Responsabilitatea umană de Raul Enyedi

 

Responsabilitatea umană

1.      Intervine Dumnezeu direct în viaţa omului pentru a-l împiedica să realizeze ceva ce acesta doreşte? Umaniştii spun nu, căci aceasta ar distruge responsabilitatea omului şi l-ar transforma într-un robot. Dar Scriptura spune clar că Dumnezeu face aceasta, fără să distrugă responsabilitatea: Gen. 20:6 – Abimelec; Numeri 22-24 – Balaam, care voia să îi blesteme pe evrei. Num. 22:38; 23:12, 20; 2 Cronici 17:10 vezi şi Gen. 35:5

 

2.      În ce constă adevărata libertate? În a fi liber de sub sclavia păcatului. Ioan 8:36. În ipostazele de mai sus, Dumnezeu i-a împiedicat să păcătuiască, prin urmare putem afirma că El nu le-a încălcat în nici un fel adevărata libertate. Cu cât păcătuim mai puţin, cu atât ne apropiem mai mult de sfinţenia şi de caracterul lui Dumnezeu, cu atât suntem mai liberi. Biblia spune că El nu poate să păcătuiască. Înseamnă aceasta că El nu este liber? El este cea mai liberă fiinţă din univers, când definim corect libertatea: libertate faţă de păcat şi putere de a face binele.

 

a.                   Exemplu cu autorii Scripturilor. Dumnezeu a folosit anumiţi bărbaţi pentru a scrie exact ceea ce El a dorit, fără vreo eroare omenească, dar nu i-a redus la stadiul de roboţi (2 Petru 1:21). Dumnezeu a împiedicat în mod direct orice ar fi putut cauza eroare (eroare de exprimare, de memorie, de scriere). Ce anume ar fi putut cauza erori? PĂCATUL. Dar faptul că Dumnezeu a împiedicat orice manifestare a păcatului în ei, nu înseamnă că El le-a distrus „libertatea”.

b.                  Lumea defineşte în mod greşit libertatea: puterea de a face ce-mi place. Conform acestei definiţii, cu cât un om primeşte din partea lui Dumnezeu mai multe mijloace pentru a trăi aşa cum doreşte (sănătate, bani, relaţii), cu atât omul va fi mai liber. Dar ce face un om carnal când are aceste avantaje? Se va depărta tot mai mult de Dumnezeu şi se va afunda tot mai adânc în păcat. Atunci, ce înţelege omul carnal prin libertate: ocazia de a păcătui fără ca Dumnezeu să intervină pentru a-i împiedica realizarea dorinţelor păcătoase. Ce înţelege Scriptura prin libertate? Puterea de a nu păcătui şi de a face binele. Atunci, cu cât Duhul Său este mai activ în viaţa noastră, cu atât vom umbla mai mult după îndemnurile Sale, cu cât Dumnezeu intervine mai mult în viaţa noastră, cu atât vom păcătui mai puţin, ne vom asemăna mai mult cu El şi vom fi mai liberi. Adevărata libertate nu este abilitatea de a trăi aşa cum vrem, ci aşa cum trebuie.

3.      Cum poate păcătosul să fie tras la răspundere pentru că nu face ceea ce nu poate să facă? Ca şi creatură, omul este responsabil să Îl iubească, să Îl asculte şi să Îl servească pe Dumnezeu. Dar vedem că omul carnal nu poate să facă aceste lucruri.

a.                   Exemplu: Ioan 6:44. Ce înseamnă să vii la Cristos? Înseamnă să îţi realizezi starea de păcat, condamnarea pe care o aduce, să accepţi faptul că nu ai nici un merit şi să accepţi calea de salvare hotărâtă de Dumnezeu. Omul carnal nu realizează pericolul, chiar dacă uneori alarma conştiinţei îl mai deranjează. El nu acceptă calea de salvare a lui Dumnezeu, pentru că o consideră o nebunie. Şi nu este dispus să renunţe la idolii săi de dragul lui Dumnezeu. Vezi Ioan 8:43, Rom. 8:7-8.

b.                  De ce îl trage Dumnezeu pe om la răspundere pentru ceea ce omul nu poate să facă? Răspunsul stă în felul în care definim inabilitatea. Prin aceasta nu înţelegem că deşi omul carnal ar dori să vină la Cristos, lui îi lipseşte puterea de a-şi duce la îndeplinire dorinţa. Inabilitatea lui constă tocmai în absenţa dorinţei sale de a veni la Cristos, iar această stare se datorează inimii sale depravate.

c.                   Inabilitate naturală: 1 Împ. 14:4; Iona 1:13. Inabilitate morală: Gen. 37:4; 2 Pet. 2:12 (nu pot să nu păcătuiască). Inabilitate spirituală: Rom. 8:8.

d.                  Există o diferenţă clară între Bartimeu, care dorea să vadă, şi Fariseii, care „şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă” (Mat. 13:15). Ar putea omul păcătos să vină la Cristos dacă ar vrea? În acest DACĂ stă toată problema. El nu va vrea niciodată!

e.                   În această diferenţă între abilitatea naturală şi cea spirituală a păcătosului stă responsabilitatea sa. Inabilitatea sa spirituală nu îl scuză, ci îi magnifică vina. De ce nu îi puteau vorbi frumos lui Iosif fraţii săi? Pentru că îl urau. Iar această inabilitate morală arată josnicia păcatului lor.

f.                   Unii spun: Nu sunt eu de vină că păcătuiesc! M-am născut cu o natură păcătoasă! Eşti responsabil pentru că te complaci de bună voie în păcat. Dumnezeu nu te obligă să păcătuieşti. O faci voluntar. Nu pot să nu păcătuiesc! Oare un criminal va fi iertat dacă va spune: Mi-am urât victima atât de mult încât nu m-am putut apropia de el fără să vreau să îl ucid! Îl putem noi scuza pe un astfel de om? Dar pe acela care iubeşte păcatul atât de mult încât tot ceea ce este în el este în vrăjmăşie cu Dumnezeu?

 

4.      Baza responsabilităţii este abilitatea. Dar trebuie să avem înţelegerea corectă. Să luăm un exemplu concret: Cineva îmi datorează 100 de euro, şi găseşte suficienţi bani pentru propriile plăceri, dar nu şi pentru plătirea datoriei, şi îmi spune că nu poate să mă plătească. Despre ce inabilitate vorbim? Datornicului nu îi lipseşte puterea fizică de a scoate portmoneul şi a plăti datoria, ceea ce îi lipseşte este principiul onestităţii. Puterea lui naturală de a băga mâna în buzunar reprezintă baza responsabilităţii sale.

a.             În acelaşi fel, omul posedă o abilitate naturală, adică cu aceeaşi inimă (facultate) cu care îl poate iubi pe Dumnezeu, el Îl urăşte, aceeaşi minte care acceptă Evanghelia este folosită pentru a o respinge.

b.            Exemplu: O persoană retardată sau un copil nu sunt responsabili înaintea lui Dumnezeu, pentru că le lipseşte abilitatea naturală de a discerne între bine şi rău. Dar omul raţional, capabil să gândească, să evalueze opţiuni morale este o fiinţă responsabilă. Exemplu: Înaintea judecătorului stau două persoane vinovată de furt: o persoană retardată şi una sănătoasă, progenitura unor părinţi infractori. Care din cei doi sunt socotiţi responsabili?

c.             Care este baza responsabilităţii? Posesia facultăţii de a raţiona şi conştiinţa. Pentru că păcătosul are aceste abilităţi, el este socotit responsabil, chiar dacă nu are abilitatea morală şi spirituală.

d.            Dumnezeu nu şi-a pierdut dreptul de stăpân atunci când omul şi-a pierdut abilitatea spirituală de a asculta. Un soldat beat, incapabil să asculte ordinele superiorului, rămâne în continuare responsabil.

e.             Dumnezeu se relaţionează la noi prin Adam, Capul nostru. În el, noi am primit atât puterea naturală cât şi cea spirituală de a-i fi plăcuţi. Deşi puterea spirituală am pierdut-o prin căderea lui Adam, Dumnezeu are în continuare dreptul de a pretinde ascultare şi supunere.

 

5.      Cum este posibil ca Dumnezeu să hotărască faptul că anumiţi oameni vor comite anumite păcate şi apoi să îi tragă la răspundere pentru că le-a comis?

a.             Să luăm cazul lui Iuda. Dumnezeu a hotărât ca Iuda să îl trădeze pe Domnul Isus (Zah. 11:12). Dar a fost Iuda un agent responsabil în împlinirea decretului lui Dumnezeu? Bineînţeles. Responsabilitatea are legătură doar cu motivaţia sau intenţia celui ce comite un anumit act (şi noi recunoaştem diferenţa între uciderea accidentală, din culpă şi uciderea cu premeditare). Să aplicăm acelaşi principiu la cazul lui Iuda. Care a fost scopul inimii sale când s-a dus la preoţi? A dorit el în mod conştient să împlinească planul lui Dumnezeu? Nu, intenţia sa a fost rea, conştiinţa sa dovedind acest fapt (am vândut sânge nevinovat). Dar aceasta s-a realizat întocmai după sfatul hotărât şi ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu (Fapte 2:23, 4:26, 28). Dumnezeu a hotărât ca răstignirea să aibă loc, şi a hotărât şi mijloacele prin care să se realizeze („prin mâna celor fărădelege” – nu doar prin mâini omeneşti, ci prin mâini păcătoase – datorită intenţiei inimii lor).

b.            Hotărârile lui Dumnezeu care includ acte păcătoase ale oamenilor nu sunt cauzative, ci permisive. El hotărăşte să permită unora să îşi îndeplinească scopurile păcătoase, dar El hotărăşte limita până la care omul sau demonul poate să ajungă cu păcatul.

 

6.      Cum poate păcătosul să fie făcut responsabil şi condamnat pentru păcat când Dumnezeu l-a hotărât mai dinainte pentru condamnare?

a.       Această hotărâre a lui Dumnezeu ţine de voia Sa ascunsă, nerevelată, la care nici un om nu are acces. Voia revelată a lui Dumnezeu este standardul pentru responsabilitatea umană. Iar voia revelată a lui Dumnezeu este porunca Sa ca orice om să se pocăiască! Păcătosul este responsabil să se pocăiască!

b.      Dar omul nu poate să se pocăiască! Din punctul de vedere al lui Dumnezeu, omul este clar incapabil! De ce? Pentru că refuză cu încăpăţânare tot ceea ce Dumnezeu îi spune să facă.

c.       Acum, cere Dumnezeu omului să facă ceva ce acesta nu poate? Da! A cerut împlinirea Legii (Deut. 28), în NT, a cerut perfecţiune asemenea Tatălui (Mat. 5:48)

d.      De ce pretinde Dumnezeu de la om ceea ce el nu poate oferi? Pentru că Dumnezeu refuză să Îşi coboare standardele la nivelul condiţiei noastre păcătoase.

e.       Dar dacă omul nu se poate ridica la standardul impus de Dumnezeu, atunci cum mai este el responsabil? Este responsabil: 1. să îşi recunoască inabilitatea (păcatul), şi 2. Să strige la Dumnezeu pentru ajutor. Dumnezeu asigură că răspunde oricărui strigăt venit din inimă. Iar dacă păcătosul refuză să strige după ajutor, atunci el este singur de vină dacă piere.

 

7.      Măsura responsabilităţii este direct proporţională cu măsura cunoaşterii.

 

Concluzie:

Baza responsabilităţii constă în abilitatea naturală a omului, în faptul că este o făptură raţională, înzestrată cu conştiinţă şi care are la dispoziţie revelaţia din partea lui Dumnezeu. Măsura responsabilităţii variază de la individ la individ, fiind determinată de gradul de lumină de care a avut parte fiecare persoană.

Fiecare om este responsabil să folosească mijloacele pe care Dumnezeu i le-a pus la dispoziţie. A afirma că hotărârile irevocabile ale planului lui Dumnezeu se vor împlini indiferent dacă eu mă achit de datoria mea nu arată decât perversitatea naturii mele păcătoase, care ar face orice numai să nu se supună lui Dumnezeu. Predestinarea include nu doar sfârşitul unui lucru, ci şi mijloacele de ajunge la el. Fie că eu pot să văd sau nu legătura între hotărârea Sa şi rolul meu, datoria mea rămâne clară: Lucrurile ascunse sunt ale lui Dumnezeu, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre, ca să le împlinim (Deut. 29:29).

Anunțuri

Tag-uri:

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: