.

Ioan 6: 44 „Nimeni nu poate veni” si Ioan 5: 40 „Si nu vreti sa veniti”

          Adam si eva cauta la indemnul sarpelui „autonomia” fata de Creator. Suveranitatea lui Dumnezeu spunea: SA NU MANCATI! (aici e limita!), iar cu ocazia aceasta vedem ca libertatea nu era absoluta nici macar in Eden.

Primul act al „vointei libere” (influenta demonic) pervertite, este acela de a incalca limita trasata de Suveranitatea lui Dumnezeu.

In cazul in care Suveranitatea lui Dumnezeu ar fi limitata/umbrita de suveranitatea vointei libere cine ar fi Suveran?

EX. Iosif si fratii sai. Responsabilitatea lor si planul lui Dumnezeu.

 

Anunțuri

Stăpânirea lui Dumnezeu Psalmul 103:19; 1 Cronici 29:11-12; 1 Timotei 6:15 de Raul Enyedi

 

Stăpânirea lui Dumnezeu

Psalmul 103:19; 1 Cronici 29:11-12; 1 Timotei 6:15

Stăpânirea lui Dumnezeu este de 3 feluri: 1. Stăpânirea naturală. El este suveranul absolut peste toate lucrurile pentru că este Creatorul lor. 2. Stăpânirea harului: El este stăpân peste cei răscumpăraţi în virtutea legământului harului; 3. Stăpânirea din viitor, când va domni peste toţi, fie cu milă, fie cu dreptate.

 

Există o diferenţă între omnipotenţa lui Dumnezeu şi autoritatea Sa. Putere înseamnă forţă sau capacitate de a face un anumit lucru. Autoritate înseamnă dreptul de a face acel lucru. Exemplu: cineva poate avea forţa să imobilizeze pe cineva de pe stradă, dar nu are dreptul.

Stăpânirea lui Dumnezeu este dreptul Său de a face ceea ce doreşte.

 

Acest atribut al lui Dumnezeu este recunoscut de conştiinţa fiecărui om. Faptul că legea este scrisă în inimile noastre arată spre un legiuitor, spre un stăpân.

 

Conceptul de suveranitate este esenţial conceptului de Dumnezeu. Stăpânirea lui Dumnezeu este parte a esenţei Lui. Nici o creatură nu posedă acest atribut.

 

Stăpânirea lui Dumnezeu este absolută. Autoritatea Sa este nelimitată. Termenul „Domn”, îi aparţine pe drept doar Lui.

 

Deşi stăpânirea lui Dumnezeu este absolută, ea nu este tiranică. Ceea ce ne pare un act suveran („Asta a fost voia Lui”), poate avea în spate o înţelepciune profundă, pe care nu o putem vedea.

 

Ce învăţăm?

  1. Că stăpânirea lui Dumnezeu este dispreţuită de omul carnal. Omul alege mai degrabă să fie sclav al păcatului decât serv al lui Dumnezeu. Fiecare păcat sfidează legea lui Dumnezeu şi implicit autoritatea din spatele ei (Rom. 8:7). Omul îşi întronează voinţa deasupra lui Dumnezeu. Exemplu: „Dumnezeu renunţă la o parte din suveranitatea Sa pentru a face loc suveranităţii omului.” Satan le-a spus: „Veţi fi ca Dumnezeu”.
    1. Stăpânirea Sa este dispreţuită atunci când suntem cuprinşi de invidie. Invidia este nemulţumirea faţă de felul cum Dumnezeu distribuie bunurile. În acest sens este înrudită cu înşelăciunea şi furtul.
  2. Dumnezeu nu doar că are drept de stăpân asupra lumii, dar îşi exersează acest drept.
  3. Din moment ce Dumnezeu este suveran, toţi cei aflaţi în poziţie de autoritate în lume se află sub autoritatea Lui.

 

Îndemn:

Să ne amintim de rebeliunea lui Faraon: „Cine este Domnul, ca să mă închin Lui?” Dumnezeu poate folosi orice parte a creaţiei Sale ca instrument al mâniei şi judecăţii Sale. Suntem în tabăra rebelilor sau cea a supuşilor Suveranului?

 

Mângâiere:

De la El vine siguranţa mântuirii. Acest atribut ne mângâie atunci când ni se pare că cauza Domnului este înfrântă.

 

Meditaţie: Atunci când medităm mereu la acest atribut,

  • Ne vom încrede mai mult în El. El este singurul care nu ne va dezamăgi.
  • Vom asculta Cuvântul ca venind din partea Regelui şi ne vom închina Lui mai profund
  • Vom fi mai darnici. Din moment ce Dumnezeu ne-a dat nouă, nu-L vom onora oare la rândul nostru
  • Vom îndura mai uşor necazurile, căci le vom privi ca trimise din ceruri pentru binele nostru

 

Îndemn:

  • Să învăţăm smerenia privind la acest atribut
  • Să învăţăm lauda şi mulţumirea (Ps. 47:6-7)
  • Să fim răbdători
  • Să facem totul pentru gloria Lui
  • Să ne rugăm Lui pentru orice şi să ne încredem în El, căci a Lui este Împărăţia.
  • Să Îl ascultăm pe Dumnezeu. Cum?
    • Respectându-i autoritatea
    • Dându-i ce avem mai bun
    • Din toată inima, cu sinceritate
    • Cu bucurie

Sfinţenia lui Dumnezeu Exod 15:11 de Raul Enyedi

 

Sfinţenia lui Dumnezeu

Exod 15:11

Sfinţenia este atributul de bază al lui Dumnezeu. Este gloria atributelor Sale. Este numitorul comun al tuturor celorlalte atribute (puterea lui Dumnezeu este sfântă, dragostea este sfântă, mânia, dreptatea sunt sfinte). Este singurul atribut repetat de trei ori şi în Vechiul, şi în Noul Testament (Isaia 6:3 şi Apocalipsa, 4:8).

 

  1. Ce este sfinţenia? O libertate perfectă şi nepoluată faţă de rău. O dreptitudine şi integritate morală.
    1. Doar Dumnezeu este sfânt în mod absolut (1 Samuel 2:2). Orice sfinţenie de partea creaturii este derivată din sfinţenia lui Dumnezeu.
    2. Dumnezeu urăşte orice rău, aşa cum iubeşte orice bine (Psalmul 5:5). Mânia Sa este la fel de infinită precum este iubirea Sa. Dumnezeu urăşte păcatul în mod perpetuu (Ps. 7:11)
    3. El nu poate face vreun rău, şi nu poate încuraja pe cineva să păcătuiască. Nu ispiteşte pe nimeni să comită păcate (Iacov, 2:13). El nu forţează pe nimeni să comită vreun păcat. Păcatul este un act voluntar, iar Dumnezeu nu este un complice al său.

 

  1. Sfinţenia lui Dumnezeu demonstrată
    1. În starea originală a creaţiei (îngerii şi omul au fost sfinţi)
    2. În calitatea lui Dumnezeu de Legiuitor şi Judecător. Legea este sfântă (Romani 7:12).
    3. În promisiunile şi ameninţările legate de împlinirea Legii Sale.
    4. În judecăţile pe care le execută asupra păcătoşilor. Chiar instrumentele folosite în săvârşirea păcatelor sunt urâte de Dumnezeu (şarpele este blestemat, aurul folosit în închinarea idolatră trebuia distrus – Deut. 7:25; pământul a fost blestemat din cauza omului)
    5. În restaurarea omului. Răscumpărarea este descoperirea sfinţeniei şi dreptăţii lui Dumnezeu. Mânia sfântă a lui Dumnezeu se vede cel mai bine în pedepsirea Fiului Său. Tatăl nu şi-a diminuat mânia pentru că Fiul Său era implicat, ci El a suferit măsura întreagă a mâniei sfinte. Moartea lui Cristos a restaurat imaginea sfinţeniei şi dreptăţii lui Dumnezeu, dar şi chipul Său în om. Mila şi iubirea Sa nu au fost arătate în detrimentul sfinţeniei.

 

  1. Sfinţenia lui Dumnezeu în relaţie cu păcatul
    1. Dumnezeu nu este ne-sfânt pentru că l-a creat pe om cu capacitatea de a se schimba. Doar Dumnezeu este neschimbabil. Deşi omul nu a fost creat neschimbabil, el nu a fost creat nici păcătos. Dumnezeu i-a dat toate resursele necesare să reziste ispitei. Nu Dumnezeu l-a cauzat să cadă, nu El i-a oferit fructul Evei. Ruina unei case care are un chiriaş neglijent este oare o reflecţie a constructorului? Nu, acesta a lăsat-o în condiţii bune.
    2. Dumnezeu nu este ne-sfânt pentru că a dat omului o lege pe care acesta nu o putea ţine. Legea nu a fost peste puterea lui Adam. Deşi omul a căzut, Dumnezeu îşi menţine acelaşi standard.
    3. Dumnezeu nu este ne-sfânt pentru că a decretat respingerea unor oameni. Respingerea este o trecere peste unii care sunt consideraţi deja răi. Nu respingerea i-a făcut răi. Acesta nu este un decret pentru săvârşirea unei infracţiuni, ci pentru pedepsirea ei.
    4. Dumnezeu nu este ne-sfânt pentru că a permis intrarea păcatului în lume. De fapt, El a ales nu să intre păcatul, ci să nu îl oprească. Dacă spunem că El a voit existenţa păcatului, înseamnă să îi negăm sfinţenia, dacă spunem că nu l-a voit, dar nu l-a putut împiedica, atunci Îi negăm puterea.
    5. Dumnezeu nu este ne-sfânt pentru că susţine viaţa păcătoşilor. Nimic nu se mişcă şi nu trăieşte fără Dumnezeu. Dumnezeu ne dă putere de acţiune, dar acţiunea noastră, bună sau rea, este determinată de motivaţia noastră, de scop şi de circumstanţe. A mânca nu este ceva rău, când mâncăm cu moderaţie, mulţumind lui Dumnezeu, hrana obţinută prin mijloace drepte. Dar este păcat atunci când e un act de rebeliune, ca în cazul lui Adam. Nu solul, ploaia şi soarele trebuie condamnate când o plantă face un fruct otrăvitor. Aceleaşi elemente fac alte plante să dea fructe hrănitoare.
    6. Dumnezeu nu este ne-sfânt atunci când pune la dispoziţia omului obiecte pe care acesta le foloseşte pentru păcat. A pus pomul cunoştinţei în grădină. Dumnezeu are dreptul de a guverna peste creaţia Sa şi a se folosi de corupţia omului pentru a-şi îndeplini scopurile. El poate folosi creaturile, cu natura pe care o posedă, după voia Sa, căci păcatul stă în natura fiinţei.

 

  1. Ce învăţăm din acest atribut?
    1. Nici un alt atribut nu este atât de dispreţuit de oameni precum e sfinţenia lui Dumnezeu:

                                                               i.      Prin imaginea greşită pe care ne-o facem despre Dumnezeu (păgânii şi-au făcut idoli care aveau aceleaşi vicii ca ei). Dar câţi creştini nu şi-L imaginează pe Dumnezeu aşa cum şi-ar dori El să fie, nu cum se descoperă El a fi? Psalmul 50:21

                                                              ii.      Prin stricarea imaginii lui Dumnezeu din noi, perseverând în păcat

                                                            iii.      Prin aruncarea vinei asupra lui Dumnezeu pentru păcatul nostru, cum a făcut Adam (Geneza, 3:12)

                                                            iv.      Prin răstălmăcirea Scripturii pentru a ne scuza păcatele

                                                              v.      Printr-o închinare superficială. Un Dumnezeu sfânt pretinde o închinare sfântă. A veni înaintea lui Dumnezeu fără să ne curăţim e ca şi cum Aaron ar fi intrat în sfânta sfintelor murdar şi rupt, cu o găleată de bălegar în loc de sângele jertfei.

                                                            vi.      Când ne plângem că legea lui Dumnezeu e prea strictă, că El e prea sfânt

                                                           vii.      Când adăugăm la Scriptură păreri omeneşti

    1. Ce învăţăm?

                                                               i.      Cât de mare a fost căderea omului

                                                              ii.      Că orice păcat loveşte în sfinţenia lui Dumnezeu

                                                            iii.      Că nici un păcat nu va scăpa de judecată

                                                            iv.      Că sfinţenia lui Dumnezeu trebuia satisfăcută pentru ca un singur păcătos să poată fi mântuit

                                                              v.      Că nu este nimic în noi care să ne poată justifica înaintea lui Dumnezeu

 

  1. Motive de mângâiere. Păcătosul fuge de sfinţenia lui Dumnezeu, dar credinciosul o iubeşte.
    1. Dumnezeu iubeşte ceea ce este sfânt, şi îşi găseşte plăcerea în noi, chiar şi acum, când sfinţenia noastră este aşa imperfectă.
    2. Dar El nu ne va lăsa aşa, ci va continua în noi ceea ce a început (Filipeni 1:6; Efeseni, 5:26-27)
  2. Îndemnuri:
    1. Să păstrăm mereu în minte imaginea sfinţeniei lui Dumnezeu. Aceasta ne va convinge de păcat. Adâncimea convingerii noastre este proporţională cu percepţia sfinţeniei Sale.
    2. Să ne apropiem de Dumnezeu cu reverenţă şi teamă sfântă
    3. Sfinţenia Sa ne va motiva să eliminăm păcatele din viaţa noastră
    4. Este baza iubirii şi laudei noastre (Psalmul 99:1)
    5. Să ne străduim să ne conformăm cât mai mult sfinţeniei Sale (1 Ioan 3:3). Adam a vrut să fie ca El în cunoştinţă, Satan i-a vrut locul de autoritate, dar noi trebuie să ne dorim sfinţenia Sa. Această conformitate înseamnă să Îl imităm pe Cristos în fiecare zi, în fiecare situaţie.
    6. Sfinţenia este frumuseţea noastră, este viaţa sufletului nostru. Fără ea, suntem morţi, căci sfinţenia ne face capabili să avem comuniune cu Dumnezeu.
    7. Să întărim zonele slabe din viaţa noastră, pentru a creşte în sfinţenie.
    8. Să îi cerem mereu lui Dumnezeu să ne sfinţească, căci doar El este sursa (Levitic 20:8; 1 Tesaloniceni, 5:23)

 

Semnul Fiului Omului Matei 24:30 de Raul Enyedi

 

Semnul Fiului Omului

Matei 24:30

Nu ştie nimeni exact care este acest semn. Unii cred că semnul este Isus Însuşi; alţii cred că este Noul Ierusalim; alţii cred că este un fulger sau o lumină puternică, sau o stea specială, aşa cum a fost la naşterea Sa.

Ce putem învăţa din text?

  • semnul acesta vine în contrast cu întunericul ce va apare. Şi peste tot în Vechiul Testament, prezenţa Domnului se făcea cunoscută printr-o lumină puternică.
  • „toate seminţiile pământului se vor boci”, însemnând că semnul acesta va fi vizibil din orice loc de pe pământ. De asemenea, va putea fi asociat cu Isus, ceea ce va duce la bocetul şi tânguirea celor ce l-au respins. Vezi şi Apocalipsa 1:7
  • Cristos va veni cu putere (dunamis) şi cu glorie mare. El are deja toată autoritatea de pe pământ (Matei 28:18). Atunci va veni momentul în care El Îşi va arăta şi puterea.
  • Când va avea loc? Imediat după necaz, după semnele din ceruri. Isus se va arăta pe nori, apoi piciorul Său va atinge pământul pentru prima dată după înălţare, iar locul unde va veni este profeţit de Zaharia (14:3-7), şi anume, Muntele Măslinilor.
  • În acel moment, Ierusalimul va fi asediat, „înconjurat de armate”, iar Domnul Isus va veni să judece naţiunile şi să salveze Israelul. Atunci va începe domnia Sa pe pământ, care va dura o mie de ani.

Rolul suferinţelor în viaţa credinciosului de Raul Enyedi

 

Rolul suferinţelor în viaţa credinciosului

Suferinţele şi necazurile fac parte din viaţa de zi cu zi a lumii căzute. Le vedem peste tot în jurul nostru. Ele au pătruns în lume odată cu păcatul şi vor rămâne până ce nu va mai fi păcat.

Faptul că creştinul suferă şi el dureri şi lipsuri arată că încă nu este perfect, că nu a ajuns la starea de perfecţiune. Abia în ceruri, când vom fi transformaţi după chipul Domnului şi nu va mai fi nimic păcătos în noi, Domnul ne va şterge ultima lacrimă din ochi.

Există două feluri de necazuri pentru un creştin: cele trimise de Dumnezeu pentru a-l opri din înaintare, atunci când merge pe o cale greşită, şi cele care îl fac să înainteze mai mult pe cale.

          Despre primele citim în Evrei 12:5-14. Despre ultimele, citim în 1 Tes. 3:1-4

Suferinţele şi necazurile nu înseamnă că eşti împotriva voii lui Dumnezeu. Gândirea lumii: dacă îmi merge bine, înseamnă că Dumnezeu e cu mine, dacă îmi merge rău, înseamnă că Dumnezeu mă bate.

          Când vin necazuri, prima reacţie este să te întrebi: Doamne, de ce eu, cu ce am greşit?

          Ele sunt hotărâte, decretate pentru creştin, în planul veşnic al lui Dumnezeu. Felul suferinţelor, măsura şi durata lor sunt hotărâte de Dumnezeu. Dumnezeu le consideră absolut necesare pentru experimentarea vieţii de creştin.

          Dumnezeu a rânduit pentru tine nu doar sfârşitul, care este mântuirea, scăparea sau eliberarea veşnică, ci şi mijloacele de a ajunge la acel sfârşit (2 Tes. 2:13). Necazurile sunt parte nelipsită din „sfinţirea Duhului” (2 Tim. 3:12)

Rolul încercărilor în viaţa credinciosului:

1.      Ele dovedesc că credinţa noastră este una reală. 1 Petru 1:7. Persecuţia, necazul şi suferinţa reprezintă o cernere, o filtrare. Atunci se vede cine este cu adevărat credincios şi cine nu. Exemplu cu Novaţian.

2.      Ele ne ajută să eliminăm zgura şi lucrurile nefolositoare din viaţa noastră.

3.      În încercări ne bucurăm de prezenţa, călăuzirea şi mângâierea specială a Duhului. Şi prin ele putem să fim şi noi o mângâiere pentru alţii (2 Cor. 1:4)

4.      Încercările dezvoltă în noi caracterul şi calităţile pe care le doreşte Cristos (Rom. 5:3)

5.      Ele ne fac mai zeloşi în răspândirea Evangheliei (Fapte 4:29; 8:3-4)

A reuşi să fim mulţumitori lui Dumnezeu şi în necazuri înseamnă a ne încrede în El într-un mod absolut, necondiţionat. Asta înseamnă să crezi că Dumnezeul suveran este de partea ta şi îţi vrea binele şi lucrează toate lucrurile împreună spre binele tău, chiar şi atunci când eşti apăsat şi strâmtorat, când ţi se închid uşi şi nu prosperi.

Responsabilitatea umană de Raul Enyedi

 

Responsabilitatea umană

1.      Intervine Dumnezeu direct în viaţa omului pentru a-l împiedica să realizeze ceva ce acesta doreşte? Umaniştii spun nu, căci aceasta ar distruge responsabilitatea omului şi l-ar transforma într-un robot. Dar Scriptura spune clar că Dumnezeu face aceasta, fără să distrugă responsabilitatea: Gen. 20:6 – Abimelec; Numeri 22-24 – Balaam, care voia să îi blesteme pe evrei. Num. 22:38; 23:12, 20; 2 Cronici 17:10 vezi şi Gen. 35:5

 

2.      În ce constă adevărata libertate? În a fi liber de sub sclavia păcatului. Ioan 8:36. În ipostazele de mai sus, Dumnezeu i-a împiedicat să păcătuiască, prin urmare putem afirma că El nu le-a încălcat în nici un fel adevărata libertate. Cu cât păcătuim mai puţin, cu atât ne apropiem mai mult de sfinţenia şi de caracterul lui Dumnezeu, cu atât suntem mai liberi. Biblia spune că El nu poate să păcătuiască. Înseamnă aceasta că El nu este liber? El este cea mai liberă fiinţă din univers, când definim corect libertatea: libertate faţă de păcat şi putere de a face binele.

 

a.                   Exemplu cu autorii Scripturilor. Dumnezeu a folosit anumiţi bărbaţi pentru a scrie exact ceea ce El a dorit, fără vreo eroare omenească, dar nu i-a redus la stadiul de roboţi (2 Petru 1:21). Dumnezeu a împiedicat în mod direct orice ar fi putut cauza eroare (eroare de exprimare, de memorie, de scriere). Ce anume ar fi putut cauza erori? PĂCATUL. Dar faptul că Dumnezeu a împiedicat orice manifestare a păcatului în ei, nu înseamnă că El le-a distrus „libertatea”.

b.                  Lumea defineşte în mod greşit libertatea: puterea de a face ce-mi place. Conform acestei definiţii, cu cât un om primeşte din partea lui Dumnezeu mai multe mijloace pentru a trăi aşa cum doreşte (sănătate, bani, relaţii), cu atât omul va fi mai liber. Dar ce face un om carnal când are aceste avantaje? Se va depărta tot mai mult de Dumnezeu şi se va afunda tot mai adânc în păcat. Atunci, ce înţelege omul carnal prin libertate: ocazia de a păcătui fără ca Dumnezeu să intervină pentru a-i împiedica realizarea dorinţelor păcătoase. Ce înţelege Scriptura prin libertate? Puterea de a nu păcătui şi de a face binele. Atunci, cu cât Duhul Său este mai activ în viaţa noastră, cu atât vom umbla mai mult după îndemnurile Sale, cu cât Dumnezeu intervine mai mult în viaţa noastră, cu atât vom păcătui mai puţin, ne vom asemăna mai mult cu El şi vom fi mai liberi. Adevărata libertate nu este abilitatea de a trăi aşa cum vrem, ci aşa cum trebuie.

3.      Cum poate păcătosul să fie tras la răspundere pentru că nu face ceea ce nu poate să facă? Ca şi creatură, omul este responsabil să Îl iubească, să Îl asculte şi să Îl servească pe Dumnezeu. Dar vedem că omul carnal nu poate să facă aceste lucruri.

a.                   Exemplu: Ioan 6:44. Ce înseamnă să vii la Cristos? Înseamnă să îţi realizezi starea de păcat, condamnarea pe care o aduce, să accepţi faptul că nu ai nici un merit şi să accepţi calea de salvare hotărâtă de Dumnezeu. Omul carnal nu realizează pericolul, chiar dacă uneori alarma conştiinţei îl mai deranjează. El nu acceptă calea de salvare a lui Dumnezeu, pentru că o consideră o nebunie. Şi nu este dispus să renunţe la idolii săi de dragul lui Dumnezeu. Vezi Ioan 8:43, Rom. 8:7-8.

b.                  De ce îl trage Dumnezeu pe om la răspundere pentru ceea ce omul nu poate să facă? Răspunsul stă în felul în care definim inabilitatea. Prin aceasta nu înţelegem că deşi omul carnal ar dori să vină la Cristos, lui îi lipseşte puterea de a-şi duce la îndeplinire dorinţa. Inabilitatea lui constă tocmai în absenţa dorinţei sale de a veni la Cristos, iar această stare se datorează inimii sale depravate.

c.                   Inabilitate naturală: 1 Împ. 14:4; Iona 1:13. Inabilitate morală: Gen. 37:4; 2 Pet. 2:12 (nu pot să nu păcătuiască). Inabilitate spirituală: Rom. 8:8.

d.                  Există o diferenţă clară între Bartimeu, care dorea să vadă, şi Fariseii, care „şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă” (Mat. 13:15). Ar putea omul păcătos să vină la Cristos dacă ar vrea? În acest DACĂ stă toată problema. El nu va vrea niciodată!

e.                   În această diferenţă între abilitatea naturală şi cea spirituală a păcătosului stă responsabilitatea sa. Inabilitatea sa spirituală nu îl scuză, ci îi magnifică vina. De ce nu îi puteau vorbi frumos lui Iosif fraţii săi? Pentru că îl urau. Iar această inabilitate morală arată josnicia păcatului lor.

f.                   Unii spun: Nu sunt eu de vină că păcătuiesc! M-am născut cu o natură păcătoasă! Eşti responsabil pentru că te complaci de bună voie în păcat. Dumnezeu nu te obligă să păcătuieşti. O faci voluntar. Nu pot să nu păcătuiesc! Oare un criminal va fi iertat dacă va spune: Mi-am urât victima atât de mult încât nu m-am putut apropia de el fără să vreau să îl ucid! Îl putem noi scuza pe un astfel de om? Dar pe acela care iubeşte păcatul atât de mult încât tot ceea ce este în el este în vrăjmăşie cu Dumnezeu?

 

4.      Baza responsabilităţii este abilitatea. Dar trebuie să avem înţelegerea corectă. Să luăm un exemplu concret: Cineva îmi datorează 100 de euro, şi găseşte suficienţi bani pentru propriile plăceri, dar nu şi pentru plătirea datoriei, şi îmi spune că nu poate să mă plătească. Despre ce inabilitate vorbim? Datornicului nu îi lipseşte puterea fizică de a scoate portmoneul şi a plăti datoria, ceea ce îi lipseşte este principiul onestităţii. Puterea lui naturală de a băga mâna în buzunar reprezintă baza responsabilităţii sale.

a.             În acelaşi fel, omul posedă o abilitate naturală, adică cu aceeaşi inimă (facultate) cu care îl poate iubi pe Dumnezeu, el Îl urăşte, aceeaşi minte care acceptă Evanghelia este folosită pentru a o respinge.

b.            Exemplu: O persoană retardată sau un copil nu sunt responsabili înaintea lui Dumnezeu, pentru că le lipseşte abilitatea naturală de a discerne între bine şi rău. Dar omul raţional, capabil să gândească, să evalueze opţiuni morale este o fiinţă responsabilă. Exemplu: Înaintea judecătorului stau două persoane vinovată de furt: o persoană retardată şi una sănătoasă, progenitura unor părinţi infractori. Care din cei doi sunt socotiţi responsabili?

c.             Care este baza responsabilităţii? Posesia facultăţii de a raţiona şi conştiinţa. Pentru că păcătosul are aceste abilităţi, el este socotit responsabil, chiar dacă nu are abilitatea morală şi spirituală.

d.            Dumnezeu nu şi-a pierdut dreptul de stăpân atunci când omul şi-a pierdut abilitatea spirituală de a asculta. Un soldat beat, incapabil să asculte ordinele superiorului, rămâne în continuare responsabil.

e.             Dumnezeu se relaţionează la noi prin Adam, Capul nostru. În el, noi am primit atât puterea naturală cât şi cea spirituală de a-i fi plăcuţi. Deşi puterea spirituală am pierdut-o prin căderea lui Adam, Dumnezeu are în continuare dreptul de a pretinde ascultare şi supunere.

 

5.      Cum este posibil ca Dumnezeu să hotărască faptul că anumiţi oameni vor comite anumite păcate şi apoi să îi tragă la răspundere pentru că le-a comis?

a.             Să luăm cazul lui Iuda. Dumnezeu a hotărât ca Iuda să îl trădeze pe Domnul Isus (Zah. 11:12). Dar a fost Iuda un agent responsabil în împlinirea decretului lui Dumnezeu? Bineînţeles. Responsabilitatea are legătură doar cu motivaţia sau intenţia celui ce comite un anumit act (şi noi recunoaştem diferenţa între uciderea accidentală, din culpă şi uciderea cu premeditare). Să aplicăm acelaşi principiu la cazul lui Iuda. Care a fost scopul inimii sale când s-a dus la preoţi? A dorit el în mod conştient să împlinească planul lui Dumnezeu? Nu, intenţia sa a fost rea, conştiinţa sa dovedind acest fapt (am vândut sânge nevinovat). Dar aceasta s-a realizat întocmai după sfatul hotărât şi ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu (Fapte 2:23, 4:26, 28). Dumnezeu a hotărât ca răstignirea să aibă loc, şi a hotărât şi mijloacele prin care să se realizeze („prin mâna celor fărădelege” – nu doar prin mâini omeneşti, ci prin mâini păcătoase – datorită intenţiei inimii lor).

b.            Hotărârile lui Dumnezeu care includ acte păcătoase ale oamenilor nu sunt cauzative, ci permisive. El hotărăşte să permită unora să îşi îndeplinească scopurile păcătoase, dar El hotărăşte limita până la care omul sau demonul poate să ajungă cu păcatul.

 

6.      Cum poate păcătosul să fie făcut responsabil şi condamnat pentru păcat când Dumnezeu l-a hotărât mai dinainte pentru condamnare?

a.       Această hotărâre a lui Dumnezeu ţine de voia Sa ascunsă, nerevelată, la care nici un om nu are acces. Voia revelată a lui Dumnezeu este standardul pentru responsabilitatea umană. Iar voia revelată a lui Dumnezeu este porunca Sa ca orice om să se pocăiască! Păcătosul este responsabil să se pocăiască!

b.      Dar omul nu poate să se pocăiască! Din punctul de vedere al lui Dumnezeu, omul este clar incapabil! De ce? Pentru că refuză cu încăpăţânare tot ceea ce Dumnezeu îi spune să facă.

c.       Acum, cere Dumnezeu omului să facă ceva ce acesta nu poate? Da! A cerut împlinirea Legii (Deut. 28), în NT, a cerut perfecţiune asemenea Tatălui (Mat. 5:48)

d.      De ce pretinde Dumnezeu de la om ceea ce el nu poate oferi? Pentru că Dumnezeu refuză să Îşi coboare standardele la nivelul condiţiei noastre păcătoase.

e.       Dar dacă omul nu se poate ridica la standardul impus de Dumnezeu, atunci cum mai este el responsabil? Este responsabil: 1. să îşi recunoască inabilitatea (păcatul), şi 2. Să strige la Dumnezeu pentru ajutor. Dumnezeu asigură că răspunde oricărui strigăt venit din inimă. Iar dacă păcătosul refuză să strige după ajutor, atunci el este singur de vină dacă piere.

 

7.      Măsura responsabilităţii este direct proporţională cu măsura cunoaşterii.

 

Concluzie:

Baza responsabilităţii constă în abilitatea naturală a omului, în faptul că este o făptură raţională, înzestrată cu conştiinţă şi care are la dispoziţie revelaţia din partea lui Dumnezeu. Măsura responsabilităţii variază de la individ la individ, fiind determinată de gradul de lumină de care a avut parte fiecare persoană.

Fiecare om este responsabil să folosească mijloacele pe care Dumnezeu i le-a pus la dispoziţie. A afirma că hotărârile irevocabile ale planului lui Dumnezeu se vor împlini indiferent dacă eu mă achit de datoria mea nu arată decât perversitatea naturii mele păcătoase, care ar face orice numai să nu se supună lui Dumnezeu. Predestinarea include nu doar sfârşitul unui lucru, ci şi mijloacele de ajunge la el. Fie că eu pot să văd sau nu legătura între hotărârea Sa şi rolul meu, datoria mea rămâne clară: Lucrurile ascunse sunt ale lui Dumnezeu, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre, ca să le împlinim (Deut. 29:29).

RESPINGEREA de Raul Enyedi

RESPINGEREA

 

  1. Dificultatea acestei doctrine. Doctrina respingerii, fiind partea negativă a predestinării, este cea mai grea dintre toate decretele lui Dumnezeu, fiindcă are în vedere sfârşitul multor oameni în iazul de foc. La fel ca în cazul alegerii, sunt lucruri care nu ne-au fost descoperite în Scriptură de Dumnezeu, iar în privinţa acestora, trebuie să ne încredem în Dumnezeul nostru Atotînţelept. Însă lucrurile descoperite fiind ale noastre, trebuie ca ceea ce ne-a fost descoperit în Scriptură cu privire la respingere să acceptăm, să credem, chiar dacă acum nu avem toate răspunsurile.
  2. Terminologie. Cuvintele „respingere”, „respins”, tradus în Cornilescu prin „lepădat”, reprezintă traducerea cuvântului grecesc „adokimos” care înseamnă respins (Rom. 1:28; 2 Cor. 13:5, 6, 7; 2 Tim. 3:8; Tit 1:6; Evr. 6:8), izgonit (1 Cor. 9:27); şi a cuvântului evreiesc „maas” care înseamnă acelaşi lucru, a respinge cu dispreţ (Ier. 6:30; Ps. 78:67; Am. 5:21). Respinşii sunt lepădaţi de Dumnezeu cu dispreţ datorită propriei lor nevrednicii (Ier. 6:30; Evr. 6:18)
  3. Definiţie: Respingerea este actul veşnic al lui Dumnezeu prin care El, după înţelepciunea şi dreptatea Sa, a determinat să nu acorde bogăţiile harului Său mântuitor anumitor oameni, lăsându-i în păcat şi pedepsindu-i pentru el, spre gloria Lui.
  4. Dovezi ale respingerii:
    1. Logice, indirecte – reiese din alegere. În actul alegerii se face o selecţie în care unele persoane sunt luate sau însemnate, altele sunt lăsate. Dacă toate persoanele sunt selecţionate, nu putem vorbi despre o alegere dintre ele (2 Tes. 2:3; Ioan 17:6)
    2. Directe, afirmaţii ale Scripturii. Deşi Biblia vorbeşte mult mai mult despre alegere, aceasta fiind o revelaţie a harului lui Dumnezeu, există destule pasaje care tratează doctrina respingerii. Exemple: Prov. 16:4; Mat. 7:23; Rom. 9:10-23; Iuda 1:4; 1 Pet. 2:8; 2 Pet. 2:3, 12, 13
  5. Autorul respingerii este Dumnezeu. Versetele de mai sus arată că El a ales pe unii şi nu i-a ales pe alţii după buna Sa plăcere suverană (Rom. 9:15, 18). Suveranitatea lui Dumnezeu ne arată că El are putere deplină asupra întregii creaţii, chiar şi asupra destinelor fiilor oamenilor (Mat. 20:12-15; Rom. 9:21). El se foloseşte de dreptul Său, iar acest fapt este evident atunci când vedem că unii oameni nu au fost aleşi pentru mântuire, pentru harul special al Lui. Toate pasajele care vorbesc despre respingere arată că Dumnezeu se foloseşte de dreptul Său de a nu alege. El are dreptul de a nu acorda har, fiindcă harul este nemeritat.
  6. Respinşii:
    1. Îngerii: Biblia vorbeşte nu numai despre îngeri sfinţi, ai lui Dumnezeu, ci şi despre îngeri căzuţi, care nu şi-au păstrat starea (2 Pet. 2:4; Iuda 6), îngeri ai diavolului. Dacă unii îngeri sunt aleşi (1 Tim. 5:21), este evident că alţii sunt ne-aleşi. Dumnezeu are stăpânire peste demoni (îngerii căzuţi) – ca exemple, vezi exorcismele făcute de Domnul şi de apostoli.
    2. Satan: Dumnezeu l-a respins pe Satan şi i-a rânduit sfârşitul (Mat. 25:41). Aceasta arată că a fost însemnat pentru iad.

                                                              i.      Nimic nu este în afara controlului lui Dumnezeu, nici chiar Satan. El nu poate face nimic din ce nu îi este permis de Dumnezeu (Iov 1:12, 1 Pet. 5:8; Apoc. 12:13-17), iar Dumnezeu are stăpânire asupra Lui (Mat. 4:10-11;  Apoc. 12:9; 20:1-3, 7-8). El nu poate face decât ceea ce i-a fost permis, sau rânduit

c.      Oamenii: vezi Apoc. 13:8; 20:15; Iuda 6; Mat. 7:23, etc.

  1. Părţile respingerii. Pentru a înţelege corect respingerea, trebuie să înţelegem că aceasta are două părţi, omiterea (numită şi preteriţie în limbaj teologic) şi pre-condamnarea.
    1. Omiterea este decretul lui Dumnezeu de a nu alege pe toţi oamenii pentru mântuire, ci a trece cu vederea pe unii

                                                              i.      Omiterea este partea pozitivă şi pasivă a respingerii, în sensul că Dumnezeu nu a ţinut cont de păcatele oamenilor atunci când nu i-a ales. Faptele lor bune nu l-au determinat să îi aleagă, faptele lor rele nu l-au determinat să îi respingă. Omiterea este pasivă fiindcă în planul lui Dumnezeu, ei au rămas aşa cum au fost găsiţi, Dumnezeu aţintindu-şi privirile asupra aleşilor. Omiterea arată spre suveranitatea lui Dumnezeu, spre buna Sa plăcere

    1. Pre-condamnarea este partea respingerii în care Dumnezeu ia în seamă păcatele respinşilor şi hotărăşte să îi condamne pentru ele. Aceasta este partea negativă şi activă a respingerii. Pre-condamnarea arată dreptatea lui Dumnezeu (Rom. 9:22).
  1. Respingerea şi predestinarea. Înainte de orice, Dumnezeu a decis să creeze, pentru a-Şi manifesta atributele Sale glorioase. După hotărârea creării, Dumnezeu a hotărât permiterea intrării păcatului în lume, prin intermediul lui Satan. Păcatul a afectat o parte din îngeri şi pe toţi oamenii, atât pe cei ne-aleşi cât şi pe cei aleşi. Hotărând permiterea păcatului, Dumnezeu a hotărât şi pedeapsa acestuia, moartea. După aceasta, El a hotărât alegerea unor oameni pentru a-Şi arăta iubirea şi harul, şi lăsarea altora în condiţia păcătoasă. Pentru aleşi El a hotărât ca prin har să rânduiască şi calea de mântuire, care este Cristos. El a hotărât aşadar pedepsirea lui Cristos prin moarte pentru aleşi. În pre-condamnare, Dumnezeu a hotărât pedepsirea ne-aleşilor pentru păcatele lor. Pre-condamnarea arată dreptatea lui Dumnezeu.
  2. Cauza respingerii nu se găseşte în om, ci în Dumnezeu. El nu ne-a revelat în Scriptură de ce a ales pe unii şi i-a respins pe alţii, aceasta face parte din lucrurile ascunse ale lui Dumnezeu. Noi nu putem decât să ne încredem în Cel care face toate lucrurile bine şi înţelept.
    1. Nu ni se descoperă în Scriptură de ce Dumnezeu a ales pe unii şi i-a respins pe alţii, dar ştim că nu a făcut-o pentru vreun merit sau vreo calitate pe care aleşii o aveau iar respinşii nu (Rom. 9:11; 11:5, 6; etc.). Dacă noi am fi făcut o alegere spre mântuire, ar fi fost exact invers, aleşii ar fi fost respinşi, iar respinşii aleşi (1 Cor. 1:26-29; Mat. 21:31).
  3. Atitudinea lui Dumnezeu faţă de cei respinşi.
    1. Este bun şi îndelung răbdător (Mat. 5:45; Fapte 14:16-17; Romani 2:4)
    2. Multora le îngăduie să aibă averi şi o viaţă fericită (Ps. 73:1-20)
    3. Îi lasă în voia lor, să facă ce poftesc (Rom. 1:26, 28; Evr. 12:6, 8);
    4. Dar El este mânios pe cel rău şi urăşte pe păcătos (Rom. 1:18; Ef. 2:1-3; Ps. 5:4, 5; Prov. 6:16-19; Ps. 7:11, lit. „Dumnezeu este mânios pe cel rău în fiecare zi”)
    5. El, în dreptatea Lui, pedepseşte nelegiuirile (Ps. 78:1-40; Hab. 1:13; vezi exemplele Israelului, Canaanului, Egiptului, Babilonului, etc.)
    6. Pe unii îi împietreşte (Ex. 14:4 comp. cu Rom. 9:17; Rom. 11:7-8), dar această împietrire vine atunci când le face bine

                                                              i.      Faraon se împietrea când Dumnezeu ridica pedeapsa urgiei, nu când îl apăsa cu urgie; evreii în timpul Domnului s-au împietrit nu fiindcă Domnul Isus le-a făcut vreun rău, fiindcă El mergea din loc în loc şi făcea bine oamenilor… Omul se împietreşte atunci când Domnul îi arată bunătate (Rom. 2:4-5)

  1. Scopul respingerii, al hotărârii de a nu mântui toţi oamenii este acelaşi cu scopul principal al predestinării, manifestarea gloriei lui Dumnezeu prin arătarea stricteţii, asprimii dreptăţii Lui (Rom. 11:22; 9:21-23). Spre deosebire de alegere, respingerea nu are ca scop secundar binele etern al celor care au parte de ea.
  2. Caracteristicile respingerii:

a.       Este personală. Fiecare persoană creată este fie aleasă, fie respinsă. Biblia vorbeşte de o respingere personală (Rom. 9:11, 13; Iuda 4; Apoc. 13:8; etc.)

b.      Este ireversibilă. Cel respins nu poate fi ales, la fel cum cel ales nu poate deveni respins, iar aceasta fiindcă Dumnezeu nu se schimbă (Mal. 3:6; Rom. 11:1-6)

c.       Este veşnică. Actul respingerii a avut loc în veşnicie, a fost definitivat în veşnicie, şi nici un eveniment care are loc în timp nu îl poate schimba. De asemenea, respingerea priveşte veşnicia celor respinşi (Mat. 25:41; Apoc. 20:10)

  1. Înţelegerea liberală a respingerii. Umaniştii liberali încearcă să elimine tot ce are de a face cu respingerea suverană a lui Dumnezeu, la fel cum fac şi cu alegerea. Ei susţin că oamenii se resping singuri, nedorind să accepte darul lui Dumnezeu. Pentru ei, un Dumnezeu care nu oferă tuturor şanse egale este un Dumnezeu crud, tiran şi capricios, şi, mai mult decât atât, nedrept. Aceste acuzaţii sunt nefondate şi impertinente, după cum arată apostolul Pavel în Romani 9. Dumnezeu nu îi datorează nimănui explicaţii pentru ceea ce face şi are putere deplină asupra creaţiei Sale.
  2. În acest punct al studiului, trebuie să ne oprim pentru a face o analiză concisă a textului din Romani 9:9-23. Citiţi pasajul.
    1. Nu există alte versete mai directe care să vorbească despre respingere decât acestea. Tocmai de aceea liberalii/arminienii caută să le răstălmăcească sau să le ignore. Aceste versete reprezintă totodată şi esenţa studiului nostru de până acum – Dumnezeu este suveran absolut asupra creaţiei; omul este incapabil să se salveze şi nu merită harul lui Dumnezeu. Acestea sunt adevăruri scripturale pe care trebuie să le acceptăm, dacă dorim să înţelegem doctrina biblică a respingerii.
    2. Atitudinea şi acţiunile lui Dumnezeu faţă de cei respinşi care reies din acest pasaj sunt următoarele:

                                                              i.      sunt urâţi de Dumnezeu (13)

                                                            ii.      le arată dreptatea Lui (14, 15) – nimeni nu merită mila şi îndurarea Lui

                                                          iii.      se foloseşte de ei (vs. 17), pentru a-şi arăta puterea (14, 15, 21) şi suveranitatea (12)

                                                          iv.      îi împietreşte (18)

                                                            v.      este stăpân peste ei, ca olarul peste lut (21), pentru a face din ei ceea ce crede El de cuviinţă – vase de ocară

                                                          vi.      În ei, Dumnezeu îşi arată mânia şi puterea (22)

                                                        vii.      i-a suferit cu multă răbdare, chiar dacă îi ura şi era mânios pe ei (22)

                                                      viii.      i-a făcut pentru pieire (sfârşitul lor final a fost determinat înainte ca ei să fi fost creaţi) (22)

    1. Concluzie: deşi acest pasaj este cel mai complex cu privire la respingere, nu este totuşi complet, exhaustiv. Atunci când îl interpretăm, trebuie să luăm în considerare tot ce am învăţat până în acest moment. Aşadar, ştim că Dumnezeu a hotărât înainte de toate să îşi manifeste gloria Sa (prin atributele Sale), de aceea a hotărât crearea a tot ce există, permiterea intrării păcatului în lume, pedepsirea păcatului. El a hotărât crearea unora ca vase de ocară, care la sfârşit vor pieri. Aici se arată suveranitatea Lui (Olarul şi lutul). Lor nu li se acordă binecuvântările speciale ale lui Dumnezeu (harul, îndurarea), pe care nimeni nu le merită, şi la care nu pot avea pretenţie. Din pasaj mai aflăm că Dumnezeu este mânios pe ei, că îi urăşte, că îi suferă cu răbdare cât timp trăiesc pe pământ. Deşi nu ştim ce l-a determinat pe Dumnezeu să arate iubire unor oameni, ştim ce îi determină mânia şi ura Sa dreaptă, anume: păcatul (Ef. 2:1-3; Ps. 5:4, 5; Lev. 20:23; Prov. 6:16-19; Os. 9:15; Zah. 11:8; Mat. 7:23; 25:41). Dumnezeu are dreptul ca suveran să creeze unele fiinţe pentru a le distruge, să se mânie, să urască, să pedepsească fără să ţină cont de vreun motiv, şi fără să dea socoteală la nimeni, dar atunci ar fi un suveran capricios. Dumnezeul nostru nu este un astfel de suveran. El ne-a descoperit motivul pentru care o creaţie a lui va sfârşi în pierzare. El ne-a spus de ce unii sunt urâţi de El – datorită păcatului. Acest lucru trebuie luat în considerare pentru a avea un tablou complet şi corect al doctrinei respingerii. În concluzie, pasajul din Romani 9:10-23 ne învaţă următoarele lucruri: Dumnezeul suveran, drept şi plin de îndurare a făcut o alegere între oameni. El a hotărât destinele tuturor oamenilor înainte ca ei să se nască. Unii vor sluji ca mărturie a îndurării Lui nemăsurate (în ei harul Său va fi glorificat pentru toată eternitatea (Ef. 2:7)), iar alţii vor fi mărturia dreptăţii Sale inflexibile, a urii şi mâniei Lui pentru păcat.

%d blogeri au apreciat asta: