Suveranitatea lui Dumnezeu si responsabilitatea umana de Raul Enyedi

 

Suveranitatea lui Dumnezeu si responsabilitatea umana

 

”Aşa că fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu.” (Romani 14:12)

Liberul arbitru – zeul umanist in jurul caruia se invarte tot sistemul arminian. Pentru cimai multi cel mai dificil lucru posibi, este armonizarea celor doua concepte Suveranitatea lui Dumneze si responsabilitatea umana.

Cei mai multi spun ca Dumnezeu isi limiteaza Suveranitatea Sa, pentru a „face loc vointei umane” sau „Liberului Arbitru”. Ei cred ca in cazul unei interferente intre Suveranitate si „vointa umana” omul ar devenii un simplu robot iresponsabil, functionand dupa un program stabilit de Suveran si deci, imposibil de condamnat.

-Natura umana pervertita de pacat URASTE SUVERANITATEA LUI DUMNEZEU!

Omul in starea in care se afla este incapabil de alegeri spirituale corecte (cu tot cu LIBER ARBITRU), de venire la Dumnezeu.

Ioan 6: 44 „Nimeni nu poate veni” si Ioan 5: 40 „Si nu vreti sa veniti”

–          Adam si eva cauta la indemnul sarpelui „autonomia” fata de Creator. Suveranitatea lui Dumnezeu spunea: SA NU MANCATI! (aici e limita!), iar cu ocazia aceasta vedem ca libertatea nu era absoluta nici macar in Eden.

Primul act al „vointei libere” (influenta demonic) pervertite, este acela de a incalca limita trasata de Suveranitatea lui Dumnezeu.

In cazul in care Suveranitatea lui Dumnezeu ar fi limitata/umbrita de suveranitatea vointei libere cine ar fi Suveran?

EX. Iosif si fratii sai. Responsabilitatea lor si planul lui Dumnezeu.

 

Publicitate

Stăpânirea lui Dumnezeu Psalmul 103:19; 1 Cronici 29:11-12; 1 Timotei 6:15 de Raul Enyedi

 

Stăpânirea lui Dumnezeu

Psalmul 103:19; 1 Cronici 29:11-12; 1 Timotei 6:15

Stăpânirea lui Dumnezeu este de 3 feluri: 1. Stăpânirea naturală. El este suveranul absolut peste toate lucrurile pentru că este Creatorul lor. 2. Stăpânirea harului: El este stăpân peste cei răscumpăraţi în virtutea legământului harului; 3. Stăpânirea din viitor, când va domni peste toţi, fie cu milă, fie cu dreptate.

 

Există o diferenţă între omnipotenţa lui Dumnezeu şi autoritatea Sa. Putere înseamnă forţă sau capacitate de a face un anumit lucru. Autoritate înseamnă dreptul de a face acel lucru. Exemplu: cineva poate avea forţa să imobilizeze pe cineva de pe stradă, dar nu are dreptul.

Stăpânirea lui Dumnezeu este dreptul Său de a face ceea ce doreşte.

 

Acest atribut al lui Dumnezeu este recunoscut de conştiinţa fiecărui om. Faptul că legea este scrisă în inimile noastre arată spre un legiuitor, spre un stăpân.

 

Conceptul de suveranitate este esenţial conceptului de Dumnezeu. Stăpânirea lui Dumnezeu este parte a esenţei Lui. Nici o creatură nu posedă acest atribut.

 

Stăpânirea lui Dumnezeu este absolută. Autoritatea Sa este nelimitată. Termenul „Domn”, îi aparţine pe drept doar Lui.

 

Deşi stăpânirea lui Dumnezeu este absolută, ea nu este tiranică. Ceea ce ne pare un act suveran („Asta a fost voia Lui”), poate avea în spate o înţelepciune profundă, pe care nu o putem vedea.

 

Ce învăţăm?

1. Că stăpânirea lui Dumnezeu este dispreţuită de omul carnal. Omul alege mai degrabă să fie sclav al păcatului decât serv al lui Dumnezeu. Fiecare păcat sfidează legea lui Dumnezeu şi implicit autoritatea din spatele ei (Rom. 8:7). Omul îşi întronează voinţa deasupra lui Dumnezeu. Exemplu: „Dumnezeu renunţă la o parte din suveranitatea Sa pentru a face loc suveranităţii omului.” Satan le-a spus: „Veţi fi ca Dumnezeu”.
   1. Stăpânirea Sa este dispreţuită atunci când suntem cuprinşi de invidie. Invidia este nemulţumirea faţă de felul cum Dumnezeu distribuie bunurile. În acest sens este înrudită cu înşelăciunea şi furtul.
2. Dumnezeu nu doar că are drept de stăpân asupra lumii, dar îşi exersează acest drept.
3. Din moment ce Dumnezeu este suveran, toţi cei aflaţi în poziţie de autoritate în lume se află sub autoritatea Lui.

 

Îndemn:

Să ne amintim de rebeliunea lui Faraon: „Cine este Domnul, ca să mă închin Lui?” Dumnezeu poate folosi orice parte a creaţiei Sale ca instrument al mâniei şi judecăţii Sale. Suntem în tabăra rebelilor sau cea a supuşilor Suveranului?

 

Mângâiere:

De la El vine siguranţa mântuirii. Acest atribut ne mângâie atunci când ni se pare că cauza Domnului este înfrântă.

 

Meditaţie: Atunci când medităm mereu la acest atribut,

• Ne vom încrede mai mult în El. El este singurul care nu ne va dezamăgi.
• Vom asculta Cuvântul ca venind din partea Regelui şi ne vom închina Lui mai profund
• Vom fi mai darnici. Din moment ce Dumnezeu ne-a dat nouă, nu-L vom onora oare la rândul nostru
• Vom îndura mai uşor necazurile, căci le vom privi ca trimise din ceruri pentru binele nostru

 

Îndemn:

• Să învăţăm smerenia privind la acest atribut
• Să învăţăm lauda şi mulţumirea (Ps. 47:6-7)
• Să fim răbdători
• Să facem totul pentru gloria Lui
• Să ne rugăm Lui pentru orice şi să ne încredem în El, căci a Lui este Împărăţia.
• Să Îl ascultăm pe Dumnezeu. Cum?
  • Respectându-i autoritatea
  • Dându-i ce avem mai bun
  • Din toată inima, cu sinceritate
  • Cu bucurie

Sfinţenia lui Dumnezeu Exod 15:11 de Raul Enyedi

 

Sfinţenia lui Dumnezeu

Exod 15:11

Sfinţenia este atributul de bază al lui Dumnezeu. Este gloria atributelor Sale. Este numitorul comun al tuturor celorlalte atribute (puterea lui Dumnezeu este sfântă, dragostea este sfântă, mânia, dreptatea sunt sfinte). Este singurul atribut repetat de trei ori şi în Vechiul, şi în Noul Testament (Isaia 6:3 şi Apocalipsa, 4:8).

 

1. Ce este sfinţenia? O libertate perfectă şi nepoluată faţă de rău. O dreptitudine şi integritate morală.
   1. Doar Dumnezeu este sfânt în mod absolut (1 Samuel 2:2). Orice sfinţenie de partea creaturii este derivată din sfinţenia lui Dumnezeu.
   2. Dumnezeu urăşte orice rău, aşa cum iubeşte orice bine (Psalmul 5:5). Mânia Sa este la fel de infinită precum este iubirea Sa. Dumnezeu urăşte păcatul în mod perpetuu (Ps. 7:11)
   3. El nu poate face vreun rău, şi nu poate încuraja pe cineva să păcătuiască. Nu ispiteşte pe nimeni să comită păcate (Iacov, 2:13). El nu forţează pe nimeni să comită vreun păcat. Păcatul este un act voluntar, iar Dumnezeu nu este un complice al său.

 

2. Sfinţenia lui Dumnezeu demonstrată
   1. În starea originală a creaţiei (îngerii şi omul au fost sfinţi)
   2. În calitatea lui Dumnezeu de Legiuitor şi Judecător. Legea este sfântă (Romani 7:12).
   3. În promisiunile şi ameninţările legate de împlinirea Legii Sale.
   4. În judecăţile pe care le execută asupra păcătoşilor. Chiar instrumentele folosite în săvârşirea păcatelor sunt urâte de Dumnezeu (şarpele este blestemat, aurul folosit în închinarea idolatră trebuia distrus – Deut. 7:25; pământul a fost blestemat din cauza omului)
   5. În restaurarea omului. Răscumpărarea este descoperirea sfinţeniei şi dreptăţii lui Dumnezeu. Mânia sfântă a lui Dumnezeu se vede cel mai bine în pedepsirea Fiului Său. Tatăl nu şi-a diminuat mânia pentru că Fiul Său era implicat, ci El a suferit măsura întreagă a mâniei sfinte. Moartea lui Cristos a restaurat imaginea sfinţeniei şi dreptăţii lui Dumnezeu, dar şi chipul Său în om. Mila şi iubirea Sa nu au fost arătate în detrimentul sfinţeniei.

 

3. Sfinţenia lui Dumnezeu în relaţie cu păcatul
   1. Dumnezeu nu este ne-sfânt pentru că l-a creat pe om cu capacitatea de a se schimba. Doar Dumnezeu este neschimbabil. Deşi omul nu a fost creat neschimbabil, el nu a fost creat nici păcătos. Dumnezeu i-a dat toate resursele necesare să reziste ispitei. Nu Dumnezeu l-a cauzat să cadă, nu El i-a oferit fructul Evei. Ruina unei case care are un chiriaş neglijent este oare o reflecţie a constructorului? Nu, acesta a lăsat-o în condiţii bune.
   2. Dumnezeu nu este ne-sfânt pentru că a dat omului o lege pe care acesta nu o putea ţine. Legea nu a fost peste puterea lui Adam. Deşi omul a căzut, Dumnezeu îşi menţine acelaşi standard.
   3. Dumnezeu nu este ne-sfânt pentru că a decretat respingerea unor oameni. Respingerea este o trecere peste unii care sunt consideraţi deja răi. Nu respingerea i-a făcut răi. Acesta nu este un decret pentru săvârşirea unei infracţiuni, ci pentru pedepsirea ei.
   4. Dumnezeu nu este ne-sfânt pentru că a permis intrarea păcatului în lume. De fapt, El a ales nu să intre păcatul, ci să nu îl oprească. Dacă spunem că El a voit existenţa păcatului, înseamnă să îi negăm sfinţenia, dacă spunem că nu l-a voit, dar nu l-a putut împiedica, atunci Îi negăm puterea.
   5. Dumnezeu nu este ne-sfânt pentru că susţine viaţa păcătoşilor. Nimic nu se mişcă şi nu trăieşte fără Dumnezeu. Dumnezeu ne dă putere de acţiune, dar acţiunea noastră, bună sau rea, este determinată de motivaţia noastră, de scop şi de circumstanţe. A mânca nu este ceva rău, când mâncăm cu moderaţie, mulţumind lui Dumnezeu, hrana obţinută prin mijloace drepte. Dar este păcat atunci când e un act de rebeliune, ca în cazul lui Adam. Nu solul, ploaia şi soarele trebuie condamnate când o plantă face un fruct otrăvitor. Aceleaşi elemente fac alte plante să dea fructe hrănitoare.
   6. Dumnezeu nu este ne-sfânt atunci când pune la dispoziţia omului obiecte pe care acesta le foloseşte pentru păcat. A pus pomul cunoştinţei în grădină. Dumnezeu are dreptul de a guverna peste creaţia Sa şi a se folosi de corupţia omului pentru a-şi îndeplini scopurile. El poate folosi creaturile, cu natura pe care o posedă, după voia Sa, căci păcatul stă în natura fiinţei.

 

4. Ce învăţăm din acest atribut?
   1. Nici un alt atribut nu este atât de dispreţuit de oameni precum e sfinţenia lui Dumnezeu:

                                                               i.      Prin imaginea greşită pe care ne-o facem despre Dumnezeu (păgânii şi-au făcut idoli care aveau aceleaşi vicii ca ei). Dar câţi creştini nu şi-L imaginează pe Dumnezeu aşa cum şi-ar dori El să fie, nu cum se descoperă El a fi? Psalmul 50:21

                                                              ii.      Prin stricarea imaginii lui Dumnezeu din noi, perseverând în păcat

                                                            iii.      Prin aruncarea vinei asupra lui Dumnezeu pentru păcatul nostru, cum a făcut Adam (Geneza, 3:12)

                                                            iv.      Prin răstălmăcirea Scripturii pentru a ne scuza păcatele

                                                              v.      Printr-o închinare superficială. Un Dumnezeu sfânt pretinde o închinare sfântă. A veni înaintea lui Dumnezeu fără să ne curăţim e ca şi cum Aaron ar fi intrat în sfânta sfintelor murdar şi rupt, cu o găleată de bălegar în loc de sângele jertfei.

                                                            vi.      Când ne plângem că legea lui Dumnezeu e prea strictă, că El e prea sfânt

                                                           vii.      Când adăugăm la Scriptură păreri omeneşti

2. Ce învăţăm?

                                                               i.      Cât de mare a fost căderea omului

                                                              ii.      Că orice păcat loveşte în sfinţenia lui Dumnezeu

                                                            iii.      Că nici un păcat nu va scăpa de judecată

                                                            iv.      Că sfinţenia lui Dumnezeu trebuia satisfăcută pentru ca un singur păcătos să poată fi mântuit

                                                              v.      Că nu este nimic în noi care să ne poată justifica înaintea lui Dumnezeu

 

5. Motive de mângâiere. Păcătosul fuge de sfinţenia lui Dumnezeu, dar credinciosul o iubeşte.
   1. Dumnezeu iubeşte ceea ce este sfânt, şi îşi găseşte plăcerea în noi, chiar şi acum, când sfinţenia noastră este aşa imperfectă.
   2. Dar El nu ne va lăsa aşa, ci va continua în noi ceea ce a început (Filipeni 1:6; Efeseni, 5:26-27)
6. Îndemnuri:
   1. Să păstrăm mereu în minte imaginea sfinţeniei lui Dumnezeu. Aceasta ne va convinge de păcat. Adâncimea convingerii noastre este proporţională cu percepţia sfinţeniei Sale.
   2. Să ne apropiem de Dumnezeu cu reverenţă şi teamă sfântă
   3. Sfinţenia Sa ne va motiva să eliminăm păcatele din viaţa noastră
   4. Este baza iubirii şi laudei noastre (Psalmul 99:1)
   5. Să ne străduim să ne conformăm cât mai mult sfinţeniei Sale (1 Ioan 3:3). Adam a vrut să fie ca El în cunoştinţă, Satan i-a vrut locul de autoritate, dar noi trebuie să ne dorim sfinţenia Sa. Această conformitate înseamnă să Îl imităm pe Cristos în fiecare zi, în fiecare situaţie.
   6. Sfinţenia este frumuseţea noastră, este viaţa sufletului nostru. Fără ea, suntem morţi, căci sfinţenia ne face capabili să avem comuniune cu Dumnezeu.
   7. Să întărim zonele slabe din viaţa noastră, pentru a creşte în sfinţenie.
   8. Să îi cerem mereu lui Dumnezeu să ne sfinţească, căci doar El este sursa (Levitic 20:8; 1 Tesaloniceni, 5:23)

 

Semnul Fiului Omului Matei 24:30 de Raul Enyedi

 

Semnul Fiului Omului

Matei 24:30

Nu ştie nimeni exact care este acest semn. Unii cred că semnul este Isus Însuşi; alţii cred că este Noul Ierusalim; alţii cred că este un fulger sau o lumină puternică, sau o stea specială, aşa cum a fost la naşterea Sa.

Ce putem învăţa din text?

• semnul acesta vine în contrast cu întunericul ce va apare. Şi peste tot în Vechiul Testament, prezenţa Domnului se făcea cunoscută printr-o lumină puternică.
• „toate seminţiile pământului se vor boci”, însemnând că semnul acesta va fi vizibil din orice loc de pe pământ. De asemenea, va putea fi asociat cu Isus, ceea ce va duce la bocetul şi tânguirea celor ce l-au respins. Vezi şi Apocalipsa 1:7
• Cristos va veni cu putere (dunamis) şi cu glorie mare. El are deja toată autoritatea de pe pământ (Matei 28:18). Atunci va veni momentul în care El Îşi va arăta şi puterea.
• Când va avea loc? Imediat după necaz, după semnele din ceruri. Isus se va arăta pe nori, apoi piciorul Său va atinge pământul pentru prima dată după înălţare, iar locul unde va veni este profeţit de Zaharia (14:3-7), şi anume, Muntele Măslinilor.
• În acel moment, Ierusalimul va fi asediat, „înconjurat de armate”, iar Domnul Isus va veni să judece naţiunile şi să salveze Israelul. Atunci va începe domnia Sa pe pământ, care va dura o mie de ani.

Rolul suferinţelor în viaţa credinciosului de Raul Enyedi

 

Rolul suferinţelor în viaţa credinciosului

Suferinţele şi necazurile fac parte din viaţa de zi cu zi a lumii căzute. Le vedem peste tot în jurul nostru. Ele au pătruns în lume odată cu păcatul şi vor rămâne până ce nu va mai fi păcat.

Faptul că creştinul suferă şi el dureri şi lipsuri arată că încă nu este perfect, că nu a ajuns la starea de perfecţiune. Abia în ceruri, când vom fi transformaţi după chipul Domnului şi nu va mai fi nimic păcătos în noi, Domnul ne va şterge ultima lacrimă din ochi.

Există două feluri de necazuri pentru un creştin: cele trimise de Dumnezeu pentru a-l opri din înaintare, atunci când merge pe o cale greşită, şi cele care îl fac să înainteze mai mult pe cale.

–          Despre primele citim în Evrei 12:5-14. Despre ultimele, citim în 1 Tes. 3:1-4

Suferinţele şi necazurile nu înseamnă că eşti împotriva voii lui Dumnezeu. Gândirea lumii: dacă îmi merge bine, înseamnă că Dumnezeu e cu mine, dacă îmi merge rău, înseamnă că Dumnezeu mă bate.

–          Când vin necazuri, prima reacţie este să te întrebi: Doamne, de ce eu, cu ce am greşit?

–          Ele sunt hotărâte, decretate pentru creştin, în planul veşnic al lui Dumnezeu. Felul suferinţelor, măsura şi durata lor sunt hotărâte de Dumnezeu. Dumnezeu le consideră absolut necesare pentru experimentarea vieţii de creştin.

–          Dumnezeu a rânduit pentru tine nu doar sfârşitul, care este mântuirea, scăparea sau eliberarea veşnică, ci şi mijloacele de a ajunge la acel sfârşit (2 Tes. 2:13). Necazurile sunt parte nelipsită din „sfinţirea Duhului” (2 Tim. 3:12)

Rolul încercărilor în viaţa credinciosului:

1.      Ele dovedesc că credinţa noastră este una reală. 1 Petru 1:7. Persecuţia, necazul şi suferinţa reprezintă o cernere, o filtrare. Atunci se vede cine este cu adevărat credincios şi cine nu. Exemplu cu Novaţian.

2.      Ele ne ajută să eliminăm zgura şi lucrurile nefolositoare din viaţa noastră.

3.      În încercări ne bucurăm de prezenţa, călăuzirea şi mângâierea specială a Duhului. Şi prin ele putem să fim şi noi o mângâiere pentru alţii (2 Cor. 1:4)

4.      Încercările dezvoltă în noi caracterul şi calităţile pe care le doreşte Cristos (Rom. 5:3)

5.      Ele ne fac mai zeloşi în răspândirea Evangheliei (Fapte 4:29; 8:3-4)

A reuşi să fim mulţumitori lui Dumnezeu şi în necazuri înseamnă a ne încrede în El într-un mod absolut, necondiţionat. Asta înseamnă să crezi că Dumnezeul suveran este de partea ta şi îţi vrea binele şi lucrează toate lucrurile împreună spre binele tău, chiar şi atunci când eşti apăsat şi strâmtorat, când ţi se închid uşi şi nu prosperi.

Responsabilitatea umană de Raul Enyedi

 

Responsabilitatea umană

1.      Intervine Dumnezeu direct în viaţa omului pentru a-l împiedica să realizeze ceva ce acesta doreşte? Umaniştii spun nu, căci aceasta ar distruge responsabilitatea omului şi l-ar transforma într-un robot. Dar Scriptura spune clar că Dumnezeu face aceasta, fără să distrugă responsabilitatea: Gen. 20:6 – Abimelec; Numeri 22-24 – Balaam, care voia să îi blesteme pe evrei. Num. 22:38; 23:12, 20; 2 Cronici 17:10 vezi şi Gen. 35:5

 

2.      În ce constă adevărata libertate? În a fi liber de sub sclavia păcatului. Ioan 8:36. În ipostazele de mai sus, Dumnezeu i-a împiedicat să păcătuiască, prin urmare putem afirma că El nu le-a încălcat în nici un fel adevărata libertate. Cu cât păcătuim mai puţin, cu atât ne apropiem mai mult de sfinţenia şi de caracterul lui Dumnezeu, cu atât suntem mai liberi. Biblia spune că El nu poate să păcătuiască. Înseamnă aceasta că El nu este liber? El este cea mai liberă fiinţă din univers, când definim corect libertatea: libertate faţă de păcat şi putere de a face binele.

 

a.                   Exemplu cu autorii Scripturilor. Dumnezeu a folosit anumiţi bărbaţi pentru a scrie exact ceea ce El a dorit, fără vreo eroare omenească, dar nu i-a redus la stadiul de roboţi (2 Petru 1:21). Dumnezeu a împiedicat în mod direct orice ar fi putut cauza eroare (eroare de exprimare, de memorie, de scriere). Ce anume ar fi putut cauza erori? PĂCATUL. Dar faptul că Dumnezeu a împiedicat orice manifestare a păcatului în ei, nu înseamnă că El le-a distrus „libertatea”.

b.                  Lumea defineşte în mod greşit libertatea: puterea de a face ce-mi place. Conform acestei definiţii, cu cât un om primeşte din partea lui Dumnezeu mai multe mijloace pentru a trăi aşa cum doreşte (sănătate, bani, relaţii), cu atât omul va fi mai liber. Dar ce face un om carnal când are aceste avantaje? Se va depărta tot mai mult de Dumnezeu şi se va afunda tot mai adânc în păcat. Atunci, ce înţelege omul carnal prin libertate: ocazia de a păcătui fără ca Dumnezeu să intervină pentru a-i împiedica realizarea dorinţelor păcătoase. Ce înţelege Scriptura prin libertate? Puterea de a nu păcătui şi de a face binele. Atunci, cu cât Duhul Său este mai activ în viaţa noastră, cu atât vom umbla mai mult după îndemnurile Sale, cu cât Dumnezeu intervine mai mult în viaţa noastră, cu atât vom păcătui mai puţin, ne vom asemăna mai mult cu El şi vom fi mai liberi. Adevărata libertate nu este abilitatea de a trăi aşa cum vrem, ci aşa cum trebuie.

3.      Cum poate păcătosul să fie tras la răspundere pentru că nu face ceea ce nu poate să facă? Ca şi creatură, omul este responsabil să Îl iubească, să Îl asculte şi să Îl servească pe Dumnezeu. Dar vedem că omul carnal nu poate să facă aceste lucruri.

a.                   Exemplu: Ioan 6:44. Ce înseamnă să vii la Cristos? Înseamnă să îţi realizezi starea de păcat, condamnarea pe care o aduce, să accepţi faptul că nu ai nici un merit şi să accepţi calea de salvare hotărâtă de Dumnezeu. Omul carnal nu realizează pericolul, chiar dacă uneori alarma conştiinţei îl mai deranjează. El nu acceptă calea de salvare a lui Dumnezeu, pentru că o consideră o nebunie. Şi nu este dispus să renunţe la idolii săi de dragul lui Dumnezeu. Vezi Ioan 8:43, Rom. 8:7-8.

b.                  De ce îl trage Dumnezeu pe om la răspundere pentru ceea ce omul nu poate să facă? Răspunsul stă în felul în care definim inabilitatea. Prin aceasta nu înţelegem că deşi omul carnal ar dori să vină la Cristos, lui îi lipseşte puterea de a-şi duce la îndeplinire dorinţa. Inabilitatea lui constă tocmai în absenţa dorinţei sale de a veni la Cristos, iar această stare se datorează inimii sale depravate.

c.                   Inabilitate naturală: 1 Împ. 14:4; Iona 1:13. Inabilitate morală: Gen. 37:4; 2 Pet. 2:12 (nu pot să nu păcătuiască). Inabilitate spirituală: Rom. 8:8.

d.                  Există o diferenţă clară între Bartimeu, care dorea să vadă, şi Fariseii, care „şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă” (Mat. 13:15). Ar putea omul păcătos să vină la Cristos dacă ar vrea? În acest DACĂ stă toată problema. El nu va vrea niciodată!

e.                   În această diferenţă între abilitatea naturală şi cea spirituală a păcătosului stă responsabilitatea sa. Inabilitatea sa spirituală nu îl scuză, ci îi magnifică vina. De ce nu îi puteau vorbi frumos lui Iosif fraţii săi? Pentru că îl urau. Iar această inabilitate morală arată josnicia păcatului lor.

f.                   Unii spun: Nu sunt eu de vină că păcătuiesc! M-am născut cu o natură păcătoasă! Eşti responsabil pentru că te complaci de bună voie în păcat. Dumnezeu nu te obligă să păcătuieşti. O faci voluntar. Nu pot să nu păcătuiesc! Oare un criminal va fi iertat dacă va spune: Mi-am urât victima atât de mult încât nu m-am putut apropia de el fără să vreau să îl ucid! Îl putem noi scuza pe un astfel de om? Dar pe acela care iubeşte păcatul atât de mult încât tot ceea ce este în el este în vrăjmăşie cu Dumnezeu?

 

4.      Baza responsabilităţii este abilitatea. Dar trebuie să avem înţelegerea corectă. Să luăm un exemplu concret: Cineva îmi datorează 100 de euro, şi găseşte suficienţi bani pentru propriile plăceri, dar nu şi pentru plătirea datoriei, şi îmi spune că nu poate să mă plătească. Despre ce inabilitate vorbim? Datornicului nu îi lipseşte puterea fizică de a scoate portmoneul şi a plăti datoria, ceea ce îi lipseşte este principiul onestităţii. Puterea lui naturală de a băga mâna în buzunar reprezintă baza responsabilităţii sale.

a.             În acelaşi fel, omul posedă o abilitate naturală, adică cu aceeaşi inimă (facultate) cu care îl poate iubi pe Dumnezeu, el Îl urăşte, aceeaşi minte care acceptă Evanghelia este folosită pentru a o respinge.

b.            Exemplu: O persoană retardată sau un copil nu sunt responsabili înaintea lui Dumnezeu, pentru că le lipseşte abilitatea naturală de a discerne între bine şi rău. Dar omul raţional, capabil să gândească, să evalueze opţiuni morale este o fiinţă responsabilă. Exemplu: Înaintea judecătorului stau două persoane vinovată de furt: o persoană retardată şi una sănătoasă, progenitura unor părinţi infractori. Care din cei doi sunt socotiţi responsabili?

c.             Care este baza responsabilităţii? Posesia facultăţii de a raţiona şi conştiinţa. Pentru că păcătosul are aceste abilităţi, el este socotit responsabil, chiar dacă nu are abilitatea morală şi spirituală.

d.            Dumnezeu nu şi-a pierdut dreptul de stăpân atunci când omul şi-a pierdut abilitatea spirituală de a asculta. Un soldat beat, incapabil să asculte ordinele superiorului, rămâne în continuare responsabil.

e.             Dumnezeu se relaţionează la noi prin Adam, Capul nostru. În el, noi am primit atât puterea naturală cât şi cea spirituală de a-i fi plăcuţi. Deşi puterea spirituală am pierdut-o prin căderea lui Adam, Dumnezeu are în continuare dreptul de a pretinde ascultare şi supunere.

 

5.      Cum este posibil ca Dumnezeu să hotărască faptul că anumiţi oameni vor comite anumite păcate şi apoi să îi tragă la răspundere pentru că le-a comis?

a.             Să luăm cazul lui Iuda. Dumnezeu a hotărât ca Iuda să îl trădeze pe Domnul Isus (Zah. 11:12). Dar a fost Iuda un agent responsabil în împlinirea decretului lui Dumnezeu? Bineînţeles. Responsabilitatea are legătură doar cu motivaţia sau intenţia celui ce comite un anumit act (şi noi recunoaştem diferenţa între uciderea accidentală, din culpă şi uciderea cu premeditare). Să aplicăm acelaşi principiu la cazul lui Iuda. Care a fost scopul inimii sale când s-a dus la preoţi? A dorit el în mod conştient să împlinească planul lui Dumnezeu? Nu, intenţia sa a fost rea, conştiinţa sa dovedind acest fapt (am vândut sânge nevinovat). Dar aceasta s-a realizat întocmai după sfatul hotărât şi ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu (Fapte 2:23, 4:26, 28). Dumnezeu a hotărât ca răstignirea să aibă loc, şi a hotărât şi mijloacele prin care să se realizeze („prin mâna celor fărădelege” – nu doar prin mâini omeneşti, ci prin mâini păcătoase – datorită intenţiei inimii lor).

b.            Hotărârile lui Dumnezeu care includ acte păcătoase ale oamenilor nu sunt cauzative, ci permisive. El hotărăşte să permită unora să îşi îndeplinească scopurile păcătoase, dar El hotărăşte limita până la care omul sau demonul poate să ajungă cu păcatul.

 

6.      Cum poate păcătosul să fie făcut responsabil şi condamnat pentru păcat când Dumnezeu l-a hotărât mai dinainte pentru condamnare?

a.       Această hotărâre a lui Dumnezeu ţine de voia Sa ascunsă, nerevelată, la care nici un om nu are acces. Voia revelată a lui Dumnezeu este standardul pentru responsabilitatea umană. Iar voia revelată a lui Dumnezeu este porunca Sa ca orice om să se pocăiască! Păcătosul este responsabil să se pocăiască!

b.      Dar omul nu poate să se pocăiască! Din punctul de vedere al lui Dumnezeu, omul este clar incapabil! De ce? Pentru că refuză cu încăpăţânare tot ceea ce Dumnezeu îi spune să facă.

c.       Acum, cere Dumnezeu omului să facă ceva ce acesta nu poate? Da! A cerut împlinirea Legii (Deut. 28), în NT, a cerut perfecţiune asemenea Tatălui (Mat. 5:48)

d.      De ce pretinde Dumnezeu de la om ceea ce el nu poate oferi? Pentru că Dumnezeu refuză să Îşi coboare standardele la nivelul condiţiei noastre păcătoase.

e.       Dar dacă omul nu se poate ridica la standardul impus de Dumnezeu, atunci cum mai este el responsabil? Este responsabil: 1. să îşi recunoască inabilitatea (păcatul), şi 2. Să strige la Dumnezeu pentru ajutor. Dumnezeu asigură că răspunde oricărui strigăt venit din inimă. Iar dacă păcătosul refuză să strige după ajutor, atunci el este singur de vină dacă piere.

 

7.      Măsura responsabilităţii este direct proporţională cu măsura cunoaşterii.

 

Concluzie:

Baza responsabilităţii constă în abilitatea naturală a omului, în faptul că este o făptură raţională, înzestrată cu conştiinţă şi care are la dispoziţie revelaţia din partea lui Dumnezeu. Măsura responsabilităţii variază de la individ la individ, fiind determinată de gradul de lumină de care a avut parte fiecare persoană.

Fiecare om este responsabil să folosească mijloacele pe care Dumnezeu i le-a pus la dispoziţie. A afirma că hotărârile irevocabile ale planului lui Dumnezeu se vor împlini indiferent dacă eu mă achit de datoria mea nu arată decât perversitatea naturii mele păcătoase, care ar face orice numai să nu se supună lui Dumnezeu. Predestinarea include nu doar sfârşitul unui lucru, ci şi mijloacele de ajunge la el. Fie că eu pot să văd sau nu legătura între hotărârea Sa şi rolul meu, datoria mea rămâne clară: Lucrurile ascunse sunt ale lui Dumnezeu, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre, ca să le împlinim (Deut. 29:29).

RESPINGEREA de Raul Enyedi

RESPINGEREA

 

1. Dificultatea acestei doctrine. Doctrina respingerii, fiind partea negativă a predestinării, este cea mai grea dintre toate decretele lui Dumnezeu, fiindcă are în vedere sfârşitul multor oameni în iazul de foc. La fel ca în cazul alegerii, sunt lucruri care nu ne-au fost descoperite în Scriptură de Dumnezeu, iar în privinţa acestora, trebuie să ne încredem în Dumnezeul nostru Atotînţelept. Însă lucrurile descoperite fiind ale noastre, trebuie ca ceea ce ne-a fost descoperit în Scriptură cu privire la respingere să acceptăm, să credem, chiar dacă acum nu avem toate răspunsurile.
2. Terminologie. Cuvintele „respingere”, „respins”, tradus în Cornilescu prin „lepădat”, reprezintă traducerea cuvântului grecesc „adokimos” care înseamnă respins (Rom. 1:28; 2 Cor. 13:5, 6, 7; 2 Tim. 3:8; Tit 1:6; Evr. 6:8), izgonit (1 Cor. 9:27); şi a cuvântului evreiesc „maas” care înseamnă acelaşi lucru, a respinge cu dispreţ (Ier. 6:30; Ps. 78:67; Am. 5:21). Respinşii sunt lepădaţi de Dumnezeu cu dispreţ datorită propriei lor nevrednicii (Ier. 6:30; Evr. 6:18)
3. Definiţie: Respingerea este actul veşnic al lui Dumnezeu prin care El, după înţelepciunea şi dreptatea Sa, a determinat să nu acorde bogăţiile harului Său mântuitor anumitor oameni, lăsându-i în păcat şi pedepsindu-i pentru el, spre gloria Lui.
4. Dovezi ale respingerii:
   1. Logice, indirecte – reiese din alegere. În actul alegerii se face o selecţie în care unele persoane sunt luate sau însemnate, altele sunt lăsate. Dacă toate persoanele sunt selecţionate, nu putem vorbi despre o alegere dintre ele (2 Tes. 2:3; Ioan 17:6)
   2. Directe, afirmaţii ale Scripturii. Deşi Biblia vorbeşte mult mai mult despre alegere, aceasta fiind o revelaţie a harului lui Dumnezeu, există destule pasaje care tratează doctrina respingerii. Exemple: Prov. 16:4; Mat. 7:23; Rom. 9:10-23; Iuda 1:4; 1 Pet. 2:8; 2 Pet. 2:3, 12, 13
5. Autorul respingerii este Dumnezeu. Versetele de mai sus arată că El a ales pe unii şi nu i-a ales pe alţii după buna Sa plăcere suverană (Rom. 9:15, 18). Suveranitatea lui Dumnezeu ne arată că El are putere deplină asupra întregii creaţii, chiar şi asupra destinelor fiilor oamenilor (Mat. 20:12-15; Rom. 9:21). El se foloseşte de dreptul Său, iar acest fapt este evident atunci când vedem că unii oameni nu au fost aleşi pentru mântuire, pentru harul special al Lui. Toate pasajele care vorbesc despre respingere arată că Dumnezeu se foloseşte de dreptul Său de a nu alege. El are dreptul de a nu acorda har, fiindcă harul este nemeritat.
6. Respinşii:
   1. Îngerii: Biblia vorbeşte nu numai despre îngeri sfinţi, ai lui Dumnezeu, ci şi despre îngeri căzuţi, care nu şi-au păstrat starea (2 Pet. 2:4; Iuda 6), îngeri ai diavolului. Dacă unii îngeri sunt aleşi (1 Tim. 5:21), este evident că alţii sunt ne-aleşi. Dumnezeu are stăpânire peste demoni (îngerii căzuţi) – ca exemple, vezi exorcismele făcute de Domnul şi de apostoli.
   2. Satan: Dumnezeu l-a respins pe Satan şi i-a rânduit sfârşitul (Mat. 25:41). Aceasta arată că a fost însemnat pentru iad.

                                                              i.      Nimic nu este în afara controlului lui Dumnezeu, nici chiar Satan. El nu poate face nimic din ce nu îi este permis de Dumnezeu (Iov 1:12, 1 Pet. 5:8; Apoc. 12:13-17), iar Dumnezeu are stăpânire asupra Lui (Mat. 4:10-11;  Apoc. 12:9; 20:1-3, 7-8). El nu poate face decât ceea ce i-a fost permis, sau rânduit

c.      Oamenii: vezi Apoc. 13:8; 20:15; Iuda 6; Mat. 7:23, etc.

7. Părţile respingerii. Pentru a înţelege corect respingerea, trebuie să înţelegem că aceasta are două părţi, omiterea (numită şi preteriţie în limbaj teologic) şi pre-condamnarea.
   1. Omiterea este decretul lui Dumnezeu de a nu alege pe toţi oamenii pentru mântuire, ci a trece cu vederea pe unii

                                                              i.      Omiterea este partea pozitivă şi pasivă a respingerii, în sensul că Dumnezeu nu a ţinut cont de păcatele oamenilor atunci când nu i-a ales. Faptele lor bune nu l-au determinat să îi aleagă, faptele lor rele nu l-au determinat să îi respingă. Omiterea este pasivă fiindcă în planul lui Dumnezeu, ei au rămas aşa cum au fost găsiţi, Dumnezeu aţintindu-şi privirile asupra aleşilor. Omiterea arată spre suveranitatea lui Dumnezeu, spre buna Sa plăcere

2. Pre-condamnarea este partea respingerii în care Dumnezeu ia în seamă păcatele respinşilor şi hotărăşte să îi condamne pentru ele. Aceasta este partea negativă şi activă a respingerii. Pre-condamnarea arată dreptatea lui Dumnezeu (Rom. 9:22).
7. Respingerea şi predestinarea. Înainte de orice, Dumnezeu a decis să creeze, pentru a-Şi manifesta atributele Sale glorioase. După hotărârea creării, Dumnezeu a hotărât permiterea intrării păcatului în lume, prin intermediul lui Satan. Păcatul a afectat o parte din îngeri şi pe toţi oamenii, atât pe cei ne-aleşi cât şi pe cei aleşi. Hotărând permiterea păcatului, Dumnezeu a hotărât şi pedeapsa acestuia, moartea. După aceasta, El a hotărât alegerea unor oameni pentru a-Şi arăta iubirea şi harul, şi lăsarea altora în condiţia păcătoasă. Pentru aleşi El a hotărât ca prin har să rânduiască şi calea de mântuire, care este Cristos. El a hotărât aşadar pedepsirea lui Cristos prin moarte pentru aleşi. În pre-condamnare, Dumnezeu a hotărât pedepsirea ne-aleşilor pentru păcatele lor. Pre-condamnarea arată dreptatea lui Dumnezeu.
8. Cauza respingerii nu se găseşte în om, ci în Dumnezeu. El nu ne-a revelat în Scriptură de ce a ales pe unii şi i-a respins pe alţii, aceasta face parte din lucrurile ascunse ale lui Dumnezeu. Noi nu putem decât să ne încredem în Cel care face toate lucrurile bine şi înţelept.
   1. Nu ni se descoperă în Scriptură de ce Dumnezeu a ales pe unii şi i-a respins pe alţii, dar ştim că nu a făcut-o pentru vreun merit sau vreo calitate pe care aleşii o aveau iar respinşii nu (Rom. 9:11; 11:5, 6; etc.). Dacă noi am fi făcut o alegere spre mântuire, ar fi fost exact invers, aleşii ar fi fost respinşi, iar respinşii aleşi (1 Cor. 1:26-29; Mat. 21:31).
9. Atitudinea lui Dumnezeu faţă de cei respinşi.
   1. Este bun şi îndelung răbdător (Mat. 5:45; Fapte 14:16-17; Romani 2:4)
   2. Multora le îngăduie să aibă averi şi o viaţă fericită (Ps. 73:1-20)
   3. Îi lasă în voia lor, să facă ce poftesc (Rom. 1:26, 28; Evr. 12:6, 8);
   4. Dar El este mânios pe cel rău şi urăşte pe păcătos (Rom. 1:18; Ef. 2:1-3; Ps. 5:4, 5; Prov. 6:16-19; Ps. 7:11, lit. „Dumnezeu este mânios pe cel rău în fiecare zi”)
   5. El, în dreptatea Lui, pedepseşte nelegiuirile (Ps. 78:1-40; Hab. 1:13; vezi exemplele Israelului, Canaanului, Egiptului, Babilonului, etc.)
   6. Pe unii îi împietreşte (Ex. 14:4 comp. cu Rom. 9:17; Rom. 11:7-8), dar această împietrire vine atunci când le face bine

                                                              i.      Faraon se împietrea când Dumnezeu ridica pedeapsa urgiei, nu când îl apăsa cu urgie; evreii în timpul Domnului s-au împietrit nu fiindcă Domnul Isus le-a făcut vreun rău, fiindcă El mergea din loc în loc şi făcea bine oamenilor… Omul se împietreşte atunci când Domnul îi arată bunătate (Rom. 2:4-5)

11. Scopul respingerii, al hotărârii de a nu mântui toţi oamenii este acelaşi cu scopul principal al predestinării, manifestarea gloriei lui Dumnezeu prin arătarea stricteţii, asprimii dreptăţii Lui (Rom. 11:22; 9:21-23). Spre deosebire de alegere, respingerea nu are ca scop secundar binele etern al celor care au parte de ea.
12. Caracteristicile respingerii:

a.       Este personală. Fiecare persoană creată este fie aleasă, fie respinsă. Biblia vorbeşte de o respingere personală (Rom. 9:11, 13; Iuda 4; Apoc. 13:8; etc.)

b.      Este ireversibilă. Cel respins nu poate fi ales, la fel cum cel ales nu poate deveni respins, iar aceasta fiindcă Dumnezeu nu se schimbă (Mal. 3:6; Rom. 11:1-6)

c.       Este veşnică. Actul respingerii a avut loc în veşnicie, a fost definitivat în veşnicie, şi nici un eveniment care are loc în timp nu îl poate schimba. De asemenea, respingerea priveşte veşnicia celor respinşi (Mat. 25:41; Apoc. 20:10)

13. Înţelegerea liberală a respingerii. Umaniştii liberali încearcă să elimine tot ce are de a face cu respingerea suverană a lui Dumnezeu, la fel cum fac şi cu alegerea. Ei susţin că oamenii se resping singuri, nedorind să accepte darul lui Dumnezeu. Pentru ei, un Dumnezeu care nu oferă tuturor şanse egale este un Dumnezeu crud, tiran şi capricios, şi, mai mult decât atât, nedrept. Aceste acuzaţii sunt nefondate şi impertinente, după cum arată apostolul Pavel în Romani 9. Dumnezeu nu îi datorează nimănui explicaţii pentru ceea ce face şi are putere deplină asupra creaţiei Sale.
14. În acest punct al studiului, trebuie să ne oprim pentru a face o analiză concisă a textului din Romani 9:9-23. Citiţi pasajul.
    1. Nu există alte versete mai directe care să vorbească despre respingere decât acestea. Tocmai de aceea liberalii/arminienii caută să le răstălmăcească sau să le ignore. Aceste versete reprezintă totodată şi esenţa studiului nostru de până acum – Dumnezeu este suveran absolut asupra creaţiei; omul este incapabil să se salveze şi nu merită harul lui Dumnezeu. Acestea sunt adevăruri scripturale pe care trebuie să le acceptăm, dacă dorim să înţelegem doctrina biblică a respingerii.
    2. Atitudinea şi acţiunile lui Dumnezeu faţă de cei respinşi care reies din acest pasaj sunt următoarele:

                                                              i.      sunt urâţi de Dumnezeu (13)

                                                            ii.      le arată dreptatea Lui (14, 15) – nimeni nu merită mila şi îndurarea Lui

                                                          iii.      se foloseşte de ei (vs. 17), pentru a-şi arăta puterea (14, 15, 21) şi suveranitatea (12)

                                                          iv.      îi împietreşte (18)

                                                            v.      este stăpân peste ei, ca olarul peste lut (21), pentru a face din ei ceea ce crede El de cuviinţă – vase de ocară

                                                          vi.      În ei, Dumnezeu îşi arată mânia şi puterea (22)

                                                        vii.      i-a suferit cu multă răbdare, chiar dacă îi ura şi era mânios pe ei (22)

                                                      viii.      i-a făcut pentru pieire (sfârşitul lor final a fost determinat înainte ca ei să fi fost creaţi) (22)

3. Concluzie: deşi acest pasaj este cel mai complex cu privire la respingere, nu este totuşi complet, exhaustiv. Atunci când îl interpretăm, trebuie să luăm în considerare tot ce am învăţat până în acest moment. Aşadar, ştim că Dumnezeu a hotărât înainte de toate să îşi manifeste gloria Sa (prin atributele Sale), de aceea a hotărât crearea a tot ce există, permiterea intrării păcatului în lume, pedepsirea păcatului. El a hotărât crearea unora ca vase de ocară, care la sfârşit vor pieri. Aici se arată suveranitatea Lui (Olarul şi lutul). Lor nu li se acordă binecuvântările speciale ale lui Dumnezeu (harul, îndurarea), pe care nimeni nu le merită, şi la care nu pot avea pretenţie. Din pasaj mai aflăm că Dumnezeu este mânios pe ei, că îi urăşte, că îi suferă cu răbdare cât timp trăiesc pe pământ. Deşi nu ştim ce l-a determinat pe Dumnezeu să arate iubire unor oameni, ştim ce îi determină mânia şi ura Sa dreaptă, anume: păcatul (Ef. 2:1-3; Ps. 5:4, 5; Lev. 20:23; Prov. 6:16-19; Os. 9:15; Zah. 11:8; Mat. 7:23; 25:41). Dumnezeu are dreptul ca suveran să creeze unele fiinţe pentru a le distruge, să se mânie, să urască, să pedepsească fără să ţină cont de vreun motiv, şi fără să dea socoteală la nimeni, dar atunci ar fi un suveran capricios. Dumnezeul nostru nu este un astfel de suveran. El ne-a descoperit motivul pentru care o creaţie a lui va sfârşi în pierzare. El ne-a spus de ce unii sunt urâţi de El – datorită păcatului. Acest lucru trebuie luat în considerare pentru a avea un tablou complet şi corect al doctrinei respingerii. În concluzie, pasajul din Romani 9:10-23 ne învaţă următoarele lucruri: Dumnezeul suveran, drept şi plin de îndurare a făcut o alegere între oameni. El a hotărât destinele tuturor oamenilor înainte ca ei să se nască. Unii vor sluji ca mărturie a îndurării Lui nemăsurate (în ei harul Său va fi glorificat pentru toată eternitatea (Ef. 2:7)), iar alţii vor fi mărturia dreptăţii Sale inflexibile, a urii şi mâniei Lui pentru păcat.

De ce să mă schimb? de Raul Enyedi

 

De ce să mă schimb?

Ăsta sunt. nu trebuie, nu vreau şi nu pot să mă schimb. Cine mă iubeşte, să mă accepte aşa cum sunt. De ce să mă schimb? Îmi place cum sunt. Ce se ascunde în spatele acestor cuvinte? Egoism (iubire de sine) şi rebeliune faţă de Dumnezeu.

 

1. Nu trebuie să mă schimb. De ce? Sunt bine aşa cum sunt. Oare?

„Eu sunt Domnul, Eu nu mă schimb”. Singurul care nu se schimbă, care nu trebuie să se schimbe, este Dumnezeu.

Cine pretinde că nu trebuie să se schimbe, arată că în proprii săi ochi este un dumnezeu.

Dumnezeu vrea să te schimbi. Îţi porunceşte să te schimbi. Când este prezent şi lucrează în viaţa ta, El întotdeauna te schimbă, te transformă.

Cine spune că nu trebuie să se schimbe este orb şi nu e în stare să se evalueze corect. Dacă crezi că nu trebuie să te schimbi, întreabă-i pe cei de lângă tine. Cere şi părerea altora, să vezi ce spun şi ei. Întreabă-L pe Dumnezeu, şi vezi ce îţi va spune.

 

2. Nu vreau să mă schimb! De ce? Pentru că îmi place aşa cum sunt!

Mă iubesc pe mine, îmi iubesc starea şi nu îmi pasă de ceea ce cred alţii sau de aşteptările lor de la mine.

Ce spuneţi despre un sportiv care zice: „Eu nu trebuie să mă chinui să îmi îmbunătăţesc performanţa. Nu vreau să îmi depăşesc limita. E bine şi aşa.”

Un copil al lui Dumnezeu trebuie să îşi dorească să se schimbe în bine, să se transforme. Trebuie să se vadă progres în viaţa sa. Dacă tu însuţi nu îţi poţi vedea progresul, să ştii că toţi cei din jurul tău îţi văd regresul.

De obicei, oamenii care nu vor să se schimbe pe ei înşişi, depun mari eforturi pentru a-i schimba pe toţi cei din jurul lor.

 

Cine nu vrea să se schimbe este orbit de o iubire nebună de sine şi plin de cea mai mare rebeliune. Sfat: Este mai bine să evităm să avem relaţii apropiate cu astfel de oameni.

 

3. Nu pot să mă schimb!

Întrebarea este: vrei cu adevărat să te schimbi? Îţi dai toate silinţele, luptându-te cu tine însuţi pentru a ajunge unde ţi-ai propus? Sunt unele lucruri pe care, într-adevăr, nu le poţi schimba fără ajutor. Eu vreau să nu mai păcătuiesc deloc. Dar singur nu voi reuşi.

Dar cele mai multe lucruri omul nu le schimbă nu pentru că nu ar putea cu adevărat, ci pentru că nu vrea.

Exemplu: renunţatul la tutun sau la alcool. Oricine poate să renunţe dacă vrea cu adevărat.

Oricum, în Scriptură citim că Domnul ne dă voinţa şi înfăptuirea. Să cerem întotdeauna putere de la El pentru a ne schimba.

 

De ce să mă schimb? Faptul că nu ne schimbăm este o iluzie. Oricum ne schimbăm. Noi nu mai suntem azi cum am fost ieri sau anul trecut. Ne-am schimbat. Dacă nu în bine, atunci în rău. Toate evenimentele din viaţa noastră, toţi oamenii din viaţa noastră ne schimbă.

Noi ne schimbăm mereu hainele, ca să arătăm curaţi, proaspeţi şi altfel. Dar inima noastră nu o schimbăm. Imaginaţi-vă inima ca pe o haină pe care refuzi să o schimbi pentru că îţi place prea mult, şi nu vrei să renunţi la ea. Cum arată ea pe tine după o săptămână? După o lună? După un an?

 

Oricine a experimentat naşterea din nou, acea schimbare totală a vieţii şi a mentalităţii, va vrea de atunci încolo să se schimbe mai mult. Aceasta este perseverenţa în sfinţenie, şi este un proces care durează toată viaţa.

Puterea lui Dumnezeu „Este oare ceva prea greu pentru Domnul?” (Geneza 18:14). de Raul Enyedi

 

Puterea lui Dumnezeu

„Este oare ceva prea greu pentru Domnul?” (Geneza 18:14).

Puterea infinită aparţine doar lui Dumnezeu. Ea se vede în parte în lucrările Sale. Dar să nu credem că puterea Sa este limitată doar la aceste lucrări. Ele nu sunt decât o parte a ei.

Puterea înseamnă forţă, capacitate de a acţiona. Este legată şi de autoritate, căci se poate ca cineva să aibă forţă şi să o exercite fără autoritate, sau să aibă autoritate, dar să nu aibă putere. Dumnezeu are atât autoritatea, cât şi capacitatea de a acţiona.

Dumnezeu are atât putere absolută, cât şi putere determinată. Puterea absolută vorbeşte despre tot ce ar putea El să facă, puterea determinată vorbeşte despre ce a ales El să facă. El putea să Îl împiedice pe Adam să păcătuiască, putea să trimită 12 legiuni de îngeri în ajutorul lui Cristos pe cruce. Dar, voinţa Sa a ales să nu facă niciunul din aceste lucruri.

Atributul puterii, care este unul activ, dă viaţă tuturor celorlalte atribute. Ce ar fi mila Sa fără putere? Doar o părere de rău. Ce ar fi dreptatea Sa fără putere? Doar o sperietoare de ciori. Puterea lui Dumnezeu face ca toate atributele Sale să fie manifestate.

Puterea este esenţială fiinţei lui Dumnezeu. Puterea unui rege stă în puterea supuşilor săi. El şi-o derivă de la aceştia. Dar puterea lui Dumnezeu stă în El Însuşi. El nu are nevoie de mijloace pentru a acţiona.

Unde se vede puterea lui Dumnezeu?

1. În creaţie (Romani, 1:20). Actul creaţiei face diferenţa între zeii falşi şi dumnezeul adevărat (Ieremia, 10:11). Dumnezeu a creat totul din nimic. Omul nu poate decât să rearanjeze materia, să o combine, dar nu o poate crea. Dumnezeu a creat toate cele 118 elemente din tabelul lui Mendeleev din nimic. Dumnezeu putea să creeze un număr infinit de lumi, putea să creeze viaţă pe alte planete, dar nu a făcut-o.
2. În stăpânirea asupra lumii.
   1. Guvernarea naturii. „Doamne, Tu sprijineşti pe oameni şi pe dobitoace!” (Psalmul 36:6). Nimic nu are putere de a se auto-susţine. Cel ce a creat viaţa trebuie să o şi păstreze, să o ţină. El este cel care perpetuează viaţa. El guvernează toate mişcările creaţiei, de la mişcările planetei până la mişcările electronului în jurul nucleului atomului.
   2. Guvernarea morală. Dumnezeu restrânge şi limitează natura malefică a diavolului. Dumnezeu limitează degradarea morală a omenirii.
   3. Guvernarea în răscumpărare (1 Corinteni, 1:24). Dumnezeu Îşi arată puterea în mântuirea aleşilor Săi, şi în păstrarea lor, în păzirea de o cădere totală, finală.

                                                              i.      Puterea se vede întâi în Persoana care a realizat răscumpărarea: Isus Cristos

                                                            ii.      Viaţa şi lucrarea Sa, minunile Sale au arătat puterea lui Dumnezeu

                                                          iii.      Predicarea adevărului răscumpărării. Mesajul Evangheliei este o nebunie pentru oameni, iar mesagerii erau nişte oameni simpli, neatrăgători. Dar în 20 de ani de la înălţarea lui Isus, mesajul a ajuns în fiecare provincie a imperiului.

                                                          iv.      Lucrarea convertirii arată puterea lui Dumnezeu. Este comparată cu o naştere, o creaţie, o înviere. Este o transformare radicală, care smulge din inima noastră chiar şi cele mai adânci rădăcini ale păcatului.

3. Puterea lui Dumnezeu este baza suveranităţii Sale, a stăpânirii Sale asupra creaţiei, este motivul închinării noastre, este fundamentul credinţei în înviere

4. Mângâiere: puterea lui Dumnezeu pune în acţiune toate celelalte atribute. Puterea Sa ne face să perseverăm pe cale, ştiind că suntem în siguranţă în mâinile Sale (Ioan 10:29; 1 Petru, 1:5)

5. Îndemn: Atunci când medităm la acest atribut al lui Dumnezeu, orice frică am avea va dispărea. Puterea lui Dumnezeu ar trebui să întărească încrederea celui credincios, şi să îl facă pe necredincios să se teamă. Puterea lui Dumnezeu trebuie să ne smerească (1 Petru, 5:6). Să învăţăm să nu ne fie teamă de oameni, ci să ne fie teamă de Dumnezeu.

Relaţiile prioritare din viaţa credinciosului (Matei 22:34-40) de Raul Enyedi

 

Relaţiile prioritare din viaţa credinciosului (Matei 22:34-40)

După ce am vorbit despre rolul şi importanţa adunării în viaţa credinciosului şi despre închinarea publică, în familie şi personală, mai trebuie să privim spre ordinea priorităţilor acestora în viaţă. Atunci când ascultăm de Dumnezeu, acestea vor fi complementare, dar imediat ce vom neglija aceste responsabilităţi, vor începe problemele şi conflictele.

 

Oricând întâlnim un om dezorganizat şi schimbător, care se mişcă după cum bate vântul, putem fi siguri că acel om imatur nu a reuşit să îşi pună ordine în priorităţile vieţii sale. A-ţi cunoaşte priorităţile înseamnă a fii un om matur care ştie ce vrea şi se disciplinează pentru a-şi atinge scopul. Care sunt cele mai importante priorităţi din viaţa omului? Care sunt lucrurile şi relaţiile de care trebuie să se ocupe mai întâi şi în care să investească cel mai mult?

 

Primele trei priorităţi: Dumnezeu, familia, adunarea, în această ordine.

·               În natura păcătoasă a omului, această listă de priorităţi este o nebunie! Eu vreau să fiu fericit, şi voi fi doar dacă am să trăiesc pentru mine, nu pentru alţii! Sunt dispus să Îl slujesc pe Dumnezeu, atât timp cât El îmi dă ce îi cer, este acolo când Îl chem şi mă lasă în pace când nu Îl chem. Vreau şi să mă însor, atât timp cât voi face ce vreau eu în căsătorie, cât iau ce vreau şi dau cât vreau. Şi aş putea să merg şi la biserică, dacă mă simt bine acolo, dacă nu mi se încurcă planurile şi dacă imaginea mea nu va avea de suferit. Asta e natura umană, şi aşa gândesc oamenii, crezând că aşa vor atinge fericirea.

·               Scriptura are însă o altă cale. Fericirea înseamnă a trăi pentru Dumnezeu şi pentru alţii. Înseamnă să Îl iubeşti pe Dumnezeu mai presus de orice şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Aşezaţi în ordinea potrivită aceste priorităţi, şi veţi fi fericiţi şi satisfăcuţi în relaţia cu Dumnezeu, în familie şi în adunare.

 

1.      Pe primul loc în viaţa noastră trebuie să fie Dumnezeu (Matei 22:37). Ce înseamnă asta?

a.       Test: gândeşte-te ce ai mai scump pe lume sau ce îţi face plăcere mai mare, sau ce ţi-ai dori mai mult. Dacă ţi s-ar cere să renunţi la Dumnezeu şi la relaţia cu El pentru a putea avea sau păstra ce îţi e mai drag, ai fi în stare să renunţi? Este relaţia ta cu Dumnezeu pe primul loc în viaţa ta? Ai fi dispus să renunţi la orice ar putea deteriora relaţia? Abia atunci Dumnezeu va fi pe primul loc în viaţa ta.

 

2.      Familia este pe locul 2. Familia este o instituţie creată de Dumnezeu. A fost creată înaintea Adunării şi aşa trebuie să rămână în lista noastră de priorităţi. Familia nu trebuie să fie niciodată mai presus de Dumnezeu.

a.       Trebuie să Îl iubim pe Dumnezeu mai presus decât pe soţ, soţie, copii, părinţi sau fraţi (Matei 10:35-37). Dacă ni se cere să alegem între familie şi Dumnezeu, dacă partenerul te ameninţă cu divorţul dacă Îl urmezi pe Dumnezeu, dacă părinţii te dau afară şi nu te mai recunosc ca fiu pentru că „te-ai pocăit”, ce faci?

b.      A-l iubi pe Dumnezeu mai presus decât orice înseamnă a aplica în familia noastră regulile Scripturii. Înseamnă a lua poziţie atunci când cineva drag nouă umblă contrar voii lui Dumnezeu, cu riscul de a pierde dragostea lui.

 

3.      Pe locul trei este adunarea. Aceasta este extensia familiei noastre şi reprezintă revărsarea faţă de oameni a iubirii noastre faţă de Dumnezeu. Relaţia noastră cu adunarea arată nivelul relaţiei noastre cu Domnul.  A iubi adunarea înseamnă a iubi ce a iubit Isus. A dispreţui adunarea înseamnă a nesocoti ceea ce Isus consideră valoros. Dar cât şi cum trebuie să iubim adunarea?

a.       Noi trebuie să iubim suficient de mult adunarea Domnului încât să fim gata să plătim preţul necesar, oricare ar fi el, pentru a face parte din ea, pentru a aduce contribuţia noastră, pentru a-i sluji pe ceilalţi şi a le suplini nevoile.

b.      Dar nu avem voie să iubim adunarea mai mult decât pe Dumnezeu. Se poate întâmpla aceasta? Da.

                          i.            Când iubim corect adunarea, atunci iubirea de Dumnezeu este în armonie cu iubirea de fraţi şi este o extensie a acesteia.

                        ii.            Dar putem să iubim o adunare a lui Cristos cu un fel greşit de dragoste, una egoistă. Putem să o iubim pentru că de oamenii aceia ne leagă sentimente puternice, pentru că acolo ne simţim bine şi confortabil, pentru că acolo ne sunt prietenii şi rudele, pentru că ne place muzica sau vreun predicator. De fapt, iubim acea adunare pentru că ne satisface nevoile noastre interioare. Acesta este un fel greşit de a iubi o adunare.

                      iii.            Şi acelaşi fel greşit de iubire îl putem arăta unei adunări care a luat-o pe un drum greşit. Să ne punem o întrebare: dacă Dumnezeu ne-ar cere să părăsim o adunare, L-am asculta? Sunt multe foste adunări scripturale în lume, şi sunt oameni mântuiţi acolo. Dar Cristos nu mai este acolo. Sfeşnicul adunării a fost îndepărtat din locul său. El îi cheamă afară pe ai Săi, să iasă şi să se alăture unei adunări credincioase. Dacă s-ar întâmpla aşa ceva adunării din care faci parte, tu ce ai face? Dacă Cristos nu mai merge la o adunare, tu de ce mai vrei să mergi? Dacă Cristos a plecat definitiv, tu de ce rămâi în urmă?

 

c.       De asemenea, nu trebuie să neglijăm responsabilităţile familiale pentru adunare. Sună ciudat? Nu este aşa.

                          i.            Tu nu poţi fi o unealtă bună şi sfântă în adunare dacă eşti una proastă sau ineficientă acasă. Slujirea ta începe cu propria familie. Dumnezeu nu îţi va încredinţa mult, dacă nu eşti credincios peste puţin. Nimeni nu poate fi pus ca păstor sau supraveghetor peste o adunare dacă nu îşi administrează bine casa şi familia (1 Tim. 3:4).

1.      Lucrurile nu merg bine într-o familie din inerţie, fără să se facă nimic. Soţul şi soţia sunt diferiţi, gândesc şi acţionează diferit. Adăugaţi la aceasta atacul celui rău asupra familiei şi veţi vedea pericolul care paşte fiecare casă care nu este tare şi nu veghează. E nevoie de determinare, timp şi efort pentru ca familia să ajungă să fie armonioasă şi solidă.

 

                        ii.            Noi trebuie să ştim măsura slujirii în adunare. Orice facem, noi trebuie să ne asigurăm că ne îndeplinim întâi răspunderile faţă de Domnul (rugăciune, închinare privată – cum îi putem hrăni pe alţii dacă noi n-am mâncat?) şi apoi faţă de familie (timp petrecut împreună, suplinirea nevoilor familiei). Slujirea celorlalţi trebuie să completeze, nu să înlocuiască slujirea în familie.

1.      Sunt unii care, sub pretextul lucrării Domnului, îşi neglijează rolul în familie. Neglijarea îndatoririlor în familie înseamnă negarea credinţei (1 Timotei 5:8). Principiul corect de a face lucrare se găseşte în 1 Corinteni 7:4-6. Pavel se referă în mod direct la relaţiile intime dintre soţ şi soţie, dar principiul poate fi aplicat şi la restul relaţiei. Timpul pe care îl acorzi celorlalţi nu trebuie să fie luat din timpul familiei. La fel şi energia noastră, la fel şi banii. Orice dăm, în orice lucrare de slujire, noi trebuie să avem susţinerea familiei. Fie că e vorba de primire de oaspeţi, de ajutor fizic sau financiar, de misiune, nu le putem face în detrimentul familiei crezând că slujim unei cauze mai nobile.

Prietenii lui Isus Ioan 15:12-17 de Raul Enyedi

 

Prietenii lui Isus

Ioan 15:12-17

Cine este Isus, şi de ce prietenia cu El este valoroasă?

Ce înseamnă să fii prieten al lui Isus? O relaţie apropiată şi deschisă cu El (vs. 15). Ce altă relaţie poţi avea cu Isus? Poţi să fii rob. Isus este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. El are autoritate şi stăpânire peste tine, fie că vrei, fie că nu. Orice genunchi se va pleca înaintea Lui! Deci, fie îi eşti rob, fie prieten.

Cine sunt prietenii lui Isus? Cei ce împlinesc poruncile lui Isus Îi sunt prieteni (vs. 14). Aleşii Îi sunt prieteni (vs. 16).

Cum se cunoaşte un prieten al lui Isus? Relaţia de prietenie cu Isus se vede în trei domenii:

1. relaţia noastră cu Dumnezeu, descrisă în Ioan 15:1-11; 2. relaţia noastră cu ucenicii lui Isus (12-17) şi 3. relaţia noastră cu lumea (15:18-16:4).

1.      Relaţia noastră cu Isus este descrisă ca relaţia dintre mlădiţele sau corzile de vie şi butuc sau viţă. Cuvântul cheie este rodul. Acesta trebuie să crească mereu (roadă – mai multă roadă – multă roadă). Pentru aceasta, grădinarul le curăţă de lăstari lacomi şi paraziţi. Prin curăţire se îndepărtează tot ce a crescut din coardă sau s-a ataşat de ea şi care împiedică rodirea. A fi prieten cu Isus înseamnă să aduci rod spiritual, viaţa Sa să se oglindească în viaţa noastră. Asta înseamnă să trăim aşa cum a trăit El.

a.       Mai există şi unele corzi care nu aduc rod. Acestea nu rămân în El, sunt tăiate, aruncate afară, apoi sunt arse. Pe cine reprezintă aceste corzi? Mulţi spun: „pe cei ce au fost credincioşi, dar au căzut şi şi-au pierdut mântuirea”. Dar această interpretare este contrară multor alte pasaje (Ioan 3:16, 36; 5:24; 10:28-29; Rom. 8:1). Alţii spun că aceste mlădiţe sunt creştinii care şi-au pierdut răsplata. Ei scot în evidenţă faptul că contextul nu este mântuirea, ci rodirea. Cel mai probabil, însă, Domnul se referă la cei care îşi spun creştini, dar de fapt nu sunt. Ei sunt morţi spiritual, şi nu aduc rod. Aceste ramuri nu aduc nici un fel de rod, de aceea sunt tăiate. Dacă ar fi adus oricât de puţin, ele ar fi fost curăţate doar.

b.      Relaţia prietenilor lui Isus cu El este descrisă ca rămânere în El (hrănire, legătură permanentă cu El), rodire din ce în ce mai mare (perseverenţă, maturizare). Rezultatul este un acces liber la Dumnezeu şi ascultarea cererilor noastre (vs. 7)

2.      Relaţia noastră cu ceilalţi prieteni ai lui Isus. Aceasta se poate descrie într-un singur cuvânt: dragoste (vs. 12). Nu prin doctrină ne vor cunoaşte oamenii, ci prin trăire. Nu prin teorie, ci prin practică. Dragostea lui Isus se vede şi astăzi între prietenii Săi. Aceştia nu i-au perpetuat doar învăţătura, ci şi iubirea. Deşi nu putem iubi cât a iubit Isus, putem iubi cum a iubit El (vs. 13). A iubi pe altcineva înseamnă a lăsa de la tine, a te sacrifica pe tine pentru acea persoană.

3.      Relaţia noastră cu lumea: mărturisire despre Isus (15:26-27). Prin fapte şi prin cuvinte, noi Îl arătăm lumii pe Isus, Acela pe care ei Îl resping şi Îl urăsc. De aceea, lumea ne urăşte şi pe noi. Ştiind că prietenia cu lumea înseamnă duşmănie cu Dumnezeu, iar ura din partea lumii înseamnă aprobarea lui Dumnezeu, trebuie să ne întrebăm pe ce poziţie ne aflăm.

„Mireasa Sa s-a pregătit” Apocalipsa, 19:6-9 de Raul Enyedi

 

„Mireasa Sa s-a pregătit”

Apocalipsa, 19:6-9

1. Cine este Mireasa? O putem cunoaşte? Putem şti dacă şi noi facem parte din Mireasă?

Da, putem fi siguri de aceasta. Pe pământ, Adunarea Domnului este Mireasa Lui (Ioan, 3:29; 2 Corinteni, 11:2; Efeseni, 5:23). Poţi fi parte din Mireasă în cer, dacă nu eşti parte din Mireasă pe pământ? Nu, altfel Ioan Botezătorul şi apostolul Pavel au făcut afirmaţii mincinoase.

2. Când s-a pregătit? Când se pregăteşte o mireasă? În ultima clipă? Mireasa s-a pregătit pe pământ. Efeseni, 5:25-27. Pregătirea este procesul de sfinţire. Mireasa a fost mântuită, acum este în proces de sfinţire, de pregătire pentru a fi prezentată Mirelui fără nici un defect.

a.       Acum este momentul pregătirii. Viaţa aceasta este un timp de pregătire, aşa trebuie să privim fiecare zi. Dumnezeu mi-a mai dat încă o zi, şi tot ce îmi va aduce ziua, este ca eu să mă apropii mai mult de El, să Îl iubesc mai mult, să doresc mai mult ca El să vină după mine. Ce am spune despre o mireasă neglijentă care tot îşi amână obligaţiile, şi lasă totul pe ultima zi? Am spune că ori nu e prea înţeleaptă, ori nu-şi respectă prea mult viitorul soţ.

b.      Dar câţi dintre noi nu avem aceeaşi atitudine, folosind resursele pe care ni le dă Dumnezeu pentru noi, în scopuri egoiste, şi nu pentru a trăi pentru El? Câţi dintre noi oare nu ne-am speria dacă am auzi că vine Mirele astăzi? Mireasa zice „vino, Doamne Isuse” (Apocalipsa 22:17, 20). Suntem noi dintre cei ce spun la fel ne-am bucura, fiind gata să lăsăm tot pentru a fi cu El? Sau venirea Sa ne-ar încurca planurile? Îl putem ruga să vină, sau suntem ca logodnica ce Îl ruga pe Domnul să nu vină până după căsătoria ei? Cum este rugăciunea ta azi: „Vino, Doamne Isuse!” sau „Nu veni încă, Doamne Isuse…”? „Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea Zilei lui Dumnezeu…” (2 Petru, 3:11-12)

3. Cum s-a pregătit, în ce constă pregătirea? Parte din pregătirea unei mirese consta în pregătirea rochiei. Aceasta era albă, frumos lucrată şi ornamentată. La rochia de mireasă face referire versetul din Apocalipsa, 19:8, „inul subţire, strălucitor şi curat”. Acest veşmânt face Mireasa diferită de toţi ceilalţi invitaţi la nuntă. Ea are ceva ce nu are nimeni. Ce simbolizează acest material scump? „faptele neprihănite ale sfinţilor”. Ca să fii parte din Mireasă, trebuie să faci fapte drepte. Dar care sunt acestea?

1.      Botezul. Nu poţi să „împlineşti toată dreptatea (neprihănirea)” fără botez, a spus Isus – asta înseamnă că fără botez cineva are doar o ascultare parţială faţă de Dumnezeu. Mireasa, Adunarea, se supune lui Cristos în toate lucrurile, nu doar parţial (Efeseni, 5:24). Vameşii şi păcătoşii au dat dreptate lui Dumnezeu primind botezul, iar cei ce nu au primit botezul, necrezând mesajul lui Ioan, au zădărnicit planul lui Dumnezeu, voia Sa revelată!

a.       Ce face botezul? Acesta te separă public, te identifică public cu Cristos. Te face dintr-un ucenic ascuns unul pe faţă. Cui îi este ruşine să se identifice cu Cristos aici jos, acela nu va fi parte din cei ce vor fi înfăţişaţi înaintea Mirelui, fără pată, fără imperfecţiune.

b.      Botezul este actul prin care noi recunoaştem că suntem Mireasă, că aparţinem lui Cristos, că ne supunem Lui în toate lucrurile.

c.       Acesta este singurul lucru care îl deosebea pe Ioan Botezătorul de ucenicii lui Cristos atunci când a spus că el nu e nici mire, nici mireasă, ci este prietenul mirelui.

2.      Dar botezul nu este totul. Oricât de mult contează el, şi oricât de important este acesta în Scripturi, el este doar primul pas, începutul ascultării. Dar la fel cum nu putem spune despre un copil că umblă dacă face un pas şi apoi cade, tot aşa nu putem spune că umblăm pe calea ascultării dacă primul nostru pas, botezul, este şi ultimul pe care îl facem înainte de a cădea. Rochia miresei nu simbolizează o faptă dreaptă, ci faptele, (literal: dreptăţile), mai multe.

a.       Şi învăţăm că suntem creaţi în Cristos Isus pentru faptele bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit să le facem (Efeseni, 2:10); că prin faptele noastre bune suntem sare şi lumină în lume; învăţăm că Mireasa, Adunarea, învaţă tot ce a poruncit Isus, nu doar o parte (Matei, 28:20), şi se supune lui Cristos în toate lucrurile (Efeseni, 5:24).

b.      Apartenenţa la o adunare adevărată este obligatorie pentru Mireasa din ceruri. De ce? Putem oare vedea logica acestei cerinţe a Domnului?

                                                                                i.            Pentru că ceea ce îţi cere Cristos să faci, ca şi copil al Său, este legat, direct sau indirect, de adunarea pe care El a întemeiat-o. A poruncit celor ce cred în El să se boteze şi să participe la Cină? Le-a dat adunării! Ne-a poruncit să mărturisim Evanghelia? A încredinţat-o adunării! Ne-a lăsat voia sa scrisă în Noul Testament? Acesta a fost scris adunărilor (sau unor persoane care lucrau în adunări). Ne-a poruncit să învăţăm tot ce a poruncit El? A făcut din adunare stâlp şi temelie a adevărului.

                                                                              ii.            Pentru că în adunare se învaţă unele lecţii pe care nu le putem învăţa pe cont propriu. Responsabilitatea şi datoria faţă de alţii, sacrificiul de sine, răbdarea şi suferirea celorlalţi, iubirea de fraţi, iertarea, îngăduinţa şi acceptarea lor, acestea se învaţă în adunare.

                                                                            iii.            Pe cont propriu nu ai datorii faţă de alţi oameni, nu depinzi de ei, ei nu depind de tine. Nu te calcă nimeni pe bătătură, iar dacă cineva te supără, sau nu ai interese comune, îţi iei rămas bun şi nu mai ai treabă cu el. Nu trebuie să plângi şi să te consumi alături de alţii, să le porţi poverile sau să faci sacrificii pentru ei…

c.       Însă în adunare se primesc, prin lucrarea Duhului în restul trupului, şi resurse în plus pentru o ascultare mai deplină. Prin ceea ce primeşti de la ceilalţi, înveţi mai bine decât pe cont propriu poruncile şi voia Mirelui; rezişti mai bine în faţa încercărilor şi ispitelor; nu descurajezi şi nu dai înapoi aşa uşor; ai mereu la îndemână fraţi şi surori care te iubesc şi sunt gata să te ajute.

Mirele a plecat să ne pregătească un loc. În termeni simbolici, aceasta este casa mirelui, pe care o pregăteşte Miresei. Care este ea? Noul Ierusalim. Capodoperă de design şi arhitectură. Nu se poate face ceva mai bun cu materia decât atât. Este aşa de strălucitoare încât nu are nevoie de soare sau lună. A face parte din Mireasă este cea mai mare binecuvântare şi onoare pe care o poate avea cineva.

Cât timp a fost plecat, a lăsat Miresei Sale, Adunării, sarcini şi îndatoriri. Ea se pregăteşte pentru nuntă ascultându-L, fiindu-I credincioasă, reprezentându-L cu cinste înaintea lumii. Şi mai mult decât orice, doreşte ca El să vină! „Iată, Eu vin curând!” „Vino, Doamne Isuse!”

Pilda zizaniei (neghinei) Matei 13:24-30; 36-43 de Raul Enyedi

 

Pilda zizaniei (neghinei)

Matei 13:24-30; 36-43

Aceasta este a doua pildă a Împărăţiei, după cea a semănătorului, şi Domnul o explică şi pe aceasta. Parabola arată implicarea lui Satan, ca duşman al lui Cristos în coruperea Împărăţiei Lui. Arată un amestec de grâu veritabil şi de zizanie, o buruiană care arată doar ca grâul, deci de realitate şi aparenţă. Domnul învaţă că în prezent în Împărăţia Sa există şi unii care au doar aparenţa creştinismului autentic, pe lângă cei care sunt cu adevărat creştini.

Vs. 38: „Ţarina este lumea” – aceste cuvinte a dus la interpretări total diferite ale pildei. Unii spun că pământul se referă la lume în general, unde oamenii buni sunt amestecaţi cu cei răi. Este adevărat că Cristos nu a venit să îi distrugă pe cei răi şi corupţi, şi că El şi-a lăsat o rămăşiţă de ucenici care să locuiască în mijlocul lumii, dar să fie diferiţi de ea. Dar pilda învaţă ceva mai mult decât atât. Da, vrem adunări curate, cât mai pure, de aceea se exersează disciplinarea în adunare, dar Domnul arată că „ţarina”, „lumea” unde au fost semănate buruienile este „Împărăţia Lui” (vs. 41). Deci, în Împărăţie există amestecul de creştini adevăraţi şi falşi. Puritatea absolută nu va fi obţinută decât atunci când va veni Isus, când Adunarea va fi „fără pată, fără zbârcitură”.

Ce învăţăm din această pildă?

1.      Să fim alerţi, conştienţi că există şi creştini doar în aparenţă. Îi deosebim după roade, după faptele lor. Pavel avertizează că există şi slujitori ai lui Satan care se pretind a fi „servi ai dreptăţii”. Există o zicală veche în Anglia, „dacă îl cauţi pe diavol, nu uita să te uiţi şi la amvon.” Să nu ne mirăm dacă unii fac compromisuri groaznice, dacă abandonează credinţa şi se întorc împotriva credincioşilor. Aşa a fost de la început, „Ei au ieşit dintre noi pentru că nu erau dintre ai noştri,” cum spune Ioan.

2.      O adunare trebuie să se străduiască să fie cât mai curată, să nu tolereze în mijlocul ei păcatul făţiş. Dar de atâtea ori se întâmplă ca unii dintr-o adunare să îşi strice mărturia, aducând o pată greu de şters adunării. Necredincioşii îi vor arăta cu degetul şi vor refuza să îi asculte sau să se alăture acelei adunări. Dar nici cei care arată cu degetul nu au o scuză, pentru că ei refuză să vină la Cristos dintr-alte motive mult mai adânci, nu pentru că se împiedică de anumite persoane. Rebeliunea lor faţă de Dumnezeu şi iubirea pentru păcat îi împiedică cu adevărat să devină creştini. Acela din adunare care face ca Numele Domnului să fie vorbit de rău va fi judecat de Domnul (dacă a fost un credincios, el îşi va pierde din răsplată, dacă a fost un fals credincios, va fi aruncat acolo unde este „plânsul şi scrâşnirea dinţilor”). O adunare care tolerează păcatul îşi va pierde statutul de adunare a lui Cristos. Dar şi necredinciosul care foloseşte drept scuză proasta mărturie a unora din adunare va fi judecat. Va ajunge şi el unde este „plânsul şi scrâşnirea dinţilor”.

3.      Deşi în Împărăţie există şi buruieni, nu doar grâu, nimeni nu are voie să se mulţumească cu starea de păcat. Faptul că buruiana nu este smulsă acum, ci în viitor, înseamnă pentru zizanie o condamnare mai mare, iar pentru grâu şansa de a aduce mai multă roadă. Astăzi, însă, ne putem examina pe noi înşine (nu pe alţii), din ce categorie facem parte. Ce fel de fapte facem? Care ne sunt priorităţile? Pe cine iubim mai mult? Deşi nu vom putea spune cu exactitate dacă altcineva este mântuit sau nu, putem ştii sigur care este cazul nostru. Putem să ne facem „chemarea şi alegerea” sigură pentru noi înşine (2 Petru 1:10). Cum? Trăind cât mai aproape de standardul pe care Domnul Isus ni l-a dat în Scriptură. El este sursa vieţii şi a creşterii noastre. Abia când noi ne schimbăm în fiecare zi, vom putea schimba sau influenţa pe cei de lângă noi!

Mireasa lui Cristos de Raul Enyedi

 

Mireasa lui Cristos

Aceasta este o metaforă pentru Adunare care îşi are rădăcinile în Vechiul Testament. Israelul este prezentat ca o soţie, iar Domnul ca soţul ei (Is. 54:5; Os. 2:19-20). Datorită neascultării şi adulterului spiritual, Domnul a divorţat de Israel (Ier. 3:7-8).

Ioan Botezătorul este primul care preia această metaforă şi o aplică ucenicilor lui Cristos: „Cine are mireasă, este mire; dar prietenul mirelui, care stă şi-l ascultă, se bucură foarte mult când aude glasul mirelui: şi această bucurie, care este a mea, este deplină” (Ioan 3:29). Ioan numeşte „Mireasă” pe ucenicii botezaţi ai lui Cristos, chemaţi de El pentru a-L urma, Adunarea Sa. Mireasa spre care arăta Ioan era un grup organizat, separat public de ucenicii lui sau de alte grupări pentru a-L urma pe Isus. Ioan afirmă că el nu este nici mirele (deci ucenicii lui trebuiau să se îndrepte spre Isus), nici mireasa. El îşi spune „prietenul mirelui”. „Slujba sa este de a aduce mirele şi mireasa împreună” (Robertson). Din acest verset reies clar două adevăruri importante:

 

a. Isus avea o mireasă în momentul în care Ioan face acea afirmaţie;

b. Mireasa nu era o biserică universală compusă din toţi cei mântuiţi, pentru că şi Ioan era mântuit, dar nu făcea parte din Mireasă.

Cum a adus Ioan pe Mire şi pe Mireasă împreună? El a fost trimis ca sol, să pregătească poporul pentru întâmpinarea Regelui. Mesajul solului a fost Evanghelia Împărăţiei. Semnul acceptării mesajului era botezul. Când a venit Mirele, El şi-a separat un grup de ucenici dintre cei care au primit botezul. Pe aceştia Ioan îi numeşte Mireasa.

 

Domnul Isus se prezintă pe Sine Însuşi ca „Mire” (Mat. 9:15) – „Isus le-a răspuns: ,Se pot jeli nuntaşii câtă vreme este mirele cu ei? Vor veni zile, când mirele va fi luat de la ei, şi atunci vor posti.”

 

Adunarea din Corint este prezentată ca logodnica lui Cristos (2 Cor. 11:2) – „Căci sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată.”

a.       Aici se arată legătura dintre membralitatea în adunare şi membralitatea în Mireasă. De asemenea, se prezintă starea actuală a Miresei – în aşteptarea nunţii, se păstrează curată, evită compromisurile doctrinale şi morale.

b.      Domnul Isus avertizează adunarea din Efes că de nu se va pocăi şi nu se va schimba, îi va îndepărta din locul prezenţei sale. Pentru ca o adunare adevărată să facă parte din Mireasă, ea trebuie să vegheze asupra practicii şi a învăţăturii, să practice disciplina şi să persevereze în sfinţenie.

c.       O adunare adevărată ce cade în apostazie încetează să mai facă parte din Mireasa lui Cristos. Cei mântuiţi din mijlocul ei nu îşi vor pierde mântuirea, dar vor rămâne doar la statutul de invitat la nuntă. De ce? Pentru că o adunare apostată nu mai este o fecioară curată, cum trebuie să fie Mireasa, ci cu o femeie adulteră şi prostituată.

d.      O biserică universală invizibilă, compusă din toţi cei mântuiţi din toate timpurile, sau de la Cincizecime încoace, nu poate fi o Mireasă curată, pentru că nu se curăţeşte, nu practică disciplina, se face vinovată de toate păcatele posibile.

Relaţia Cristos-Adunare, în sens generic, este prezentată în Ef. 5:23-31 în termeni familiali, soţ-soţie. La fel, în Ef. 5:27, Adunarea, ecclesia glorioasă, este arătată ca soţia lui Cristos, în momentul nunţii, a prezentării înaintea Mirelui.

În Apocalipsa întâlnim nunta Mielului (Apoc. 19:7). „Mireasa Sa s-a pregătit”.

Nu toţi cei răscumpăraţi fac parte din Mireasă. La nuntă sunt mulţi invitaţi (Apoc. 19:1,5,6 – mulţimea numeroasă nu e Mireasă; vs. 7, ei nu se identifică cu Mireasa; vs. 9). Ioan Botezătorul, ca prieten al Mirelui este unul dintre ei. Printre invitaţi sunt şi fecioarele din Matei 25:1-13. În Evr. 12:22-24 aceşti invitaţi sunt reprezentaţi de „duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi”, iar Mireasa de „Biserica celor întâi născuţi”.

Sediul Miresei, Noul Ierusalim nu este singura parte locuită a noului pământ (Apoc. 21:24-26). Deoarece Mireasa va locui în Ierusalim, este evident că cei ce nu locuiesc acolo nu sunt Mireasă, dar sunt mântuiţi.

În prezent, Biserica, Adunarea, ca instituţie (fiecare adunare locală în parte) este soţia (logodnica) lui Cristos. Cei ce vor să facă parte din Mireasă, la nuntă, trebuie să fie membri într-o adunare a lui Cristos pe pământ.

e. În plus, ei trebuie să fie „pregătiţi” cu fapte neprihănite (Apoc. 19:8). Faptele neprihănite sunt aurul, argintul, pietrele scumpe pe care le zideşte cineva (1 Cor. 3). Cei ce zidesc lemn, fân, trestie, vor fi mântuiţi, dar nu vor face parte din Mireasă, chiar dacă pe pământ vor fi făcut parte dintr-o adunare scripturală.

Unii spun că toţi cei mântuiţi din „epoca harului” vor face parte din Mireasă. Dar nu este aşa. Mireasa s-a pregătit, făcând fapte drepte. Pregătirea Miresei nu este în cer, ci pe pământ. Deci, felul în care trăim aici arată dacă noi ne pregătim pentru întâlnirea cu Isus sau nu. Faptele noastre contează. Prima faptă neprihănită sau dreaptă este botezul, după cum spune Domnul Isus Însuşi (Matei 3:15). Aceasta fiindcă locul pregătirii creştinului este într-o adunare a lui Cristos, care este pe pământ Mireasa Sa. Nu este într-o biserică a oamenilor, nu într-o adunare apostată, nu pe cont propriu, ci într-o adunare care e numită „fecioară curată”.

Dar, la fel cum botezul nu mântuieşte, el nu ne încadrează automat în Mireasa lui Cristos. Botezul este o faptă dreaptă, dar nu şi singura. Membralitatea în adunare nu este suficientă. Este adevărat că botezul nostru ne marchează ca aparţinând adunării sau Miresei lui Cristos dintr-un anumit loc. Dar Mireasa se pregăteşte în mod continuu.

f. Per general însă, putem spune că Mireasa glorificată este formată din totalitatea adunărilor lui Cristos de pe pământ, din toate timpurile.

Concluzie: Metafora Miresei are rolul de a învăţa în primul rând separarea, sfinţenia, curăţia. Conform definiţiei, biserica universală este compusă dintr-o mulţime de oameni care se fac vinovaţi de adulter spiritual (compromis religios sau politic – alianţă cu statul). Prin urmare, o astfel de biserică universală nu este o fecioară curată, nu a rămas credincioasă Mirelui ei. Metafora se aplică acum, pe pământ, fiecărei adunări care perseverează în sfinţenie, care este fidelă lui Cristos şi care se păstrează curată pentru Mirele ei. Relaţia dintre Mireasa glorificată, soţia Mielului şi Mireasa de pe pământ este aceea că singura reprezentare actuală a acelei Mirese glorificate, fără pată şi zbârcitură este adunarea particulară. Acea Mireasă va fi compusă doar din membrii acestor adunări, care s-au păstrat curaţi cât au trăit pe pământ.

O lume plină de noi de Raul Enyedi

 

O lume plină de noi

1.      Lumea zace în cel rău (1 Ioan 5:19). Cum arată portretul acestei lumi desenat în Scriptură? Romani 1:28-32; 2 Timotei 3:1-5; Galateni 5:19-21; Marcu 7:22.

a.       Orice om moral se indignează când vede egoismul şi răutatea care predomină lumea în care trăim. Este frustrant şi exasperant să vezi cât de puţin le pasă oamenilor de semenii lor sau de creaţia lui Dumnezeu. Când un copil al lui Dumnezeu priveşte mersul lumii, starea poporului lui Dumnezeu sau chiar a adunărilor adevărate, nu poate decât tânji după lumea mai bună promisă la venirea lui Isus.

b.      Putem oare să facem un exerciţiu de imaginaţie şi să ne gândim cum ar arăta lumea dacă toţi oamenii s-ar asemăna cu Cristos? Dacă nimeni nu ar mai fi egoist, hoţ, corupt, mincinos sau răufăcător?

c.       Este adevărat că Cristos nu a venit să rezolve problemele societăţii de atunci sau a celei moderne. El şi-a lăsat ucenicii într-o lume care se lăfăieşte în păcat şi iubeşte nedreptatea. Isus nu a rezolvat problema bolilor, a sărăciei sau inegalităţii sociale. Abia în viitor, într-o altfel de Împărăţie, aceste efecte ale căderii vor fi şterse.

d.      Dar totuşi, Isus şi-a lăsat ucenicii să fie lumină a lumii şi sare a pământului. Cât de bine ne descurcăm?

e.       Cum ar arăta lumea dacă toţi oamenii s-ar asemăna cu noi? Ne-am dori să vedem mai mulţi oameni ca noi în jurul nostru, la muncă, la volan, în timpul liber? Cum ar arăta firma sau instituţia la care lucrăm dacă toţi ar munci cât muncim şi cum muncim noi? Cum ar arăta traficul dacă toţi ar conduce ca noi? Cum ar arăta familiile din societatea noastră dacă ne-ar lua pe noi ca exemplu? Suntem parte a soluţiei sau a problemei?

f.       Ne mulţumim noi oare să fim un pic mai buni decât restul? Ce reper ne luăm, care ne este standardul? Generaţia în care trăim? Atunci am putea crede că ne descurcăm bine dacă reuşim să fim ceva mai buni decât semenii noştri. Dar dacă aşa ne luăm reperul, ne amăgim singuri!

g.       Reperul oricărui copil al lui Dumnezeu trebuie să fie Isus Cristos. Spre El privim, ca El vrem să fim. Nu contează care este starea de degradare a societăţii în care trăim! Nu contează cât de ciudaţi sau de diferiţi ne-ar face asta în ochii oamenilor. Dacă Isus este standardul nostru, atunci nu ne vom mulţumi să fim ceva mai buni ca media generaţiei noastre.

h.      Mulţi credincioşi spun altora: Nu te uita spre noi, ci spre Cristos! Dar noi suntem o reflecţie a lui Cristos. Oamenii Îl văd pe Isus prin noi. Ei nu au nevoie de un Isus abstract, de noţiunea de Cristos. Aceasta nu ajută pe nimeni. Un Isus real, care trăieşte, vorbeşte şi acţionează, un Isus viu este ceea ce oamenii vor să vadă. Şi ei privesc spre noi pentru a-L vedea. Ce impresie le rămâne?

 

2.      Ce este de făcut? Cum putem fi o lumină mai puternică şi o sare mai bună? Ce spune Scriptura?

a.       Cristos trebuie să „prindă chip în noi”. Duhul lui Dumnezeu lucrează la caracterul nostru pentru a demola ce e greşit, a consolida ce e bun în noi şi a construi ceea ce ne lipseşte pentru a semăna cu Cristos. Ţinta lucrării Duhului este ca lumea să privească spre noi şi să Îl vadă cât mai bine pe Cristos.

b.      Romani 6:4 – să trăim o viaţă nouă, după îndemnurile Duhului (8:4), să trăim frumos ca în timpul zilei (13:13), cu cumpătare, dreptate şi evlavie (Tit 2:12). Efeseni cap. 5

 

Fiecare avem domenii în viaţă în care avem serios de lucru, şi nu am vrea ca lumea să fie plină de oameni care să aibă acele trăsături ale noastre care ne dezamăgesc. Care este soluţia? Să începem de astăzi să eliminăm acele lucruri din viaţa noastră care fac parte din vechiul nostru eu, şi să încercăm să Îl imităm pe Cristos. Iar în ce priveşte aspectele pozitive, acelea care am vrea să le vedem în cât mai mulţi oameni, să căutăm să le arătăm celorlalţi cât mai bine, pentru ca toţi să ştie ce a făcut Duhul lui Cristos în noi!

Iubirea lui Dumnezeu de Raul Enyedi

 

Iubirea lui Dumnezeu

 

1. Iubirea lui Dumnezeu este în armonie cu celelalte atribute ale Sale (sfinţenia, dreptatea, etc.). Deşi Dumnezeu îi iubea pe aleşii Săi, El nu a putut trece peste dreptatea Sa, aşa încât să îi aducă în prezenţa Sa fără ca cerinţele dreptăţii şi sfinţeniei Sale să fie împlinite. Iubirea Sa l-a determinat să Îl dea pe Cristos ca Înlocuitor pentru noi.

 

2. La fel ca şi celelalte atribute ale Sale, iubirea Sa este veşnică („Te iubesc cu o iubire veşnică, de aceea îţi păstrez bunătatea Mea” – Ier. 31:3). Iubirea Lui nu se va schimba niciodată în ură, nu cunoaşte variaţii (creşteri sau descreşteri). Dacă ştim că suntem iubiţi de Dumnezeu, atunci putem fi siguri că vom fi iubiţi de El pentru totdeauna. Suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit (Rom. 8:37);

 

Dumnezeu nu îi iubeşte pe toţi oamenii cu acest fel de iubire agape. Da, El este bun, milos, plin de îngăduinţă răbdătoare faţă de toţi oamenii. Dar dacă Dumnezeu îi iubeşte pe toţi oamenii cu iubire agape, veşnică (Ier. 31:3), atunci El nu poate urî pe vreunul, fiindcă dacă ar trece de la iubire la ură, ar exista schimbare în El, şi nu ar mai fi Dumnezeu. Dar aceasta este contrar tuturor versetelor care afirmă că Dumnezeu urăşte pe anumiţi oameni (Rom. 9:13; Ps. 5:5; Prov. 6:16-19).

 

3. Pentru a înţelege iubirea lui Dumnezeu trebuie să înţelegem sensul cuvântului grecesc „agape”, tradus prin „dragoste” în Noul Testament. Iubirea lui Dumnezeu este mai degrabă un act al voinţei decât un act sentimental. Iubirea Sa „agape” este felul de iubire care se hotărăşte să facă bine persoanei iubite indiferent de preţul pe care trebuie să îl plătească. Dumnezeu a avut această iubire pentru păcătoşii care îi erau duşmani („Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi [„fără putere” – vs. 6, „vrăjmaşi” – vs. 10], Cristos a murit pentru noi.” Romani 5:8. Pe când eram noi încă păcătoşi? Dar noi nici nu eram născuţi când Cristos a murit! Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că în planul lui Dumnezeu, când a fost hotărât ca Cristos să moară pentru noi, starea noastră nu era aceea de oameni credincioşi, ci păcătoşi, nu eram oameni dornici după El, ci duşmani, nu eram capabili să ne hotărâm pentru El, ci fără nici o putere spirituală.

O ispăşire generală arată o iubire pasivă, nu activă (Dumnezeu a făcut partea Lui, acum s-a retras şi aşteaptă ca omul să desăvârşească mântuirea). Biblia Îl prezintă pe Dumnezeu ca activ implicat în mântuirea omului de la început, până la sfârşit. O ispăşire generală arată o iubire egală pentru toţi oamenii, atât pentru cei care vor ajunge în iad, cât şi pentru cei care vor ajunge în rai. Este inconsecventă cu Scriptura. Căci Dumnezeu spune că l-a urât pe Esau, „Tu urăşti pe cei ce fac fărădelegea” (Ps. 5:6; 11:5; Prov. 3:32; 6:16). Cei care ajung în iad vor fi acolo pentru că Dumnezeu urăşte păcatul şi pe păcătoşii care iubesc păcatul.

Domnul Isus Cristos, în lucrarea Sa altruistă şi în moartea Sa, este exemplul suprem de iubire a lui Dumnezeu („Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi” – 1 Ioan 3:16). În Cristos vedem cum Dumnezeu s-a hotărât să facă bine poporului Său ales chiar dacă aceasta l-a costat suferinţa şi moartea singurului Său Fiu.

Astfel, iubirea lui Dumnezeu nu este doar sentiment, nici nu este pasivă, să nu facă nimic. Dumnezeu nu iubeşte stând deoparte şi uitându-se neputincios cum cei iubiţi de El ajung în iad! Iubirea Lui Îl determină să acţioneze! L-a determinat să le trimită un înlocuitor! L-a determinat să îi smulgă de sub puterea celui rău! Iubirea Sa îl face să intervină cu putere în viaţa aleşilor Săi! „Iar a Aceluia care poate să vă păzească de orice cădere, şi să vă facă să vă înfăţişaţi fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale… să fie slavă, măreţie, putere şi stăpânire” (Iuda vs. 24-25). El are puterea să ne păzească. Şi iubirea Sa Îl determină să folosească această putere şi să ne păzească cu adevărat, aşa încât niciunul să nu se piardă!

 

3. Dumnezeu nu se află sub obligaţia de a arăta har, de a iubi pe cineva.  El acordă har celor pe care îi iubeşte. Pe aceştia îi iubeşte fiindcă aşa doreşte.

 

4. Doar înţelegând harul lui Dumnezeu, Îi voi putea aprecia cu adevărat iubirea, şi voi spune ca Pavel: „Am fost răstignit împreună cu Cristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru mine.” (Gal. 2:21). Cunoştinţa iubirii lui Dumnezeu ne va da o mare siguranţă în faţa oricărui obstacol, şi vom putea rămâne tari în faţa celor mai grele necazuri, pentru că ştim că suntem în braţele lui Dumnezeu.

·         Această dragoste a lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre (Rom. 5:5). Deşi măsura diferă, calitatea este aceeaşi. Dar această iubire agape nu este încă pură în noi, ci este amestecată cu trăirile, sentimentele şi pornirile vechii naturi. Dar atât este această iubire de diferită de tot ce este în lume, încât ea se vede, oricât de fragilă este.

·         Şi atunci când suntem tot mai maturi şi mai puternici spiritual, ea va străluci tot mai mult. Este asemenea unei monede de aur, care a stat în pământ multe secole. Când o găseşti, ştii că e valoroasă, că e diferită de o monedă de bronz, dar ea nu străluceşte, şi este acoperită de straturi de minerale. Dar când începi să o tratezi şi să o cureţi, moneda va străluci tot mai mult, şi natura ei diferită şi preţioasă se va vedea tot mai bine.

·         Dragostea lui Dumnezeu nu cunoaşte variaţii, nu se poate spune că Dumnezeu ne iubeşte mai mult azi decât ieri. Dar iubirea noastră trebuie să crească (1 Tes. 3:12)

·         Este semnul distinctiv al ucenicilor lui Cristos: Ioan 13:34-35

Ispăşirea particulară de Raul Enyedi

 

Ispăşirea particulară

 

Dovezi scripturale în favoarea ispăşirii particulare:

1. În primul rând, atributele lui Dumnezeu arată spre o mântuire perfectă, dar limitată la un anumit număr de oameni:

1. Iubirea. Jertfa lui Cristos este cea mai importantă şi completă manifestare a iubirii lui Dumnezeu („Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El” – 1 Ioan 4:9-10). Această iubire este neschimbătoare (Ier. 31:3), perfectă, infinită ca valoare şi mărime. Deşi este bun şi milos cu toţi oamenii, El i-a iubit cu această iubire specială doar pe cei aleşi. Această iubire este activă, vrea binele celor iubiţi, indiferent de preţul care trebuie plătit.

O ispăşire generală arată o iubire pasivă, nu activă (Dumnezeu a făcut partea Lui, acum s-a retras şi aşteaptă ca omul să desăvârşească mântuirea). Biblia Îl prezintă pe Dumnezeu ca activ implicat în mântuirea omului de la început, până la sfârşit. O ispăşire generală arată o iubire egală pentru toţi oamenii, atât pentru cei care vor ajunge în iad, cât şi pentru cei care vor ajunge în rai. Este inconsecventă cu Scriptura. Căci Dumnezeu spune că l-a urât pe Esau, „Tu urăşti pe cei ce fac fărădelegea” „Domnul încearcă pe cel neprihănit, dar urăşte pe cel rău şi pe cel ce iubeşte silnicia”. „Domnul urăşte pe oamenii stricaţi” „Domnul urăşte pe martorul mincinos” (Ps. 5:6; 11:5; Prov. 3:32; 6:16). Cei care ajung în iad vor fi acolo pentru că Dumnezeu urăşte păcatul şi pe păcătoşii care iubesc păcatul şi Îl urăsc pe El.

3. Dreptatea. Prin jertfa lui Cristos, dreptatea lui Dumnezeu a fost satisfăcută, pedeapsa înlăturată, datoria achitată. El a primit plata pentru păcatele aleşilor din mâna lui Cristos, aşa că nu le mai impută lor păcatele pentru care a murit (plătit) Cristos. Toţi aceştia au primit o achitare, o iertare absolută, aşa că sunt scăpaţi de pedeapsa viitoare. Ispăşirea generală afirmă că Cristos a plătit înaintea lui Dumnezeu datoria pentru păcatele întregii lumi, dar Dumnezeu va cere cândva plata şi din mâinile oamenilor, prin faptul că îi trimite în iazul de foc.

5. Unitatea scopului lui Dumnezeu. Toate lucrările lui Dumnezeu arată o armonie perfectă. Legământul harului Îl arată pe Tatăl, care a ales un număr de oameni pe care i-a dat lui Cristos. Cristos a murit pentru toţi aceştia („Voia Celui ce M-a trimis este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-L înviez în ziua de apoi” – Ioan 6:39), obţinându-le o iertare deplină, o răscumpărare veşnică, o mântuire perfectă. Lucrarea Duhului este aceea de aplicare a efectelor jertfei lui Cristos în vieţile tuturor aleşilor (prin naşterea din nou, pocăinţa, credinţa, perseverenţa spre sfinţenie, etc.). Există o armonie şi unitate perfectă în planul de mântuire şi în execuţia lui. Cristos nu a murit pentru mai mulţi decât au fost aleşi pentru mântuire, Duhul nu aplică efectele mântuirii decât asupra acelora pentru care a murit Cristos.

Numărul celor aleşi de Tatăl = numărul celor pentru care a murit Cristos = numărul celor pe care Duhul îi naşte din nou = numărul celor care vor ajunge în rai

 

Ispăşirea generală face ca jertfa lui Cristos să depăşească limitele planului Tatălui şi ale lucrării Duhului de aplicare a mântuirii, distruge armonia planului de mântuire şi a unităţii dintre Tatăl şi Fiul. Ispăşirea generală afirmă că Cristos a murit pentru toţi oamenii, Tatăl îi atrage pe toţi cei aud Evanghelia, iar Duhul îi naşte din nou doar pe cei ce cred.

 

2. Efectele obiective ale jertfei (expierea, propiţierea, reconcilierea) sunt realizate. Despre ele se vorbeşte la timpul trecut, ca fiind deja împlinite. Cristos nu a oferit posibilitatea ridicării păcatului, El l-a ridicat; nu a oferit posibilitatea unei substituiri, El a substituit păcătoşii; nu a oferit posibilitatea unei iertări, prin moartea Lui, a venit hotărârea de iertare; nu a oferit posibilitatea unei împăcări, ci a împăcat; nu a oferit posibilitatea mântuirii, El A MÂNTUIT. Nu există nici un verset în Scriptură care afirmă că Isus, prin moartea Sa, a oferit oamenilor doar şansa, posibilitatea de a fi mântuiţi.

 

4. Lucrarea de Mare Preot arată caracterul limitat al jertfei. Cristos este Mare Preot. Lucrarea de preoţie este compusă din 2 părţi, aducerea jertfei şi mijlocirea. Există o legătură inseparabilă între acestea, fiindcă persoanele pentru care se aduce jertfa sunt şi persoanele pentru care preotul mijloceşte. Cristos nu mijloceşte decât pentru cei aleşi.

a. Lucrarea de Mare Preot în aducerea jertfei. Jertfa Domnului Isus reprezintă împlinirea, anti-tipul tuturor jertfelor din VT. Nu mai este nevoie de o altă jertfă de sânge. Aceste jertfe erau aduse pentru poporul Israel, pentru poporul ales. Nici una din aceste jertfe nu a fost adusă pentru toţi oamenii fără excepţie. Dacă se analizează jertfele cu caracter general, vedem că sunt limitate. Iată un exemplu: Marele preot aducea jertfa de ispăşire pentru păcatele poporului Israel. Nu exista jertfă înaintea lui Iehova pentru păcatele egiptenilor, babilonienilor, sau dacilor.

Dacă Cristos ar fi murit pentru toţi oamenii fără excepţie, atunci El nu ar mai fi reprezentat împlinirea jertfelor vechi testamentare sau acestea l-ar fi reprezentat în mod greşit. Cristos a fost jertfa de ispăşire pentru poporul Său: „El va mântui pe poporul Lui de păcatele Sale”. „Eu îmi dau viaţa pentru oile Mele.”

b. Lucrarea de Mare Preot în mijlocire. Preoţia levitică arăta nevoia de intermediar între oameni şi Dumnezeu; preotul era cel care stătea între Dumnezeu şi oameni şi pleda pentru aceştia, pentru obţinerea iertării, favorului, binecuvântării, etc. Marele preot nu mijlocea pentru toate popoarele, ci doar pentru poporul Israel. Doar poporul ales avea reprezentant înaintea lui Dumnezeu. Mijlocirea lui Cristos este însă limitată la poporul Său: „a purtat păcatele multora şi s-a rugat pentru cei vinovaţi” (Isaia 53:12) „Nu mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu, pentru că sunt ai Tăi” (Ioan 17:9). Cristos s-a rugat pentru Petru în ora încercării sale. „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta, şi după ce te vei întoarce la Dumnezeu – căci mijlocirea Mea este întotdeauna eficientă, şi tu sigur te vei întoarce – să întăreşti pe fraţii tăi” (Luca 22:31-32). S-a rugat Cristos pentru Iuda? Dacă s-ar fi jertfit pentru el, atunci ar fi trebuit să se roage şi pentru Iuda. Iuda, Iuda, Satana a cerut să te cearnă. Dar Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta. Şi pentru tine, Esau, şi pentru voi toţi care sunteţi în iad. M-am rugat pentru voi, am încercat să vă păzesc! Oh, aşa ceva e de neconceput! Ce spune Domnul despre Iuda? „Eu am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat, şi nici unul din ei n-a pierit, în afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura” (Ioan 17:12). Cristos se roagă numai pentru ai Săi, pentru că a depus jertfa pentru ei, jertfă care a fost acceptată de Tatăl.

 

5. Termenii Scripturii dovedesc ispăşirea particulară. Versetele care vorbesc despre ispăşirea lui Cristos şi efectele ei pot fi clasificate după cum urmează:

a. versete care folosesc termeni restrictivi, care indică un număr limitat. Cristos a murit:

1. pentru Mulţi: „a purtat păcatele multora” (Isaia 53:12). „Fiul Omului a venit… să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi (Matei 20:28)

2. pentru Poporul Său: „a fost lovit de moarte pentru păcatele poporului Meu” (Isa. 53:8) „Binecuvântat fie Dumnezeul lui Israel pentru că l-a cercetat şi l-a răscumpărat pe poporul Său (Luc. 1:68)

3. pentru oile Sale „Păstorul cel bun Îşi dă viaţa pentru oi”. „Eu Îmi dau viaţa pentru oile Mele” (Ioan 10:11, 15)

4. pentru prietenii Săi: „Nu este mai mare dragoste decât să Îşi dea cineva viaţa pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu” (Ioan 15:13-14)

5. pentru Aleşi: „L-a dat pentru noi toţi… Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu?” (Rom. 8:32-33).

6. pentru cei pentru care şi mijloceşte: „De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururi ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 7:25)

7. pentru Adunarea Sa: „Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu Însuşi sângele Său” (Fapte 20:28)

 

c. Versete care folosesc termeni generali (lume, toţi – „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea”, „El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi”, Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi” 1 Ioan 2:2; 1 Tim. 2:4). Acestor versete li se dă o interpretate absolută de cei care predică ispăşirea generală.

Atunci când le studiem, trebuie să înţelegem următoarele lucruri: 1. Ele nu contrazic versetele care restricţionează ispăşirea la un anumit număr. 2. Trebuie să existe o armonie între aceste categorii de versete; 3. Trebuie să fie interpretate conform contextului; 4. Trebuie luat în considerare înţelesul pe care cuvintele generale (toţi, lume) îl aveau.

Cuvântul „toţi”, când Scriptura îl aplică la oameni în general, are 2 sensuri, unul absolut, care include pe fiecare om care a trăit, trăieşte sau va trăi vreodată pe pământ (toţi fără excepţie) şi unul relativ, limitat la o mulţime variată de oameni (toţi fără deosebire). Exemple ale utilizării cuvântului „toţi”:

a.       toţi în sensul absolut („Toţi cei ce au păcătuit fără lege, vor pieri fără lege; şi toţi cei ce au păcătuit având lege, vor fi judecaţi după lege – Rom. 2:12);

b.      toţi în sens relativ – tot felul de oameni („Tot ţinutul iudeii şi toţi locuitorii Ierusalimului au început să iasă la el; şi, mărturisindu-şi păcatele, erau botezaţi de el în râul Iordan” Marcu 1:5; „Învăţătorule, Cel ce era cu tine dincolo de Iordan, iată că botează şi toţi oamenii se duc la El” – Ioan 3:26)

Vom lua două pasaje, să vedem care este înţelesul cuvântului „toţi” când se referă la răscumpărarea lui Cristos. Primul pasaj este Romani 8:28-39. Pasajul are multe de spus despre ispăşire. După lanţul de aur din vs. 29-30, Pavel întreabă: „Ce vom spune în faţa acestor lucruri, când ne dăm seama că am fost cunoscuţi personal de Dumnezeu, şi predestinaţi să Îi fim fii?” Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? Dumnezeu este de partea noastră! A cui? Cine sunt aceşti noi, din pasaj? Se referă aici la toţi oamenii? Este Dumnezeu de partea ateilor? Este Dumnezeu de partea idolatrilor?

Trebuie neapărat să aflăm cine sunt aceşti noi, căci în vs. 32, Pavel spune: „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi…”. Dumnezeu este de partea tuturor celor pentru care a murit Cristos. Dumnezeu nu stă împotriva nici unui om pentru care a murit Cristos, căci jertfa a stins mânia şi a împlinit cerinţele dreptăţii. Mai mult, fiindcă l-a dat pe Cristos pentru ei, le va da, împreună cu Cristos toate lucrurile. Tot ce ţine de mântuire. El le dă tuturor acestor oameni Evanghelia şi Duhul Său.

Dacă Cristos a murit pentru toţi oamenii fără excepţie, atunci Dumnezeu este de partea tuturor acestor oameni, şi le dă tuturor „toate lucrurile”. Este aceasta adevărat? Le-a dat „toate lucrurile” lui Cain, lui Esau, lui Faraon, lui Burebista şi amerindienilor ce au trăit înainte de Columb? Să luăm un singur exemplu: Evanghelia. Aceasta este parte esenţială a „tuturor lucrurilor”. Este mijlocul hotărât de Dumnezeu pentru mântuirea păcătoşilor. Fără auzirea Evangheliei nu poate exista mântuire. Lumina conştiinţei nu este mântuitoare. Cine a păcătuit fără lege va fi condamnat fără lege, pe baza călcării legilor morale pe care conştiinţa sa le-a recunoscut. Nu este suficient ca omul să fie religios, sau să se închine unui Dumnezeu. Nu există sub cer decât un nume prin care trebuie să fim mântuiţi, iar acela nu este Vişnu, nu este Buddha, nu este Allah, este Isus Cristos!

Dar ajung toţi oamenii în contact cu Evanghelia? Nu (oricât de mult ne-am strădui să o proclamăm), Evanghelia nu ajunge nici astăzi la toţi oamenii de pe pământ. Cu atât mai puţin a ajuns Evanghelia la toţi oamenii din trecut. Milioane de oameni au trăit şi au murit în Americi, în Asia şi Australia înainte ca europenii să exploreze aceste teritorii şi să trimită misionari în ele. Toţi aceşti oameni nu au avut „şansa” de le fi fost prezentat Cristos, pentru a se putea decide dacă vor crede în El sau nu! Aceasta este o realitate pe care nimeni nu o poate contesta. Şi atunci, cu ce l-a ajutat pe Burebista că a murit Cristos pentru el, dacă el nu a auzit despre această jertfă, pentru a putea crede în ea?

Deja este clar că pasajul acesta nu învaţă că Cristos a murit pentru toţi oamenii fără excepţie. Atunci cine sunt aceştia „toţi” pentru care a murit Cristos, cărora Dumnezeu le dă toate lucrurile? Versetul 33 ne spune: „Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu?” Aleşii. Despre ei este vorba. Dumnezeu îi consideră drepţi, continuă versetul. Pe cine? Pe toţi aceia pentru care a murit Cristos.

Cine îi va osândi? Care judecător îi va condamna? Cristos va judeca lumea. Tatăl I-a dat toată judecata. Îi va condamna El? Nu! Cristos a murit! Singurul care putea să îi condamne a ales să moară şi să plătească datoria lor, pentru ca ei să nu fie condamnaţi, ci eliberaţi! Cristos a murit! Dar El a înviat, ca dovadă a faptului că Dumnezeu a acceptat jertfa Sa. El stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi! Pentru cine? Pentru noi, pentru toţi cei pentru care a murit! Se roagă Cristos înaintea Tatălui pentru toţi oamenii fără excepţie? NU, El a spus: nu mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care mi i-ai dat din lume! Cristos mijloceşte pentru toţi aceia pentru care a murit! El a murit pentru aleşii Săi, a înviat pentru ei şi mijloceşte pentru ei!

Versetul 35: Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Cristos? Pe care noi? Pe cine iubeşte Cristos cu o iubire specială? Pe cine îi cunoaşte pe nume? Pe toţi oamenii fără excepţie, spun unii. Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, adică pe toţi oamenii! Haideţi să vedem dacă este aşa. „Sunt bine încredinţat că nici iadul nu îl poate despărţi pe Esau de dragostea lui Dumnezeu pentru el, că Esau este mai mult decât biruitor prin Acela care l-a iubit!” Oh, aceasta este o minciună! Dar dacă Dumnezeu îi iubeşte la fel pe toţi oamenii fără excepţie şi L-a dat pe Fiul Său pentru toţi, atunci trebuie să-l fi iubit pe Esau la fel de mult ca pe Iacov, pe Iuda la fel de mult ca pe Petru.

Pasajul acesta ne învaţă că Dumnezeu este de partea tuturor celor pentru care a murit Cristos. Dumnezeu le-a dat, împreună cu Cristos, toate lucrurile. Eu au fost consideraţi drepţi de Dumnezeu. Cristos mijloceşte pentru ei, nimic nu îi poate despărţi de dragostea Lui, ei fiind mai mult decât biruitori în El! Aceştia nu sunt toţi oamenii fără excepţie, ci toţi oamenii care au fost daţi de Tatăl Fiului, aleşii Săi, fraţii Săi!

 

Un alt cuvânt general aplicat răscumpărării este „lume” (kosmos). El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi” (1 Ioan 2:2) Cei care cred într-o ispăşire generală ne spun că acest cuvânt înseamnă toţi oamenii care au trăit, trăiesc sau vor trăi vreodată. Dacă luăm o concordanţă şi verificăm cuvântul „lume”, vom vedea că acesta are cel puţin 7 sensuri diferite în Noul Testament:

i.      întregul univers: „Dumnezeu, care a făcut lumea, şi tot ce este în ea” – Fapte 17:24

ii.      pământul: „Cât sunt în lume, sunt lumina Lumii” – Ioan 9:5

a.        bunurile, posesiunile pământului: „ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul” – Mat. 16:26;

iii.      sistemul sau ordinea lumii: „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.” Ioan 12:31

iv.      toţi oamenii: „orice gură să fie astupată şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu” – Rom. 3:19;

v.      omenirea cu excepţia credincioşilor: „Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră” Ioan 15:18

vi.      Neamurile în contrast cu evreii (nu fiecare persoană dintre Neamuri, ci în general, persoane din orice naţiune): „dacă alunecarea lor a fost o bogăţie pentru lume şi paguba lor a fost o bogăţie pentru neamuri, ce va fi plinătatea întoarcerii lor?” Rom. 11:12

vii.      doar credincioşii (iudei şi neamuri): „Pâinea lui Dumnezeu se coboară din cer şi dă lumii viaţa” – Ioan 6:33. 51; „noi, apostolii, … am ajuns o privelişte pentru lume şi îngeri şi oameni” (1 Cor. 4:9)

viii.      există pasaje în care cuvântul „lume” nu este absolut nici chiar când sensul la care se referă este unul general (ex: Luca 2:1. „În vremea aceea a ieşit o poruncă de la Cezar August să se înscrie toată lumea” nu îi include pe toţi oamenii de atunci, ci doar pe cei din Imperiul Roman; Ioan 8:26, „Ceea ce am auzit de la El [de la Tatăl], aceea spun lumii” se referă doar la oamenii care au auzit cuvintele lui Isus; Ioan 12:19, „Fariseii au zis: ‚Vedeţi că nu câştigaţi nimic; iată că lumea se duce după El”, se rezumă doar la cei care Îl urmau; Fapte 11:28 se referă la lumea cunoscută, în special Imperiul Roman; la fel şi Fapte 17:6; 19:27; Rom. 1:8; 10:18)

 

Să vedem care este înţelesul cuvântului „lume” în cel mai celebru verset folosit pentru ispăşirea generală. Ioan 3:16: Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.

În acest verset, „lumea” poate să însemne fie toţi oamenii (întreaga omenire), fie doar cei ce cred, fie Neamurile (în general). Analizând versetul, vedem că:

a.                    Dumnezeu a iubit (agapao) lumea. Iubirea lui a fost cauza trimiterii Fiului. Scriptura afirmă că Dumnezeu nu iubeşte pe fiecare persoană din lume cu iubirea agape (Rom. 9:13; Evr. 12:6-8). El este bun şi îndelung răbdător cu toate creaturile Lui, dar sunt oameni pe care Dumnezeu îi urăşte, pentru că le urăşte păcatele.

b.                  Apoi, Fiul a fost dat ca jertfă, nu oferit (oferta poate fi acceptată sau respinsă). Dumnezeu dă, împreună cu Fiul, toate lucrurile necesare mântuirii (Rom. 8:32) – chiar şi credinţa (Ef. 2:8). Fiul a fost dat să înlăture păcatul, datoria celor pentru care a murit (Evr. 9:26) şi să le asigure viaţa veşnică (Ioan 10:10, 11, 28).

c.                   Din context, reiese că „lumea” iubită de Dumnezeu Tatăl este „lumea” pentru care Fiul a fost dat ca jertfă, este „lumea” pe care El nu o judecă, ci o mântuieşte, este „lumea” care crede, care nu va pieri şi care are viaţa veşnică.

d.                  Din aceste motive, nu înţelegem „lumea” ca „toată umanitatea”. Rămân 2 sensuri posibile, lumea ca toţi aleşii (iudei + neamuri) sau neamurile (aleşii dintre neamuri) spre deosebire de evrei.

e.                   Contextul mai larg arată că Domnul vorbea cu Nicodim, unul din reprezentanţii de seamă ai evreilor (vs. 1), acesta fiind „Învăţătorul” (primul Rabin al) Israelului.

f.                    Până în vs. 16, Domnul îi descoperise mai multe lucruri pe care Nicodim nu le ştia (necesitatea naşterii din nou – vs. 3-8; o altfel de Împărăţie decât cea pe care evreii o aşteptau – vs. 3, 5; Dumnezeirea lui Isus – vs. 10-13; moartea Sa – vs. 14).

g.                  Până la vs. 14, Domnul deja afirmase că nu naţionalitatea (apartenenţa la poporul Israel) era criteriul acceptării în Împărăţia lui Mesia. Isus îi spune lui Nicodim că nu toţi evreii vor face parte din Împărăţia lui Mesia, ci doar cei născuţi din nou. În vs. 15, Isus deschide graniţele Împărăţiei pentru „oricine crede în El”, chiar şi pentru ne-evrei.

h.                  Evreii îi priveau cu dispreţ pe cei dintre Neamuri. În scrierile rabinice, Neamurile sunt deseori numite „lume”, acesta fiind un termen înjositor, un termen care denota inferioritate. Evreii Îl aşteptau pe Mesia ca un Împărat care îi va elibera, va zdrobi naţiunile (lumea), pedepsindu-i pentru fărădelegile lor. Isus deja demolase o parte din aceste concepţii ale lui Nicodim, dar ceea ce era cu adevărat şocant pentru el, abia acum avea să urmeze.

i.                    în versetele 16, 17 şi 18, El afirmă nu doar că Mesia mântuieşte pe oricine, evreu sau ne-evreu care crede în El, ci că Dumnezeu iubeşte Neamurile (vs. 16), iar Mesia nu a venit pentru a le judeca, ba din contră, pentru a le salva (vs. 17); şi mai mult, că cel care nu crede în El, în Isus Mesia, evreu sau ne-evreu, este deja condamnat (vs. 18)

j.                    Aşadar, din studiul versetului, al contextului şi al unor afirmaţii clare care tratează subiectul în cauză, înţelesul versetului este următorul: Dumnezeu a iubit Neamurile (aleşii dintre Neamuri; nu doar pe evrei), dând pe Fiul Său ca jertfă şi pentru ele (1 Ioan 2:2), pentru ca oricine (evreu sau ne-evreu) care crede, să aibă viaţa veşnică, să fie salvat şi să scape de la pieire.

8.      Concluzie: Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, şi-a dat viaţa ca jertfă, înaintea lui Dumnezeu, pentru toţi aceia şi numai pentru aceia pe care Tatăl i-a iubit, i-a ales pentru mântuire şi i-a dat Lui în legământ. Jertfa lui Cristos a fost perfectă şi a asigurat mântuirea reală a poporului Său. Înaintea lui Dumnezeu, Cristos a realizat expierea, răscumpărarea, propiţierea şi împăcarea dreptăţii divine pentru toţi cei pentru care El a murit. De asemenea, moartea Sa a garantat prezenţa şi lucrarea Duhului în viaţa lor, Acesta fiind garanţia că nu vor pieri, ci vor ajunge să trăiască veşnic pe noul pământ în prezenţa lui Isus.

Ierarhie sau egalitate în adunare de Raul Enyedi

 

Ierarhie sau egalitate în adunare

1. Domnul Isus nu a întemeiat o ierarhie de preoţi, episcopi, arhiepiscopi, patriarhi, cardinali, etc. El a întemeiat o adunare în care toţi membrii sunt egali. Cristos ne-a făcut pe toţi credincioşii un neam regesc (adică suntem fii de rege) şi o seminţie de preoţi. Un preot este cineva care are acces la Dumnezeu ş poate mijloci pentru sine sau pentru alţii. Toţi credincioşii sunt preoţi, căci toţi pot veni înaintea lui Dumnezeu, toţi pot aduce jertfe spirituale (lauda buzelor noastre).

• Locul de slujire al unui preot este Templul. Domnul Isus şi-a întemeiat Adunarea, care este Templul Său spiritual, de aceea, fiecărui credincios trebuie să facă parte dintr-o adunare a lui Cristos, pentru ca lucrarea sa de preot să fie bine primită de Dumnezeu.
• A pune vreun obstacol sau vreun intermediar între credincios şi Dumnezeu, a afirma că un credincios nu este preot şi că are nevoie de un preot pentru a ajunge la Dumnezeu, acela Îl sfidează pe Isus Cristos! De aceea, Bisericile care au o clasă de membrii laici şi o clasă preoţească nu sunt adunări ale lui Cristos.

2. Domnul şi-a învăţat adunarea să nu acorde titluri slujitorilor, Să nu vă numiţi învăţători, sau părinţi, sau dascăli (Matei 23:8-12), căci astfel de titluri distrug egalitatea.

3. Oricând mai mulţi oameni se organizează, ei formează o ierarhie, şi pun pe cineva în fruntea ei. De la o firmă sau un club până la o naţiune, vedem această tendinţă de organizare a oamenilor.

• Dar Domnul nu a pus un astfel de sistem de cârmuire în adunarea Sa (Matei 20:25-27).
• Apostolii nu erau ca nişte stăpâni sau papi, deşi aveau o mare autoritate spirituală, şi cuvântul lor atârna greu. Nu avem stăpânire peste credinţa voastră (2 Cor. 1:24).
• Apostolul Petru, despre care catolicismul spune că ar fi fost primul papă, a fost tras la răspundere şi era mustrat, deşi pe nedrept, că a intrat în casa lui Cornelius (Faptele Apostolilor, 11:2)
• El îi învaţă pe prezbiteri: Să nu stăpâniţi turma Domnului, să nu o păstoriţi pentru un câştig mârşav (1 Petru 5:1-4)

4. Vedem că spre sfârşitul primului secol, existau încercări de partea unor prezbiteri să fie stăpânitori peste adunări. Diotref era unul din aceştia. El iubea întâietatea. Conducea adunarea ţinându-i în frică, iar când cineva i se opunea, îl dădea afară (3 Ioan vs. 9-11). Apostolul Ioan numeşte aceasta „răul” şi spune că cine urmăreşte să fie dictator, nu l-a cunoscut pe Dumnezeu.

• Una din primele erori care au dus la apostazia majorităţii adunărilor creştine iniţiale a fost formarea unui cler, a unei clase preoţeşti, diferite de laici, de credincioşii de rând. Apoi, această clasă s-a organizat, şi şi-a ales din rândul ei superiori (mitropoliţi, arhiepiscopi), care stăpâneau nu doar peste o adunare, ci peste toate adunările dintr-o anumită regiune. Dintre aceştia, s-a ales mai târziu un papă, respectiv un patriarh, ca primus inter pares (primul dintre egali). Această expresie este doar de faţadă, pentru a crea iluzia egalităţii. De fapt, este treapta cea mai de sus a ierarhiei.

5. Astăzi sunt multe denominaţiuni care nu au preoţi, dar au totuşi un cler, chiar dacă afirmă că nu este aşa. Cum identificăm un cler?

1. se îmbracă altfel decât credincioşii obişnuiţi
2. vorbesc altfel (limbaj propriu)
3. au o tagmă proprie
4. sunt stăpâni peste turmă (ei iau deciziile)
5. nu sunt supuşi autorităţii adunării

6. Domnul şi-a lăsat adunarea pe pământ ca să fie un loc în care toţi preoţii Săi sunt egali. Nu există o ierarhie. Adunarea este o democraţie sub Cristos, adică El este Conducătorul, Marele Preot, Păstorul cel mare.

7. Democraţia – cea mai fragilă formă de guvernământ. Ea depinde de maturitatea fiecărui membru, de dorinţa acestuia să urmărească binele adunării, de iubirea pe care i-o poartă lui Cristos.

• Este un mare privilegiu, pentru că ne garantează accesul direct la Marele nostru Preot, fără vreun intermediar, pentru a-i afla voia. Ne dă o lucrare de făcut, ne face utili şi necesari. Într-o adunare a lui Cristos, fiecare membru este util, este nevoie de fiecare, tânăr sau bătrân, educat sau simplu, sănătos sau bolnav, matur în credinţă sau proaspăt convertit.
• Într-o adunare democratică se sculptează cel mai bine răbdarea, iertarea, supunerea faţă de ceilalţi, smerenia. Nimic nu distruge mai bine egoismul uman, căci într-o adunare toţi trebuie să aibă în vedere nu doar binele lor propriu, ci al adunării ca întreg
• O democraţie înseamnă responsabilitate. Ţi se dă un drept şi un privilegiu extraordinar. Dar cum te foloseşti de el?
• O societate democratică ai cărei membrii nu sunt educaţi în spirit civic, se va prăbuşi cu siguranţă. Democraţia este dependentă de educaţie. În adunare, democraţia sub Cristos este dependentă de învăţătură. Dacă nu se mai învaţă Cuvântul, dacă oamenii nu sunt crescuţi, adunarea va eşua.
• Atunci când oamenii votează doar urmărind doar interese proprii, acea societate va ajunge la ruină. La fel este şi în adunare. Dacă ne urmărim doar propriul interes, nu pe cel al lui Cristos şi al adunării, vom aduce adunarea la ruină spirituală.

A face parte dintr-o adunare a lui Cristos este dreptul, privilegiul, dar şi datoria fiecărui copil al lui Dumnezeu. Este o mare binecuvântare, dar şi o responsabilitate. Domnul să ne ajute să fim preoţi ai Săi, eficienţi, care îl slujesc în Templul Său spiritual, adunarea. Să nu urmăm calea lumii, ci să respingem clerul şi ierarhiile omeneşti, şi să urmărim egalitatea simplă a tuturor. În familia lui Cristos, toţi suntem fraţi.

Demonii – îngerii căzuţi de Raul Enyedi

 

Demonii – îngerii căzuţi

Numele de demon vine din limba greacă, daimon, dintr-o rădăcină care înseamnă „unul care cunoaşte.” 1 Tim. 4:1. Demonii sunt spirite imateriale, care posedă o natură intelectuală. Datorită cunoştinţei lor superioare, demonii sunt consultaţi de medii spiritiste. Natura morală depravată a demonilor se vede în efectele produse asupra victimelor lor, dereglându-i mental, moral, fizic şi spiritual (orbire, muţenie, patimi sexuale, nebunie, tendinţe suicidale).

Există două feluri de demoni: liberi şi legaţi. Cei liberi locuiesc acum pe pământ şi în atmosferă (Efeseni 2:22; 6:12), iar cei legaţi sunt într-o închisoare spirituală temporară (Luca 8:31; Iuda 1:6).

Puterea demonilor variază (e nevoie de putere mai mare pentru alungarea unora). Există ierarhii între demoni, ca şi între îngeri (Efeseni 6:12). Satan este arhontele, prinţul, căpetenia (Efeseni 2:2).

Satan (adversar: Num. 22:22), dragonul roşu – autorul răului, al păcatului. În ce a constat? În mândrie, în dorinţa de a primi închinare (Isaia 14:12-14; Ezechiel 28:12-15).

Nume ale lui Satan: diavol (din diabolos, care înseamnă „acuzator, calomniator”); Belzebub (domnul dracilor); Belial; înşelătorul întregii lumi; domnul puterii văzduhului; dumnezeul acestei lumi; marele dragon; şarpele cel vechi; cel rău; tatăl minciunii, ucigaş; ispititor.

Lumea zace în cel rău, oamenii sunt orbiţi de zeul acestui veac, prinşi în cursa sa, pentru a-i face voia. Când Dumnezeu ne salvează, El ne smulge din împărăţia întunericului. Cum îi conduce Satan? Le „ia ochii”, oferindu-le ceea ce vor să vadă; îi momeşte cu ceea ce le place; le oferă o religie care îi face să se simtă bine. Influenţează luarea deciziilor la vârf, ceea ce afectează întregul mers al societăţii.

Satan nu este în afara sferei autorităţii lui Dumnezeu, ci el poate face doar ceea ce i se permite (ex: cazul lui Iov).

Influenţă demonică; opresiune; posedare. Există diferenţe mari între acestea trei. Influenţa demonică este cea mai comună. Înseamnă implicarea demonilor în cursul vieţii, în luarea deciziilor. Îi vedem în spatele şefilor de stat, ai oamenilor care conduc lumea.

În vreme ce activitatea de influenţare poate fi insesizabilă, nerecunoscută, opresiunea sau apăsarea este resimţită.

Posedarea înseamnă că demonul preia controlul din interior, iar persoana nu se mai poate opune.

Mulţi creştini refuză să creadă într-o lume a spiritelor care se implică în mersul lumii. Alţii văd demoni peste tot, în fiecare boală (Ex: fiecare tumoare este un demon. Fals. Atunci medicii sunt cei mai mari exorcişti din lume). Noi trebuie să fim conştienţi de prezenţa adversarului, dar nu trebuie să o exagerăm.

Poate fi un copil al lui Dumnezeu posedat de un demon? Nu, deoarece corpul unui creştin este „templul Duhului Sfânt” (1 Corinteni, 6:19), iar în acest templu nu pot locui două spirite, unul rău şi unul bun.

Posedarea şi bolile psihice. Este total greşit să credem că orice boală psihică înseamnă posedare demonică. Dar totodată avem exemple în exorcizările făcute de Domnul Isus care dovedesc faptul că posedarea unor demoni se manifestă prin astfel de boli.

Cum se recunoaşte o posedare? Nu este uşor, iar răspunsurile sunt subiective. Este nevoie de darul acela de discernere a spiritelor. Trebuie cercetat după comportament şi după standardul Cuvântului. De cele mai multe ori, acţiunea unui demon îl împinge pe om la vorbe şi fapte care atacă persoana şi lucrarea lui Isus Cristos. Este nevoie de rugăciune şi de putere specială de la Dumnezeu pentru un astfel de discernământ.

Contactul cu lumea spiritelor:

Dumnezeu a pus o barieră în mintea noastră între lumea fizică şi cea spirituală. Aceasta este spre binele nostru, spre sănătatea noastră mentală. Mintea noastră nu ar putea face faţă dacă i s-ar deschide în faţă întreaga lume a spiritelor, s-ar scurtcircuita. Astăzi, religiile oculte, mistice sunt în trend. New Age, ocultismul, vrăjitoria, spiritismul, religiile orientale. Dar toate acestea distrug bariera minţii care împiedică accesul nostru la lumea spiritelor şi invers. Mulţi care se joacă cu astfel de lucruri au sfârşit cu probleme mentale sau chiar s-au sinucis.

Trebuie să ne fie frică de demoni? Nu! Deşi sunt fiinţe mai puternice decât noi, ei nu se pot atinge de nici un copil al lui Dumnezeu. Satan însuşi încearcă să îi distrugă pe copiii lui Dumnezeu (1 Petru 5:8), dar el nu poate trece dincolo de limita pe care Dumnezeu i-a pus-o.

Dumnezeu ne-a trimis îngerii Săi ca duhuri slujitoare, şi acesta este unul din motivele pentru care nu ne întâlnim la tot pasul cu demoni.

Dacă vi se întâmplă să simţiţi împotrivire şi credeţi că este mai mult decât împotrivire omenească, soluţia nu este teama şi retragerea, ci rugăciunea şi conştientizarea că Acela care este în noi este mai puternic decât orice adversar. Să ne amintim cum reacţionau demonii în prezenţa lui Isus. Le era frică de El. Dacă suntem ai lui Cristos, Duhul Său locuieşte în noi, iar demonii vor reacţiona la fel în prezenţa Duhului Său.

În mitologia popoarelor, demonilor li se atribuie toate necazurile şi eşecurile oamenilor. Ne convine să avem pe cineva pe care să aruncăm vina. Dar adevărul este că cel mai perseverent adversar al nostru nu este diavolul, ci propria noastră natură păcătoasă. Cu ea ne luptăm zi de zi. Trebuie să ne cunoaştem adversarii, căci altfel, vom avea de suferit. Natura păcătoasă, lumea şi Satan sunt cei trei mari adversari ai soldatului lui Cristos. Dar noi ştim că niciunul din aceştia nu ne poate învinge. Noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit (Romani 8:37).

Cunoaşterea lui Dumnezeu de Raul Enyedi

 

Cunoaşterea lui Dumnezeu

Nu o putem măsura după standardele noastre (Isaia 55:9)

Cum clasificăm cunoaşterea lui Dumnezeu:

1. cunoaştere ce ţine de viziune (cunoaşte ceva pentru că a decretat să se întâmple, ştiinţa mai dinainte – Fapte 2:23) şi de inteligenţă (cunoaşte toate posibilităţile unui eveniment, deşi a ales doar una).
2. Cunoaşterea ce ţine de aprobare şi recunoaştere (Amos 3:2 şi Matei 7:23)

Cum cunoaşte Dumnezeu?

a.       Nu printr-un proces de învăţare sau intuiţie, ci deodată, instantaneu

b.      Cunoaşte totul în mod independent. Nu are nevoie de sfetnici.

c.       Cunoaşte în mod distinct. Fiecare lucru, în cel mai mic detaliu. Nu este niciodată confuz, distras sau nesigur. Nu poate fi păcălit niciodată

Ce cunoaşte Dumnezeu?

2. Pe Sine Însuşi. 1 Cor. 2:11. Se cunoaşte întru totul. Nimeni nu Îl înţelege pe deplin.
3. Toate lucrurile care pot fi cunoscute.
   1. Toate posibilităţile. Noi avem o cunoaştere limitată a posibilităţilor. Le analizăm şi aşa ne facem planurile. Dumnezeu avea la discreţia puterii Sale toate posibilităţile, şi a ales doar una dintre ele, prin voia Sa. Ex: Isus ştia ce mijloace ar fi putut întoarce Tirul şi Sidonul la pocăinţă (Matei 11:21).
   2. El cunoaşte trecutul. La El, trecutul e ca şi cum ar fi prezent. De fapt, capacitatea noastră de memorie şi de a ne aminti lucruri este o reflecţie a acestei cunoaşteri a lui Dumnezeu.
   3. El cunoaşte prezentul. Cea mai mare stea şi cea mai mică moleculă. El ne ştie toate sentimentele şi toate gândurile. (Ps. 139:2; 1 Cor. 4:5; Ier. 17:9-10). Tot ce este bun, dar şi ce este rău.
   4. El cunoaşte viitorul. Aceasta e baza profeţiei şi providenţei (Isaia 46:10). Dumnezeu nu ştie lucrurile pentru că ele există, ci ele există pentru că El vrea ca ele să existe. El ştie ce are să se întâmple, pentru că nu se poate întâmpla nimic fără El! Ex. tot ce-Mi dă Tatăl; nimic nu le va smulge din mâna Mea; nimic nu ne poate despărţi de dragostea lui Cristos; El ne-a spus că vom avea necazuri, dar că le vom birui.

                                                              i.      Deseori în Scriptură evenimente viitoare sunt relatate ca prezente sau trecute: Isaia 9:6; 53:4. Doar Dumnezeu e sigur de viitor. Şi noi putem fi siguri de viitor, atât cât ne este el dezvăluit de Dumnezeu.

5. Dumnezeu cunoaşte toate lucrurile incidentale, numite uneori coincidenţe sau accidente. Ex. cu săgeata care l-a ucis pe Ahab, numirea lui Cirus (părinţii i-au dat numele în mod liber)

4. Conştiinţa noastră dovedeşte atotştiinţa lui Dumnezeu – gândurile care ne condamnă pentru păcate de care doar noi ştim, nimeni altcineva în lume. De ce să ne temem sau să ne deranjăm? Pentru că ştim că Dumnezeu ţine socoteală, că El ştie totul. (1 Ioan 3:20).
5. Complexitatea creaţiei Sale ne indică înţelepciunea Sa. Pentru a crea ceva complex, trebuie să înţelegi lucrul respectiv, să ai cunoştinţa necesară.

Aplicaţie:

1. Este Isus Atotştiutor? El a fost numit Sfetnicul minunat şi Dumnezeul tare în Isaia 9:6. El cunoaşte în mod perfect pe Tatăl: Matei 11:27 comp. cu 1 Cor. 2:10 şi Ioan 16:15. Isus cunoaşte toate creaturile (Col. 2:3; Ioan 2:24-25). El a cunoscut dinainte ce vor face oamenii (Ioan 6:64).
2. Judecata lui Dumnezeu este dreaptă datorită atotştiinţei Sale (Apoc. 2:23; Ps. 90:8)
3. Cunoaşterea lui Dumnezeu stă la baza învierii: chiar de ar fi să murim şi corpurile noastre să se descompună încât să nu mai rămână nimic, Dumnezeu ştie exact cum să refacă fiecare parte a trupului nostru în marea zi a învierii.
4. Acesta atribut al lui Dumnezeu ar trebui să ne facă să Îl admirăm mai mult (căci suntem înclinaţi să îi admirăm pe cei care cunosc mai mult decât noi) şi să ne smerim mai mult (omul tinde să se laude cu cunoştinţa lui, dar când o compară cu cea a lui Dumnezeu, orice laudă piere).
5. Omului nu îi place ideea unui Dumnezeu atotştiutor, care îl cunoaşte în amănunt. Adam a încercat să se ascundă, negând atotştiinţa Sa. Cain a pretins că nu ştia unde este fratele Său. Ştim în mintea noastră că Dumnezeu vede toate lucrurile, dar de multe ori trăim şi ne comportăm ca şi cum El ar fi orb (Osea 7:2). Uneori oamenii se abţin de la anumite rele datorită companiei altora (prieten, rudă, femeie, copil). Ei arată că au mai mult respect pentru oameni decât pentru Dumnezeu.
6. Când păcătuim, când ne mărturisim doar parţial păcatul lui Dumnezeu, când ne închinăm lui doar de pe buze.

Dar atotştiinţa lui Dumnezeu e o mare mângâiere pentru noi:

1. Dumnezeu îi cunoaşte pe toţi ai Săi. Nu suntem singuri, nici uitaţi, în faţa oricărei situaţii (2 Tim. 2:19).
2. Pentru cel drept, atotştiinţa lui Dumnezeu e o binecuvântare (Iov 16:19)
3. Dumnezeu ştie necazurile şi suferinţele noastre (Apoc. 2:9)
4. Ne ştie slăbiciunile şi păcatele, şi ni le descoperă ca să ne întoarcem de la ele (Ps. 139:23). El ne ştie toate păcatele, şi cele pe care noi nu le ştim. Şi în Cristos, ne-a dat o iertare deplină.
5. Dumnezeu cunoaşte duşmanii poporului Său

Îndemn:

Să avem mereu în minte faptul că Dumnezeu vede totul. Orice păcat începe când uităm acest fapt (Ezec. 8:12). Dacă ţinem minte acest atribut al lui Dumnezeu, atunci vom fi scutiţi de multe păcate, vom ieşi mult mai uşor din ispite; închinarea noastră va fi transformată; mândria va fi diminuată şi încrederea în Domnul va creşte.

Bunătatea lui Dumnezeu Marcu 10:18 de raul Enyedi

 

Bunătatea lui Dumnezeu

Marcu 10:18

Doar Dumnezeu este bun în mod perfect şi în esenţa Sa. Nici unul dintre noi nu este bun prin natura noastră. Ce am putea face noi, atunci, pentru a fi plăcuţi lui Dumnezeu? Omul este în stare să transforme chiar şi credinţa, care este un dar al lui Dumnezeu, într-un merit personal.

1. Ce este bunătatea? Este dăruirea Sa, caritatea şi dărnicia Sa în toate lucrurile.
2. Natura bunătăţii Sale.
   1. Dumnezeu este bun prin esenţa Sa. Bunătatea nu este doar o calitate a Sa, ci este propria Sa natură. Bunătatea Sa este infinită, veşnică şi abundentă.
   2. Orice bunătate a creaţiei derivă din bunătatea lui Dumnezeu
   3. Bunătatea lui Dumnezeu este împărtăşită. Chiar natura bunătăţii cere ca aceasta să fie distribuită, împărtăşită.
   4. Dumnezeu este bun prin natură, nu doar prin voinţă.
   5. Bunătatea lui Dumnezeu este independentă. El alege când să o arate, cum şi în ce măsură.
   6. Arătarea bunătăţii Sale a fost motivaţia lucrărilor de creaţie şi providenţă

3. Dumnezeu este bun
   1. Bunătatea Sa nu este afectată pentru că a permis păcatul în lume.
   2. Bunătatea Sa nu este afectată pentru că este discriminatorie. Dumnezeu a ales să manifeste mai multă bunătate faţă de o creatură decât faţă de alta.
   3. Pedepsirea celor răi nu îi afectează bunătatea. Pedeapsa se datorează călcării Legii, care este sfântă, dreaptă şi bună (Rom. 7:12). A da şi a aplica legi face parte din bunătatea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu ar fi bun dacă nu ar pedepsi păcatul.
   4. Încercările prin care trec copiii lui Dumnezeu nu înseamnă că El nu este bun cu ei. Toate lucrurile lucrează spre bine.

4. Manifestarea bunătăţii lui Dumnezeu
   1. În creaţie. De şapte ori este descrisă creaţia ca bună în Gen. 1. Corpul nostru, care este o locuinţă potrivită pentru suflet, facilităţile puse în creaţie la dispoziţia omului, legile lui Dumnezeu, toate arată bunătatea Sa.
   2. În răscumpărare. Evanghelia, vestea bună, este o oglindă a bunătăţii Sale. Mai mare este bunătatea arătată în răscumpărare decât cea arătată în creaţie. În răscumpărare, preţul a fost Fiul Său.
   3. În providenţă. În grija pe care o poartă creaţiei. Deuteronom, 22:6-7, Matei 6:28-29. În păstrarea societăţii umane. În oferirea Scripturii ca ghid moral. În răspunsurile la rugăciuni

5. Ce învăţăm?
   1. Este un mare păcat să abuzăm de bunătatea lui Dumnezeu sau să o dispreţuim. Fiecare păcat loveşte în bunătatea lui Dumnezeu, căci păcătosul spune că ceea ce i-a spus Dumnezeu nu este spre cel mai bun interes al său. Rom. 2:4-5
   2. Cum dispreţuiesc oamenii bunătatea lui Dumnezeu?

                                                              i.      Uitând de binecuvântările Lui. În loc să ne crească mulţumirea faţă de Dumnezeu, dispreţuim sau uităm de bunătăţile Sale.

                                                            ii.      Murmurând în vremuri de încercări.

                                                          iii.      Prin necredinţă şi nepocăinţă. Trimiterea Fiului a fost cel mai mare act de bunătate. Ce au făcut oamenii cu El?

                                                          iv.      Prin servirea lui Dumnezeu doar pentru propriul interes.

                                                            v.      Prin perseverenţa în păcat.

                                                          vi.      Prin atribuirea rezultatelor unor cauze separate de Dumnezeu (înţelepciunea sau puterea noastră)

3. Bunătatea lui Dumnezeu este baza religiei şi închinării autentice. Iov 2:9-10
4. Bunătatea lui Dumnezeu ne face să Îl iubim şi să Îl dorim.
5. Bunătatea lui Dumnezeu este motivul încrederii noastre în El. Dumnezeu ne arată bunătatea Sa. Ne-a promis-o pe viitor.

6. Mângâiere: Dumnezeu nu oboseşte să ne facă bine. El ascultă cu plăcere fiecare rugăciune a noastră. Ne-a dat un Mediator, pentru a avea oricând acces la El.

7. Îndemn:
   1. Să Îl dorim cu ardoare pe Dumnezeu. Omul doreşte ceea ce este bun pentru El. De aceea Satan deghizează păcatul în ceva ce pare bun. Să dorim izvorul bunătăţii.
   2. Să medităm la acest atribut. Ps. 33:5. Atunci ne vom închina altfel înaintea Sa, vom fi smeriţi; vom fi mai credincioşi Domnului. Vom avea răbdare în încercări; nu vom fi invidioşi; vom fi mulţumiţi şi mulţumitori.
   3. Să imităm acest atribut al lui Dumnezeu. Matei 5:44-45. Să fim sensibili la nevoile aproapelui. Să arătăm bunătate şi duşmanilor noştri.